Authors Posts by Crina Stanciu

Crina Stanciu

45 POSTS 0 COMMENTS

by -
7

Tentaţii, de Corina Ozon-Editura Herg Benet

An apariţie 2016

Număr pagini 233

     Să ne imaginăm pentru câteva momente că ne aflăm cu toţii într-un cerc. Nu putem trece dincolo de linia sa şi ne simţim ca şi cum s-ar închide din ce în ce mai mult, iar aerul pare a se împuţina. Singura şansă de a scăpa din această capcană este să spunem „Da”, un da ferm către SCHIMBARE. Acest cuvânt este doar unul singur, dar poate conduce la atât de multe transformări cum nici nu ne putem închipui. Unde ar trebui să intervină acesta? În viaţa noastră, în rutină. Nu trebuie să ne lăsăm acaparaţi de repetiţie, ci să ne avântăm, uneori, şi către noutate. Acestea le-am aflat citind volumul Corinei Ozon. La început nu am înţeles cartea, nu credeam că are să mă atragă, dar lăsând şi iar lăsând filele în urmă am ajuns să îmi schimb părerea.

     Mai întâi, cine este Corina Ozon? În anul 2014 a debutat cu romanul „Zilele amanţilor”, carte începută pe blogul personal, în stadiul de postare. În scurt timp, acesta a avut un succes fenomenal. În anul 2015 au urmat cele două continuări, „Nopţile amanţilor” şi „Amanţii 3.0”. Autoarea este originară din Timişoara, trăind în prezent în Bucureşti, are 10 ani de jurnalism de investigaţie în presa scrisă(ziarul Ora) şi televiziune (Antena 1). Este absolventă a Programului MBA INDE-CNAM Paris, promoţia 2010 şi mamă de studentă, Iulia, acestea fiind cele două lucruri cu care se mândreşte cel mai mult, alături de reuşitele din plan literar.

     „Tentaţii” se deschide cu vorbele unui şef furios către asistenta mult prea obişnuită cu reacţiile acestuia „Marleno, unde naiba e dosarul ăla cu licitaţiile?” şi replica acesteia spusă, bineînţeles, în gând „Sunt Marlena, ţărănoiule! Nu Marleno…”. Personajul principal este Marlena, asistentă manager la o firmă. Este căsătorită, are doi copii, o fată şi un băiat şi…totul pare perfect. OARE AŞA SĂ FIE? Când întrebi o femeie dacă ar schimba ceva la viaţa ei trebuie să  asculţi ceea ce spune, ca mai apoi să desluşeşti ce anume gândeşte cu adevărat „Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş schimba cam tot. Sigur, dacă cineva mă întreabă ce aş schimba, răspund că aproape nimic, că sunt mulţumită, fericită cu viaţa mea aproape per-fec-tă. Cum să spun în gura mare că ceva nu merge bine? Că sunt plictisită de modul în care trăiesc, de rutina în care mă cufund, că mă enervează soţul care sforăie şi nu dansează?”. În primul rând: este mulţumită de slujba ei? Nu prea; Marlena terminase Politehnica, „Proiectări la Construcţii”, dorise iniţial să devină arhitect, dar părinţii nu au vrut să o susţină. Când a terminat facultatea nu a putut nici de astă dată să facă ceea ce şi-a dorit fiindcă nu găsise un post liber de inginer. În familie situaţia nu se schimbă. S-a căsătorit din inerţie: după ce a rămas însărcinată a fost cerută în căsătorie, fără să ştie cu adevărat ce reprezintă dragostea. Copiii o iubesc, dar uneori răbufnesc fiindcă părinţii nu le dau mai mult, iar acest mai mult ar trebui să se materializeze în excursii şi bani.

     Ce face Marlena? Hotărăşte că e vremea să „ îmbrace” şi ea  imaginea lui Mariylin Monroe, să fie un ideal. Vrea acea schimbare „iar în secunda aceea am realizat că nu mă gândisem niciodată la o schimbare. Adică să şi fac ceva concret. Este interesant cum oamenii râvnesc la confort şi comoditate, dar apoi doresc să facă schimbări.”. Cum o va realiza? Îşi va face o nouă coafură, va ieşi în oraş cu un bărbat mai tânăr decât ea, va cunoaşte un dramaturg într-o gară ce aminteşte de Orient Express şi care vorbeşte despre fizica cuantică „două particule care s-au întâlnit şi apoi s-au despărţit vor fi legate indiferent de distanţă”. Trebuie să realizeze totul treptat, află despre propria persoană mai multe, se redescoperă cu ajutorul celor din jur: creatoarea de rochii care o aruncă dincolo de zidul pe care îl ridicase pentru a se proteja „femeile se apropie prin trecuturi dureroase. De fiecare dată când se întâlnesc, îşi vor căuta punctele de răscruce pe care şi le vor împărtăşi, adevăraţi stâlpi de rezistenţă în vieţile lor. Nu vor începe prin a-şi relata poveştile fericite”; doamna din metrou care vede în animale o cale de a-i cunoaşte şi pe oameni; şeful său mereu posomorât; băiatul care dorise să îşi pună capăt zilelor; femeia care era mereu bătută de prietenul său şi mulţi alţii. În fond ce sunt oamenii fără oameni? Ei se ajută reciproc fără să conştientizeze acest lucru. Marlena i-a ajutat şi dânşii nu au uitat să o îndrume, dar cum anume poate ea să întoarcă anii înapoi pentru a avea ceea ce îşi doreşte cu adevărat? Răspuns: nu poate, dar merită încercat şi, de ce nu, să reuşească să arunce mingea în fileu pentru VIITOR.

    Opera este redactată la persoana I. Acţiunea urmăreşte un singur fir narativ, al vieţii lui Marlena. Naratorul este omniscient, omniprezent, obiectiv. Pe alocuri se remarcă o tentă de introspecţie fiindcă personajul doreşte să se redescopere, îşi analizează sentimentele şi comportamentul „mă comportam ca la liceu, aceeaşi nesiguranţă pe mine ca atunci, aceleaşi temeri şi fixaţii”. Personajul principal este complex şi se autocaracterizează, se observă caracterizarea indirectă prin gestică şi directă de celelalte personaje „nu eşti banală deloc…eşti o femeie deosebită…vreau să-ţi văd ochii şi zâmbetul!”. Lucrarea se centrează pe personaj, descrierile spaţiale fiind în număr redus.

    Ce are să se petreacă cu Marlena? Ea spune şi acţionează, vrea să trăiască „din nou”. Oare gândim şi noi că „e permis orice, cât timp nu faci rău cuiva şi nu ai regrete” şi ar trebui să acceptăm cu bucurie acele câteva cuvinte pe care le auzim destul de rar „cred că mereu te-am iubit pe tine”…?

Editura_Herg_Benet

Cartea Tentaţii, de Corina Ozon a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

Doamna de la Miezul Noptii, de Cassandra Clare

Titlul original: Lady Midnight

Traducere: Roxana Olteanu

Editura: Leda Edge

Număr pagini: 653

An apariţie: 2016

 

   Nu ştiu dacă vi s-a mai întâmplat vreodată, dragi cititori, ca…în loc de cuvinte, propoziţii şi epitete să vedeţi culori şi imagini care se desfăşoară în faţa dumneavoastră pe măsură ce citiţi. Este un sentiment plăcut şi mistuitor care ne învăluie precum mătasea şi nu ne dă drumul până la ultima filă. Cărţile Cassandrei Clare au avut mereu efectul acesta asupra mea; este ca şi cum aş avea propriul cinematograf în casă şi îl activez deschizând o simplă carte. La finele seriei „Instrumente mortale” am fost cuprinsă de teamă; la începutul fiecărui an ştiam că va apărea la editură un alt volum şi nu îmi pusesem cu adevărat problema că se va termina vreodată seria (vise de cititor 🙂 ). Am fost salvată de noile volume ale seriei „Uneltiri Întunecate”.

   Cine este Cassandra Clare? S-a născut la Teheran, în Iran, din părinţi americani. O mare parte din copilărie şi-a petrecut-o călătorind în întreaga lume împreună cu familia, iar cărţile au fost prietenii ei cei mai buni pentru că oriunde mergea şi acestea o urmau. Anii de liceu şi i-a petrecut în Los Angeles, perioadă în care scria povestiri ca să-şi amuze colegii. După încheierea studiilor a locuit în Los Angeles şi New York, unde a lucrat la diverse reviste. Este autoarea seriilor de mare succes „Instrumente mortale” şi „Dispozitive infernale”.

   Primul volum al seriei „Uneltiri Întunecate”, „Doamna de la Miezul Nopţii”, se deschide cu un prolog în care vom cunoaşte unul dintre personajele principale şi anume Emma Carstairs. Aceasta era vânător de umbre, având „părul blond şi bogat, care îi ajungea până la mijloc. Avea o sabie aurită prinsă în curele pe spate şi păşea cu o siguranţă de sine pe care nu aveai cum să o mimezi”. Emma venise la Piaţa Umbrelor pentru a culege informaţii cu privire la moartea părinţilor săi. Pe cine ar trebui să întrebi atare lucruri? Pe cel care vinde ceea ce ştie: Johnny Rook care „ştia nişte lucruri. Nu era ceva să se întâmple în Lumea de Jos a Los Angelesului şi el să nu ştie…tipul care deţinea informaţia şi, dacă aveai bani, el ţi-o vindea”. Din păcate nu cunoştea multe despre ceea ce Emma voia să afle. Cu toate acestea îi spune fetei despre crimele care se petrec printre mundani şi spiritele  naturii: trupurile le  fuseseră acoperite de înscrisuri demonice. Poate oare personajul nostru să stea de o parte? Nici pomeneală!

   Emma se foloseşte de informaţiile primite de la Johnny şi pleacă la vânătoare împreună cu Cristina, un vânător de umbre care venise din Mexic pentru a scăpa de ceva ori de cineva…  Ce se va întâmpla? Vor prinde un elf, dar care scapă mult prea repede. Fuge după el şi se împiedică de un cadavru care „era uman…un bărbat între două vârste, cu umeri largi şi părul argintiu…avea porţiuni de piele arse, roşii şi negre, iar acolo unde arsura fusese mai puternică erau acum băşici care arătau ca spuma pe un săpun…erau semnele pe care le găsise Conclavul pe trupurile părinţilor ei ucişi”. Ea ştie că trebuie să se implice şi să găsească răspunsurile pe care le caută de atât de mult timp aşa că va continua propria sa investigaţie. Îi va arăta Cristinei „panoul nebuniei”, „pereţii interiori ai dressingului…erau plini de fotografii, articole decupate din ziare şi hârtiuţe…tot ce-am reuşit să descopăr până acum legat de moartea părinţilor mei”.

   Aflăm, mai apoi, că Emma are şi un parabatai, pe Julian. Ambii sunt legaţi de o poveste tristă. În vreme ce părinţii Emmei fuseseră ucişi în timpul Războiului Întunecat, familia lui Julian a fost dispersată… El mai are trei surori şi trei fraţi. Din păcate, datorită Păcii Reci de la finele războiului, una dintre surorile sale, Helen, a fost exilată din cauza originii din elfi, iar fratele mai mare răpit de aceleaşi spirite ale naturii. Din această cauză el este cel care are grijă de cei mai mici. Fusese, însă plecat împreună cu aceştia de la Institut, iar când se întoarce află că parabataiul său a încurcat din nou drumurile şi trebuie să îl ajute. Vor exista lupte cu demoni, vom mai afla ce s-a mai întâmplat cu Jase şi Clary şi dăm peste o nouă poveste de dragoste dintre parabatai de astă dată. Ce se va întâmpla? Vor putea trece peste Legea Conclavului sau să găsească păpuşarul crimelor din Los Angeles?  „Legea e dură, dar e Lege” şi un mod de a trăi şi a muri…

   Volumul de faţă are o acţiune complexă, fiind narat la persoana a III-a de narator obiectiv, omniscient şi omniprezent. Ceea ce impresionează în cărţile Cassandrei este dinamismul operelor, descrierile spaţiale „cerul de deasupra Institutului căpătase culoarea aceea de noapte târzie sau dimineaţă devreme, cum vrei să-i spui. Culoarea asta îl făcea pe Julian să se gândească la un celofan albastru sau la acuarele: albastrul intens al nopţii devenit translucid din cauza sosirii iminente a soarelui”. Nu uit de personaje şi de felul cum au fost creionate: mai curajoase, iubitoare, ucigătoare „el s-a răsucit cu graţie. Pumnalul serafic l-a tăiat în două pe mantid”, şirete, o adevărată paletă de caractere.  Aţi vrea şi dumneavoastră să faceţi cunoştinţă cu acestea şi cu un alt fel de Los Angeles?

Lectura placută!

leda edgeeditura-corint

Cartea Doamna de la Miezul Nopţii, de Cassandra Clare poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
8

Seriale 2016/2017

   Ce este de făcut atunci când afară este mult prea frig, nămeţii te împiedică să deschizi uşa, somnolenţa te doboară, iar cafeaua şi-a încetat demult efectele? Remediu: o pungă de floricele, o ciocolată caldă şi episoadele serialelor favorite alături

   La fiece început de an posturile de televiziune anunţă cu aplomb că o nouă miniserie a apărut ori că serialul favorit se va reînnoi pentru un alt sezon. Acestea sunt cuvintele magice pentru persoanele care, atunci când se întorc de la serviciu, abia aşteaptă să conecteze laptopul la televizor şi să îşi încarce bateriile cu ceva care nu înseamnă realitate, ci o ieşire din cotidian. Partea cea mai dificilă este să cauţi miniseria care ţi se potriveşte cel mai bine. Cu această problemă suntem ajutaţi de ceea ce deja ştim : ce gen de cărţi ori de filme ne plac, care sunt actorii favoriţi ori, din contră, care este actorul pe care îl detestăm, dar ale cărui filme le urmărim pentru că aşteptăm să facă o greşeală în scenariu… Avem motive şi puncte de vedere pe care trebuie să ni le exprimăm, cu atât mai mult în legătură cu un serial.

   Este momentul să ne aşezăm cât mai confortabil pe canapea, să uităm de şuieratul vântului şi de faptul că mâine, cel mai probabil, va trebui să păşim încă o dată pragul casei direct în frigul năprasnic şi…să vedem ce ne-aduce 2017…

Emerald City

    Un serial care m-a surprins profund fiindcă arată o altă latură a unei poveşti pe care nimeni nu o poate uita. Cred că am citit-o în clasa a IV-a şi mi s-a părut de-a dreptul fermecătoare datorită personajelor precum căţelul Toto, micuţa Dorothy, sperietoarea, omul de tinichea şi un magician care trăia într-un castel îndepărtat. Aţi ghicit, este vorba de “Vrăjitorul din Oz” de L. Frank Baum. Cu toţii ştim povestea, dar serialul o întregeşte, o prezintă într-o nouă lumină. Dorothy (Adria Arjona) trăieşte în Kansas şi este asisEmerald Citytentă medicală. Este copilul adoptat a doi soţi şi află că mama ei adevărată a revenit în oraş. Vrea să o cunoască, dar o găseşte pe femeie plină se sânge, între viaţă şi moarte. Nu mai are cum să o ajute aşa că Dorothy cheamă poliţia. Surpriză, poliţistul nu pare să vrea să o ajute, mai mult aspiră la a o ucide… Cine o salvează ? Tornada… care o transportă cu tot cu maşina poliţistului şi câinele acestuia în Oz. Maşina cade din cer direct în vrajitoarea din Vest şi pare că a fost ucisă. Un grup de băştinaşi o găsesc pe Dorothy şi doresc să îi ia viaţa, dar acestea trebuie decise de Sfat. Este eliberată. Va găsi pe drumul său către Oraşul de Smarald un bărbat care şi-a pierdut memoria, legat de un stâlp, plin de sânge, un băiat  se transformă în fată fără poţiunea magică şi…bestia care pare a vrea să elimine Oz de pe hartă. Vrăjitorul nu are puteri, dar se foloseşte de ultimele două vrăjitoare în viaţă pentru a avea un echilibru. Rolul uneia dintre acestea este jucat de o actriţă din România, Ana Ularu. Surprizele nu contenesc să apară, Dorothy a primit puterile vrăjitoarei din Vest şi e singura speranţă a Ozului. În continuare vă las pe voi, cititori, să aflaţi mai multe…

Genul serialului : Aventură, Dramă, Fantezie.

Scenarişti : Matthew Arnold, Josh Friedman

Durată episod : 60 min

Locaţii filmări :  Park Guell, Gracia, Barcelona, Catalonia, Spania, Croatia, Ungaria, Réal Alcazar, Seville, Spania

Rang IMDB: 7,3/10

“SAY GOODBYE TO KANSAS!”

Timeless

   Acest serial a început să ruleze pe marile şi micile ecrane de pe data de 3 octombrie 2016. Personajul principal este Lucy Preston (Abigail Spencer), profesoară de istorie la universitate. Ea este recrutată de forţele Timelessspeciale SUA pentru a face parte dintr-un program menit să salveze istoria şi lumea de la pieire. SUA crease, cu ajutorul celor mai buni oameni de ştiinţă, o maşină a timpului, dar aceasta a fost furată de un răufăcător. Ce doreşte acesta să facă ? Să îi ajute pe marii criminali din trecut să îşi realizeze capodoperele ori să oprească cele mai mari distrugeri ale vremii de la a se mai întâmpla. Cine să cunoască istoria atât de bine încât să poată opri acestea ? Lucy. Dar cum ? Simplu. Mai există o maşină a timpului funcţională şi, însoţită de un militar din forţele speciale, Wyatt Logan (Matt Lanter), de un om de ştiinţă care se teme de discrimarea secolelor trecute, Rufus Carlin (Malcolm Barrett), vor reuşi oare să salveze lumea ? Rămâne de văzut…Serialul a ajuns la episodul 14… Este plin de umor, ici şi colo dramă şi acţiune, suspans.

Genul serialului : Acţiune, Aventură, Dramă

Scenarişti: Eric Kripke, Shawn Ryan

Durată episod: 60 min

Locaţii filmări:  Boundary Bay Airport, Delta, British Columbia, Canada

Rang IMDB: 7,6/10

“Protect the Past. Save the Future.”

Riverdale

   Un serial pentru adolescenţi şi nu numai. Pentru cei care au urmărit Pretty Little Liars seria nu va fi atât de ieşită din tipare. Riverdale este numele oraşului în care se desfăşoară acţiunea miniseriei. În episodul 1 ne Riverdaleeste arătat acel punct principal al filmului şi anume uciderea unuia dintre gemenii Blossom, Jason, pe data de 4 iulie, Ziua Independenţei. Sora acestuia este găsită plângând la malul apei, zicând că Jason a murit. În continuare se arată ce se petrece după moartea acestuia şi personajele care vor acapara micile ecrane: Betty Cooper (Lili Reinhart), sora fostei prietene a lui Jason care este îndrăgostită de Archie Andrews (K.J.Apa), jucător în echipa de fotbal a liceului şi scriitor de muzică. Chiar în momentele în care Betty încerca să i se confeseze acestuia, apare un nou personaj, Veronica Lodge (Camila Mendes) care va atrage mult prea mult atenţia lui Archie. Totul se schimbă odată cu sosirea sa, este nouă în oraş, autoritară, doreşte să lase în urmă trecutul în care tatăl ei fusese arestat şi condamnat la închisoare. Episodul se încheie cu găsirea cadavrului lui Jason. Nu ştim cine este de vină.  Cert  este că, mai înainte de toate, trebuie găsit pistolul care l-a lăsat fără suflu… Să fie oare unul dintre adolescenţi ? Sora sa geamănă ? Vizionare plăcută !!!

Genul serialului : Crimă, Dramă, Mister

Scenarişti : Roberto Aguirre-Sacasa

Durată episod : 45 min

Locaţii filmări : Vancouver, British Columbia

Rang IMDB : 7,7/10

” A great place to get away with it all”

Wynonna Earp

  Serialul care m-a cucerit prin acţiune, suspans, întorsături de situaţie şi…continua luptă cu demonii din oraşul său. Plecată mult prea mult timp de acasă, Wynonna (Melanie Scrofano) se întoarce din Grecia pentru a Wynonnaparticipa la funeraliile unchiului său. Toate se petrec pe fundalul unui film western amestecat cu modernitate.  Pe drum spre oraşul natal, autobuzul are pană, iar una dintre călătoare coboară şi pleacă în pădure unde este ucisă cu sânge rece de o creatură cu ochii roşii. Nimeni nu vrea să îi sară în ajutor, în afară de Wynonna. A ajuns, însă prea târziu fiidcă femeia fusese deja trasă în ţeapă. Se luptă, dar creatura fuge prea devreme. Efectele mi-au plăcut destul de mult, iar mişcările sunt bine măsurate. Ajunsă acasă îşi găseşte sora dornică la a o ajuta să …îşi înfrângă blestemul. Wynonna are abilităţile, forţa de a învinge acele creaturi datorită sângelui său şi a familiei, dar a negat acestea până la acel moment. Sora ei este răpită de unul dintre monştri. Ei doresc arma de foc a familie Earp pentru că aceea e singura care are capacitatea de a le trimite în lumea de apoi pe veci. Nu se aşteaptă, însă ca Wynonna să riposteze şi să mai fie ajutată de un agent din forţele SUA care e specializat în domeniu şi… de una dintre creaturi ? Ce are să se întâmple mai departe ? Rămâne de văzut 

Genul serialului : Acţiune, Dramă, Fantezie

Durată episod : 60 min

Locaţii filmări : Calgary, Alberta, Canada

Rang IMDB : 7,3/10

“Everyone’s got demons. Hers fight back.”

 

by -
5

Crăciun cu peripeţii literare

   „Dragă Moş Crăciun, îmi doresc…” acestea sunt cuvintele pe care mi le pun mereu în această perioadă. Ele îmi amintesc de copilărie, de momentele frumoase petrecute alături de cei dragi, când părinţii îmi spuneau că Moşul are nevoie de câteva direcţii, să ştie la ce anume aspir, că trebuie să fiu cuminte şi să spun poezii, să cânt colinde lângă brad pentru a primi cadourile frumos împachetate. Acele clipe s-au schimbat odată cu trecerea anilor, iar acum prefer să fiu pur şi simplu alături de cei dragi şi…de unele dintre personajele care nu mă lasă să uit cum a fost cândva…

1.„Poveşti cu zâne” – Contesa de Segur

   Aceasta se numără printre cărţile de suflet. Nu mă voi putea despărţi de ea vreodată pentru că mi-a deschis ochii către ceea ce se petrece în jurul meu, către o lume plină de imaginaţie. Am citit-o pentru prima oară, singură, pe când eram de-o şchioapă şi continui să o fac. Este vorba despre o sumedenie de aventuri, dar cea care are să îmi rămână pe veci alături este cea a Rozetei, fiica mai mică a unui împărat care o avea ca naşă pe Zâna-Cea-Puternică. Aceasta, încă de mic copil fusese trimisă să trăiască alături de doica sa care o educase, o crescuse, îi fusese mama pe care nu o avusese vreodată. Într-o zi, Rozeta este chemată la curtea tatălui său pentru a participa la sărbătoarea organizată cu prilejul zilei de naştere a surorilor mai mari. Este primită cu răutate şi invidie de familie şi cine credeţi că o va salva? Un prinţ, o zână şi mult curaj.

2.„Colind de Crăciun” de Charles Dickens

  Un volum care mă impresionează la fiece recitire. Nu ştiu dacă voi putea vreodată să mă separ de el. Povestea îl are în centru pe domnul Scrooge, un bătrân care nu cunoaşte ce înseamnă cu adevărat fericirea. În plus, nu crede în Spiritul Crăciunului, în puterea acestei sărbători. Are nevoie să i se dea o lecţie şi cine credeţi că o va face ? Visele şi fantomele…  « dar ce-i păsa lui Scrooge ? El asta dorea. Să-şi facă un drum singuratic, de-a lungul marilor drumuri ale vieţii bântuite de mulţime, înştiinţând trecătorii printr-un bilet că trebuie să se ţină la distanţă ; asta constituia pentru Scrooge ceva bun ».

3.« Harry Potter » de J.K.Rowling

  Seria “Harry Potter” a lăsat o amprentă asupra propriei persoane şi nu cred că voi scăpa prea curând de acest drog pe care îl reprezintă. Recitesc  volumele cu mare plăcere, îndeosebi de Crăciun: termin un volum, iar apoi urmăresc filmul respectivei părţi. Mă binedispune şi mă aduce în tema sărbătorilor, mai ales că fiecare volum cuprinde şi mici porţiuni în care e descris Crăciunul la Hogwarts, şcoala de farmece şi vrăjitorii. Personajul principal este Harry Potter, fiul unora dintre cei mai puternici vrăjitori, ucişi de către Lordul Cap-de-Mort. Cel de pe urmă încercase să îl omoare şi pe eroul nostru, dar ceva s-a întâmplat, iar băiatul a trăit. Ce se va petrece mai departe ? Care are să fie finalul acestei serii ? Rămâne de citit şi văzut.

Acestea sunt cărţile care mă însoţesc în vacanţa de Crăciun. Dumneavoastră, dragi cititori, ce anume preferaţi?

 

 

 

by -
8

Valentina, de Mihaela Strenc (volumul al doilea)-Seria „Oraşul îngerilor”

Editura Quantum Publishers

An apariţie:2016

Număr de pagini: 237

    Dragi cititori, aş vrea să vă imaginaţi pentru câteva clipe că ne aflăm în mijlocul unui tunel care trece printr-un munte. Are două ieşiri şi nu ştim spre care să ne îndreptăm. Cea din stânga trimite către noi fulgi de nea şi viscol, pe când cea din dreapta emană căldură. Fiecare dintre cele două sunt faţetele aceleiaşi persoane, aceluiaşi înger creionat de Mihaela Strenc. Abia aşteptam volumul al doilea, nu ştiam ce anume voi descoperi în filele acestuia, drept pentru care vă sfătuiesc să vă pregătiţi pentru că e posibil ca, pentru o zi şi jumătate, să nu mai dormiţi, mâncaţi ori merge la serviciu, facultate, şcoală, doar şi doar din pricina unei aventuri ☺. Haideţi, deci să ne lăsăm cu toţii purtaţi de cuvintele care au legat o nouă poveste…

valentina-de-mihaela-strenc-1

    Opera se deschide cu un prolog care ne poartă în visul unuia dintre personajele principale, Valentina. Aceasta era antrenată de către mentorul ei, Rai, să înfrângă întunericul cu ajutorul luminii care „păşea afară din vis, iar trupu-i de lumină se închega, căpătând contur”. Toată scena se derulează parcă cu încetinitorul, creându-ne senzaţia că participăm la acestea „întunericul se strângea în jurul ei, prinzând-o ca într-un laţ şi, cu toate astea, ea tot se sforţa să zboare”, „era obosită, dar tot nu renunţa. Gaura din nori se lărgea, lăsând loc unui ocean întunecat în care pluteau mici focuri”. Visul tinerei noastre ia sfârşit mult prea repede, fără a putea afla cine este acest Rai care a ajuns să îi domine nu doar inconştientul, ci şi realitatea.

valentina-de-mihaela-strenc-3

    Valentina este o fată ca oricare alta, „brunetă slăbuţă, cu ochi verzi şi nasul cârn. Arăta destul de bine, deşi avea o frumuseţe comună; în afară de asta, fiind minionă, mulţi credeau că e mult mai mică decât era în realitate…la cei nouăsprezece ani ai ei”. Este în vacanţă împreună cu mama ei adoptivă în Roma şi încearcă din răsputeri să o convingă pe cea din urmă să meargă să viziteze monumentele şi muzeele oraşului. Mama ei, însă este mult mai interesată de magazine şi o ia alături pe Valentina în fiece loc, chiar şi numai pentru privit manechinele şi rafturile. Într-o dimineaţă, însă tânăra noastră ajunge la un compromis cu mama sa şi vor merge împreună să viziteze Panteonul. Zis şi făcut. Acolo îl va întâlni, pentru prima oară, faţă în faţă, pe mentorul său care se numea Gabriel. El se poartă rece cu ea şi îi răspunde aproape monosilabic Valentinei lăsând-o în dubii cu privire la personalitatea lui „avea aceeaşi prezenţă, aceiaşi ochi, acelaşi fel de a fi…I se părea totul ireal”. Ulterior se va întoarce în Bucureşti, dar gândul îi zboară încă la cele petrecute în Italia. Nu după mult timp, una dintre prietenele sale, Mona o invită în oraş. Merg la un restaurant, unde…îl reîntâlneşte pe Gabriel, iar noi… pe Iustin. Mona, dorind să îşi ajute prietena, începe a discuta cu cei doi bărbaţi, dar Gabriel râmâne rece şi le ameninţă pe cele două că dacă le mai revede va depune plângere penală împotriva lor pentru hărţuire. Valentina se simte ca şi cum cerul s-a destrămat şi a picat peste ea. Cu toate acestea nu conteneşte a se gândi la mentorul său. Va face cercetări despre el, va ieşi la o întâlnire cu şoferul acestuia şi, puţin câte puţin, ajunge la miezul problemei: lumea Veghetorilor care protejează lumea de strigoii înneguraţi. Gabriel are darul premoniţiei şi a prezis că Valentina va muri dacă va fi acceptată în această lume. De aceea a ţinut-o atât de multă vreme departe de toate. Din păcate şi…din fericire, tânăra este mult prea curioasă. Mai mult, va participa la o invocare a necuratului doar pentru a strânge informaţii. Totul era o scamatorie realizată de un strigoi. În spatele acestuia, Valentina observă o umbră şi îşi dă seama că a venit vremea de a pune în practică cele învăţate de la Rai. Îşi lasă lumina împotriva Dianei, un alt strigoi. Din păcate această turnură a evenimentelor a  descoperit-o  celor întunecaţi. Fratele ei, între timp devenit strigoi, află de acestea, iar Gabriel va trebui să o apere.

valentina-de-mihaela-strenc-2

    De cealaltă parte a volumului regăsim personaje din prima parte a seriei, cum sunt Ana şi Iustin. Căsătoriţi deja de câţiva ani au ajuns într-un impas şi anume faptul că acesta nu va putea avea copii. Iustin se închide din ce în ce mai mult, are secrete faţă de Ana, o minte pentru a se despărţi de ea şi a o proteja. Cine îi deschide ochii în faţa greşelii pe care o comite? Valentina ☺.

    Carte are o acţiune complexă şi e scrisă la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient şi omniprezent. Descrierile sunt frumos realizate, iar personajele sunt realiste „un mănunchi de raze se agăţase de perdeluţa albă, răsfirându-se de acolo pe uşa de la dulap şi pe o carpetă maronie”, „nu mai ştia cât timp trecuse…de zile întregi stătea ghemuită într-o hrubă, într-o stare asemănătoare unui somn profund”, „era mai mult decât putea să îndure; furioasă, smulse trandafirii din vază şi îi aruncă în bărbat. Câteva petale i se agăţară de sacoul negru, refuzând să se desprindă. Cu ochii în lacrimi, tânăra o luă la fugă…frământată de sentimente ascuţite: furie, tristeţe, dezamăgire.”. În ciuda puterilor pe care le au, nu sunt nici mai mult nici mai puţin decât simpli oameni. Astfel reuşeşte autoarea să ne determine a ne întreba: „persoana din spatele meu din tramvai este oare Veghetor?”.  Opera e presărată pe ici şi pe colo de scene hazlii din care putem şi învăţa…cum să cerem persoana iubită în căsătorie pentru a nu fi refuzaţi de îndată ce au fost rostite  cuvintele:

„-Această cerere în căsătorie. Poţi să-mi spui ce i-ai zis?

-Nimic special, am întrebat-o dacă vrea să fie soţia mea.

-Şi apoi?

-Mi-a cerut să fiu sincer şi să-i spun ce simt…I-am spus că o doresc…Pe Iustin îl pufni râsul…

-Nu poţi să-i spui asta unei femei aşa, direct!…Trebuie s-o iei pe ocolite, să-i spui mai întâi că are părul nu ştiu cum, că e specială, frumoasă…Şi la urmă, c-o iubeşti.”

    Valentina noastră va trebui să treacă multe încercări, va fi la un pas de moarte, va trebui să aleagă între bine şi rău, între singurătate şi iubire pe veci. Nu vă spun mai mult! Cartea are să vă descopere totul…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

NOTĂ: 10/10 STILOURI

   

   

Quantum Publishers Logo

Cartea Valentina de Mihaela Strenc a fost oferită pentru recenzie de către Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Quantum Publishers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

by -
8

Lacrimi de îngeri.Dincolo de viaţă, de Ioana Dumitrăchescu

Editura: Celestium

An apariţie: 2015

Număr de pagini: 270

   Aţi simţit vreodată că pământul vă fuge de sub picioare, nu aveţi de ce vă sprijini şi că lumea dumneavoastră, dragi cititori, se sfârşeşte? Ei bine, eu am trăit acestea în filele cărţii Ioanei Dumitrăchescu. Cu ce aş putea compara acestea dacă nu cu un drum fără sfârşit. Finalul acestuia  a venit, dar  fără zâmbete, ci cu o pierdere care se lăsa văzută doar pe ici şi pe colo. La ultima pagină a dat lovitura de graţie şi m-a determinat să îmi regândesc obiectivele. Este un volum care schimbă şi ne învaţă să privim lumea cu alţi ochi, să vedem cu bune şi cu rele ceea ce se petrece în jurul nostru. Cum anume ne va transforma această carte, depinde doar de…noi.lacrimi-de-ingeri1

   Ioana Dumitrăchescu s-a născut la data de 25 mai 1987 în Oradea. Visul acesteia este de a deveni  o scenaristă de filme şi tv şi o scriitoare internaţională”. În anul 2010 a înfiinţat un blog cu poveşti şi povestiri care se numeşte Blogul dragostei şi al speranţei. În anul 2012  a publicat primul volum de poezii, „Război cu sufletul”. Alte volume scrise de aceasta sunt ,,Crimă în poziţie de ofsaid”, ,,Atracţia şi visele” ,,Atingerea magică a iubirii”

   Opera „Lacrimi de îngeri” o aduce în prim- plan pe Alexandra, „o fată drăguţă, cu părul şaten, ochii căprui, inocenţi” şi care „avea o frumuseţe în priviri care te atrăgea instant…”. Pare că ar „avea totul”, dar în realitate lipsea ceva din fiinţa ei, dragostea. Nu putea să iubească. Încerca să depăşească bariera care o împingea din nou şi din nou în propriul eu, dar fără succes. Într-o zi, pe când se afla în parc şi plângea cu năduf din cauza sentimentelor contradictorii pe care le trăia, un tânăr s-a oprit lângă eroina noastră şi a îndemnat-o să nu mai plângă. Aşa l-a cunoscut Alexandra pe Florin care îi spune că „va trece” şi această suferinţă, că „iluzie e această iubire…Nu vezi? Ne ştim de câteva minute şi deja ne iubim…Predestinare, îţi sună cunoscut?”. Astfel începe povestea de iubire dintre două persoane care s-au cunoscut datorită jocului sorţii; poate că a fost ceva ticluit, pus la punct de dinainte sau a fost doar pura întâmplare. Am continuat să citesc fără oprire paginile volumului până la un moment care m-a dat cu totul şi cu totul peste cap. Florin dispare, iar Alexandra e disperată să îl găsească. Toate sentimentele pe care le acumulează răbufnesc şi nu poate suporta gândul că a pierdut cel mai frumos lucru, cea mai mare comoară care i-a fost dată în acea viaţă: dragostea. Abia o găsise şi, iată că o pierde din nou. Tânăra noastră este, însă o luptătoare şi se hotărăşte să pună piciorul în prag. Lasă în urmă casă, facultate, părinţi, prieteni şi pleacă să îşi regăsească inima care, parese, s-a rupt în mii de bucăţi şi s-a dispersat în întreaga Românie. Scrie un bilet mamei sale prin care o asigură că va reveni cât de repede acasă, dar nu singură, ci împreună cu Florin. Alexandra îşi cumpără un bilet de tren spre Bucureşti. În vagon întâlneşte o persoană în vârstă care o roagă, în numele lui Florin, să se întoarcă la ai săi. Tânărul pe care ea l-a iubit atât de mult, a trecut în nefiinţă şi doreşte să îşi găsească liniştea în lumea de apoi; bătrâna îi mai spune Alexandrei că Florin o va aştepta mereu, dar că momentul nu a venit încă. La aceste cuvinte, protagonista răspunde cu forţă că nu crede în acestea şi că îl va găsi oriunde s-ar afla. După doar câteva staţii, se răzgândeşte asupra destinaţiei: doreşte să ajungă în Braşov, acolo unde iubitul său dorise să îi declare iubirea eternă. Ea nu vrea să conştientizeze, să accepte moartea celui drag şi fuge de adevăr în speranţa că va schimba realitatea. Va dormi pe străzile friguroase ale oraşului, va trăi din visele şi amintirile alături de  tânărul care i-a răpit fiinţa. El se va întoarce alături de aceasta, dar sub forma unor şoapte şi fantasme. O roagă din nou şi din nou să oprească această căutare şi să se gândească la propriul ei viitor, dar toate sunt în van. Alexandra afirmă iar şi iar că că ziua de mâine nu există fără Florin, că lumea nu mai înseamnă nimic:

„eu sunt peste tot! Priveşte în jurul tău şi mă vei vedea, mă vei simţi. Pentru că eu sunt în inima ta. Dar întoarce-te acasă la tine, te implor…”

„ştii de ce plouă? Plouă pentru că s-a plictisit soarele de cer. Plouă pentru că îi e sete pământului de apă şi de iubire. Ştii de ce moare uneori viaţa? Moare pentru că nu mai vrea să fie viaţa. Moare pentru că e vie şi scurtă în clipele de fericire. Ştii de ce te caut eu? Te caut pentru că nu pot trăi fără tine. te caut pentru că, din momentul în care tu ai plecat de lângă mine, viaţa mea a însemnat doar dorinţa de a te regăsi. Pentru că mai am speranţa.”

lacrimi-de-inger

   Ce va face în continuare eroina noastră? Va lupta contra inevitabilului, va ajunge să îşi regăsească conştiinţa în postura unui băieţel care doreşte să o ajute, să îi deschidă ochii. El vrea să-i arate că există lumina de la capătul tunelului, vrea să îi demonstreze Alexandrei că, odată ce îşi va stabili un ţel în viaţă, va putea să îl atingă alături de iubirea lui Dumnezeu. Tânăra interpretează greşit lucrurile şi înţelege că ar trebui să continue căuatarea. Ea nu îşi dă seama că, în fond, totul reprezintă scenariul unei piese triste care se îndreaptă treptat către finalul mult prea dureros. Alexandra îşi deschide inima către oamenii din Braşov, joacă rolul unui pion care se apropie de marginea tablei de şah şi nu se ştie dacă va putea fi schimbat în regină sau nu. Rămâne de citit…lacrimi-de-inger-2

    Cartea este bine scrisă, la persoana a III-a, existând, totodată, fragmente redactate la persoana I în filele jurnalelor celor doi protagonişti. Naratorul este omniscient şi omniprezent, concentrându-ţi  atenţia asupra a ceea ce simte Alexandra, a ceea ce vede ori gândeşte „parcă zilele nu mai sunt, parcă nopţile vin mai greu, parcă soarele nu mai străluceşte. Şi asta doar din cauză că lipseşte Florin. Pentru mine, nu mai există zi sau noapte, viaţă sau moarte. Nu aştept decât clipa când vom fi iar împreună.”, „peste tot dai peste oameni care nu ştiu altceva decât să descurajeze, să trişeze şi să te facă să te simţi ceva mic care nu poate să crească mare. În ochii lor defapt nu eşti decât un alt prost, pe care a mai putut păcăli. Aşa era şi Alexandra”. Descrierile spaţiale au acel ceva care ne animă să continuăm lectura fără a ne dezlipi ochii de la pagină, să nu care cumva să pierdem un detaliu „era abia început de primăvară, iar vântul sufla năpraznic. Nu ştia ce se întâmplă. Ca într-un vis se lăsă cuprinsă de vârtejul care venea spre ea. Vântul, pietrele, praful de pe jos, copacii care cădeau nemiloşi, se iviră în faţa ei…acum era în Piaţa Sfatului, dar totul în jur era schimbat. Copacii râdeau nemiloşi de ea, oamenii încercau să fugă după ea şi să o prindă”. Cu toate acestea, firul narativ mi s-a părut dificil de urmărit, se trecea mult prea repede de la o secvenţă la alta, lăsându-mi locuri goale acolo unde ar fi trebuit să fie pline. Nu mi-am dat seama decât la jumătatea volumului că unul dintre personaje murise, iar celălalt trăia într-o fantezie care ucide. Per ansamblu, cartea are şi minusuri şi plusuri, dar merită lecturată pentru că ne învaţă ce sunt acelea sufletul şi persoana care este prea fragilă, o pierdem de la o zi la alta dacă nu avem grijă de ea.  Editura Celestium - OSIM CTR

Cartea Lacrimi de îngeri. Dincolo de viaţă, de Ioana Dumitrachescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Celestium. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

“Doriţi să aflaţi ce se află dincolo de un zâmbet chinuit de MOARTE şi cum o puteţi înfrânge?”

Cadavrul care râde, de Laurell K.Hamilton

 

 

Editura: Tritonic

Titlul original:”The Laughing Corpse”

Traducere: Florin Mircea Tudor

An apariţie: 2006

Număr de pagini: 368

   Să ne imaginăm cu toţii că suntem pe o stradă lăturalnică, este toamnă, frig şi întuneric. Bate vântul şi ridică frunzele în cercuri, se mai aud pe ici şi pe colo mieunatul unei pisici şi oamenii care se grăbesc să ajungă, cât de repede, la adăpostul casei. Numai noi suntem în acel loc părăsit, prinşi de la spate de mâini fără de viaţă; ne cuprinde teama. O  voce ne şopteşte la ureche că spectacolul încă nu s-a terminat. Ce e de făcut? Cum putem scăpa de teatrul  nopţii şi de aceste sunete care ne îndeamnă: “Mai citeşte o pagină şi încă una. Ȋţi promitem că nu vei regreta!” 🙂 .pizap-com14784364305511

   Cine este Laurell K.Hamilton? Aceasta s-a născut la data de 16 februarie 1963 în Heber Springs, Ankasas, mutându-se ulterior alături de bunica sa în Sims Indiana. A obţinut diplome în literatură Americană şi biologie,a lucrat ca voluntar  la un adăpost de animale. Romanul său de debut este “Spells of Wonder”(1989), urmat de seriile “Anita Blaice” (1993),”A kiss of Shadows”(2000).

  Am aşteptat cu sufletul la gură al doilea volum al seriei. M-a captivat fără doar şi poate, determinându-mi inima să o ia la galop de la primele rânduri. O cunoaştem pe eroină din prima carte a seriei, este vorba de Anita Blake, celebra vânătoare de vampiri, numită şi “Călăul”. Este o reanimatoare, putând aduce morţii la viaţă. Aceasta îi este şi meseria în cadrul Animators Inc. Totodată ajută poliţia în rezolvarea celor mai frapante şi terifiante cazuri. Are doar 24 de ani şi pare a fi ţinta fiecărei creaturi supranaturale şi oricărui criminal din oraş. Unde mai punem şi faptul că a devenit sclava umană a vampirului suprem Jean-Claude? Are o viaţă cam dată peste cap, dar aceasta constitue, în fond, farmecul cărţii.

   De astă dată, Anita se confruntă cu o altă problemă: a apărut un monstru care a devorat o întreagă familie, lăsând în urmă golul care pare a se  răsfrânge  pe zi ce trece. Anita lucrează alături de politişti şi încearcă să descurce iţele acestui mozaic: cere ajutorul celei mai puternice preotese voodoo, Dominga Salvador “O femeie de aproximativ şaizeci de ani stătea la masa din bucătărie. Faţa ei slabă, cafenie, era brăzdată de riduri. Părul alb era adunat într-un coc pe ceafă. Stătea foarte dreaptă pe scaun, cu mâinile subţiri şi osoase încrucişate pe tăblia mesei. Părea teribil de inofensivă.”şi care  are de gând să îi ajute “Vrei doar să te joci de-a şoarecele şi pisica. Ei bine şoarecele pleacă.”. Colac peste pupăză, Harold Gaynor va trimite şi el ucigaşi pe urmele eroinei noastre fiindcă refuză milionul de dolari daţi pentru a reanima un zombi de aproape trei sute de ani. De ce? Este necesar un sacrificiu uman. Dragi cititori, nu vă faceţi griji deoarece Anita e pregătită de orice, oricând:

“-Chiar crezi că am venit neînarmată? am întrebat eu cu o voce seacă.

Bruno se uita la Tommy. Acesta ridică din umeri.

-N-am percheziţionat-o.

Bruno trase cu zgomot aer în piept.

-Totuşi nu are pistol, declară Tommy.

-Pariezi pe viaţa ta? am întrebat eu zâmbind şi mâna mi-a alunecat foarte încet la spate.”

   Vreţi sa ştiţi ce are să se întâpmle cu aceste personaje şi care are să fie finalul volumului? Va trebui să o urmaţi pe Anita pentru a afla!

   Nu ştiu cum să îmi adun cuvintele într-o frază coerentă, dragi cititori. De multă vreme nu am mai întâlnit o carte care să mă sperie. Scenele crimelor sunt realist descrise, chipurile celor care şi-au pierdut viaţa sunt bine conturate şi par desprinse dintr-un film horror:

“-Evans, ce ai văzut?

-Sânge.

Se holba la mine printre braţe, acoperindu-şi faţa.

-Sânge peste tot. I-au tăiat gâtul. Au uns piatra de mormînt cu sînge.”.

  Aceste momente sunt manevrate de o aşa manieră încât ne ciocnim la doar câteva pagini distanţă de umorul negru al protagonistei.cadavrul-care-rade

   Opera este relatată la persoana I de naratorul-personaj, omniscient şi omnipresent. Descrierile nu lasă loc de dorit, interesând atât cele spaţiale “Felinarele de pe stradă aruncau un şuvoi strălucitor pe trotuar, de parcă s-ar fi topit lumina. Toate felinarele sunt reproduceri ale lămpilor cu gaz de la începutul secolului. Ȋnalte şi placate la vedere, dar nu chiar autentice. Ca un costum de Halloween. Arată bine, dar sunt prea comode pentru a fi reale. Cerul nopţii atârna ca o prezenţă întunecată deasupra clădirilor înalte de cărămidă, dar felinarele ţineau departe întunericul. Un cort negru sprijinit pe beţe luminoase. Poţi să intuieşti întunericul fără prezenţa realităţii.”, “Crizantemele se oferă numai la înmormântare. Garoafele, trandafirii şi gura-leului se folosesc la evenimente fericite, dar crizantemele şi gladiolele sînt flori de înmormântare.”, cât şi ale protagoniştilor “Părul îi era complet negru, uşor cârlionţat în jurul feţei. Ochii, dacă îndrăzneai să priveşti în ei, erau de un albastru atât de închis, încât păreau aproape negri. Două giuvaiere strălucitoare.”. Eroina este caracterizată direct de celelalte personaje “-Atît de curajoasă, chiar şi acum.”,”-Eşti atît de exasperantă, declară el …”.

“Cadavrul care râde”…vă pune o întrebare: “Doriţi să aflaţi ce se află dincolo de un zâmbet chinuit de MOARTE şi cum o puteţi înfrânge?”.

Lectură plăcută!

Nota mea: 9/10 stilouriEditura TritonicCartea Cadavrul care râde, de Laurell K.Hamilton a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

„Snitches get Stitches”

Cu popcornul în braţe…Nerve (film)

Gen: Aventură, Crimă, Thriller

Durată: 1h 36 min

Buget: 20,000,000 $

Directori: Henry Joost, Ariel Schulman

Bazat pe romanul lui Jeanne Ryan

Prăjituri: 65/100

Notă IMDB: 7

Replică: „Snitches get Stitches”

      Un film care a apărut în cinematografele din ţară pe data de 16 septembrie 2016. Prezintă viaţa unei adolescente din anul terminal. Precum mai toate fetele de vârsta ei, Venus (Emma Roberts) iubeşte în secret căpitanul echipei de baschet, dar nu are curajul de a-şi da sentimentele pe faţă. Diferită total de aceasta, prietena cea mai bună, Sydney (Emily Meade), dă dovadă de prea multă încredere în propriilei forţe: se înscrie într-un joc care o obligă la a-şi depăşi limitele. Ordinea, legea, chiar viaţa sunt date la o parte cu un clic pe unul dintre butoanele: „PLAYER” sau „WATCHER”.

    Sydney, văzându-şi prietena atât de temătoare, se hotărăşte  să îi dea un mic impuls şi îi spune căpitanului de pasiunea ei. Asfel, Venus este indirect respinsă. Supărată pe toţi şi pe toate se înscrie pe Nerve ca „PLAYER”. Nerve îşi provoacă jucătorii, iar aceştia câştigă bani, în vreme ce observatorii adaugă obstacole şi plătesc.nerve

    Prima provocare a lui Vee este de a săruta un necunoscut. În acest fel îl va cunoaşte pe Ian (Dave Franco). Acestea au fost orchestrate. Vee câştigă alături de el provocare după provocare. A crede că tot răul este spre bine nu e decât o frază în vânt. Sydney mai că îşi pierde viaţa, Vee de asemenea. Ce face? Merge la poliţie, dar…supriză! Nerve are legea la degetul mic. Vee a devenit prizoniera jocului. Singura cale de ieşire este să câştige. Ce va face? Dar tu ce ai face? Eşti observator ori jucător?

   Filmul are o poveste care te ţine în suspans. Acţiunea nu lasă de dorit şi te poartă în cele mai ciudate direcţii. Dincolo de efectele speciale şi locul de filmare (New York City USA), Nerve m-a impresionat prin mesajul pe care îl transmite. Fiind copiii internetului, adolescenţii sunt uşor influenţaţi şi pot alege un joc în detrimentul vieţii. Nerve aduce consecinţele.

Vizionare plăcută!!!

„cât despre dreptate, nu ştiu despre cea divină, dar ştiu despre cea a oamenilor, fiindcă asta este meseria mea.”

Glasul morţilor, de Julián Sánchez

Titlul original: „La voz de los muertos”

Traducere din limba spaniolă şi note: Mariana Piroteală

Editura: ALLFA

An apariţie:2014

Număr de pagini: 415

     Pe când citim primele file ale volumului auzim un glas care ne cheamă din nou şi din nou. Pur şi simplu nu ne dă pace. Simţim cum vederea ne lasă, iar întunericul pune stăpânire pe noi. Tot ceea ce putem face este să ascultăm: strigătele domină, paşi care duc niciunde. Inima bate din ce în ce mai tare; singurul gând este că nu ne vom da bătuţi. Urmăm acest glas, avem încredere în el. Încă un pas şi încă un pas… Ce are să se întâmple dacă piere şi auzul? Vom fi singuri şi nu vom cunoaşte finalul acestei cărţi, care…nu te lasă să dormi nopţile, iar atunci când aţipeşti te trage de mânecă să termini măcar încă un capitol. Este vorba despre „Glasul morţilor” scrisă de…

    …Julián Sánchez care s-a născut la Barcelona în 1966, iar din 1993 locuieşte la San Sebastián. Pasiunile sale sunt literatura, declarând că ar avea, mai cu seamă, gusturi eclectice, şi baschetul – a fost arbitru, pentru cinci sezoane, în Liga ACB. Primul său roman este „Anticarul” (2009), iar în anul 2011 a publicat „Glasul morţilor” care este…

            …o operă bine structurată; organizată pe părti, fiecare dintre acestea prezentând fie un nou indiciu al unuia dintre cele mai dificile cazuri cu care se confruntase până atunci poliţia Barcelonei, fie un moment semnificativ al copilăriei, adolescenţei, studenţiei lui David Ossa. Cred că v-aţi dat deja seama cine este personajul principal 🙂  David este inspector. Dimineţile lui nu sunt dintre cele mai plăcute. Mai mereu îi sunt date peste cap de un apel la orele 4 ori 5 a.m. care îl anunţă că a avut loc o altă nelegiuire „apelul acela, identic cu atâtea altele primite de-a lungul a douăzeci de ani de carieră, va trasa un hotar între trecut şi prezent, va fi una dintre acele provocări care marchează o traiectorie şi creionează un destin diferit de oricare dintre cele anticipate”.

     Puţine sunt persoanele care ar face faţă unui atare stil de viaţă; David şi-a dorit o carieră în acest domeniu şi s-a dedat întru totul combaterii a ceea ce este mai „negru” în Barcelona

„Lumea e a mea. Nu mă mulţumesc să gândesc asta, ci cu adevărat o simt de fiecare dată când energia noii zile mi se revarsă pe dinăuntru”, „Ce altceva poţi face decât să te oferi vieţii cu dorinţa de a o simţi, deşi ea îţi scapă printre degete, te batjocoreşte şi apoi se joacă cu intenţiile tale? Totul ţine de atitudine. Atitudine, aptitudine, încredere, siguranţă…Totul e un vis?”.

    El nu este un simplu detectiv; David simte moartea şi îi aude vocea. Ai crede că aceasta este elementul negativ, dar iată că percepţiile ne sunt răvăşite: protagonistul o foloseşte pentru a descurca iţele cazurilor sale „acţionez pentru că nu mă pot stăpâni…eu am un „dar”, intru în mintea răufăcătorilor şi îi adulmec cum nu ar reuşi nici cel mai bun copoi, cu ajutorul acelei părţi din mine care mă face diferit de ceilalţi, un lucru înnăscut”.

    Ce s-a întâmplat de astă dată? Un cvadruplu asasinat. Poliţiştii sunt de-a dreptul terifiaţi de ceea ce au găsit într-un apartament vechi din spatele pieţei Reial: un bărbat. A fost dezmembrat, o femeie a fost spintecată şi alte două cadavre în aceeaşi situaţie. Pare un film horror fără final. David încearcă să descopere care a fost ieşirea folosită de ucigaş, dacă au fost mai mulţi implicaţi ori ba, dacă totul nu a fost decât rezultatul unei răfuieli. Memoria fotografică a acestuia cuprinde fiece colţişor, dar ceva, ceva nu se leagă. Unii consideră că ar fi vorba de ritualul vreunei secte, dar inspectorul ştie că e mai mult de atât. Deleagă sarcini echipei sale şi va pune întrebări vecinilor. Astfel, ia cunoştinţă de violenţa cu care s-au confruntat victimele pentru că strigătele nu conteneau să se oprească, iar  evenimentul s-a petrecut mult prea rapid.

    Ca cititor, te laşi repede purtat de poveste şi devii dependent, mai ales că autorul ne aruncă în faţă şi intriga romanului prin cuvintele unei bătrâne îngălbenite de vreme „Cine să fie, fiule?…Morţii care ne cheamă. Morţii care aşteptau sosirea noilor tovarăşi. Îi auzim numai noi, cei care suntem foarte aproape de sfârşit. De-aia i-am auzit numai eu…de aceea trebuia să te aştept. De aceea trebuia să vii. Numai tu te poţi lupta cu răul ăsta. ”. Autorul vrea să ne explice aceste lexeme şi ne vine în ajutor arătându-ne care a fost una dintre temerile lui David: întunericul. Când era mai mic şi se simţea lăsat pe dinafară de verişorii săi, a plecat în mină să le aducă o lampă cu gaz. Voia să le arate că este curajos şi nu doar un şoarece de bibliotecă. Bateriile lanternei s-au consumat degrabă, iar băiatul a rămas fără sprijin. A continuat să meargă prin necunoscut. Vocile celor de dincolo l-au cuprins şi i-au ghidat paşii către o prăpastie. În ultimul moment, o voce mai puternică s-a ridicat şi l-a salvat. După acestea, băiatul s-a închis, îi era teamă de noapte, de vocile care îi măcinau visele şi realitatea. A fost hipnotizat de medic să uite totul, mai puţin vocea care l-a ajutat.

     În studenţie primeşte lovituri care îl fac pe David să-şi conştientizeze darul: îşi dă seama după mirosul şi sentimentele sale că un om va muri în curând. Hotărăşte că va fi singur de atunci şi că va folosi vocile morţii împotriva ei; „Glasul morţilor” îi va fi mereu alături.

    Romanul este prezentat la persoana I. Naratorul obiectiv se schimbă de la capitol la capitol; fiecare personaj  preia acest rol pentru câteva pagini. Acţiunea se desfăşoară într-un ritm alert, verbele la perfect compus şi prezent reuşind să confere o nouă culoare operei. Descrierile spaţiale sunt minuţios realizate „un pat mare cu tăblie din plasă metalică. O saltea groasă din lână, veche, cu cel puţin două veacuri în spate. Măsuţa de noapte şi o veioză minusculă…măsuţă de lemn cu marmură, asortată cu mobila decorativă, cu oglindă, deja ca vai de lume…”. M-a impresionat modul în care acţiona „puterea” lui David „senzaţia de nelinişte a crescut simţitor, devenind aproape insuportabilă…m-am lăsat purtat de senzaţie…am deschis ochii. Mă aflam în interiorul cavoului…m-am întrebat cum am intrat”. Protagonistul este acoperit de tenebre şi trebuie să le accepte întru totul ca să descopere ucigaşul. Se va confrunta cu neîncrederea prietenilor, cu teama de amintiri şi, bineînţeles, moartea. Cine e vinovat de uciderea atâtor persoane? De ce moartea preia conturul Barcelonei şi începe jocul cu vieţile acesteia? Trebuie şi noi, dragi cititori, să urmărim o voce şi să sperăm că ne duce la ultimele pagini ale volumului lui Sánchez… „cât despre dreptate, nu ştiu despre cea divină, dar ştiu despre cea a oamenilor, fiindcă asta este meseria mea.”

Lectură placută!

Notă: 9,5/10 stilouriEditura All

Cartea Glasul morţilor de Julián Sánchez, a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Istoria samurailor, de Robert Calvet

Titlul original: „Une histoire de samourais”

Traducere din limba franceză şi note: Valentin Protopescu

Editura: Herald

An apariţie: 2015

Număr de pagini: 299

Colecţia: ARHETIP

   „Japonia”. Ce anume vă trece prin gând când cineva pronunţă acest cuvânt? Spunem că este o ţară din Asia care are o cultură aparte şi în care domină tehnologia. Numim una dintre sărbătorile mai cunoscute şi anume cea a florilor de cireş. Cei mici nu vor uita să menţioneze animeurile şi manga(benzi desenate). Alte persoane vor aminti de geisha, acele „femei care stăpânesc artele”. Japonia nu se rezumă doar la aceste propoziţii. Este o ţară pictată în două culori: alb (cultură, oameni) şi negru (războaie, asasinate). Populaţia niponă a cunoscut zile senine, dar şi mai înnorate. Oamenii s-au ridicat, au evoluat şi  creat ceea ce vedem astăzi. Multe întrebări legate de aceştia rămân fără de răspuns. Putem să îl găsim, însă citind, căutând în…lucrarea „Istoria samurailor”scrisă de…

… Robert Calvet, doctor în istorie care predă istoria modernă la Universitatea „La Rochelle” în Franţa. Volumul de faţă a fost publicat în anul 2009. A mai scris şi „Les États-Unis d’Amérique de Lincoln à Truman politique et société”, „Les États-Unis en fiche”, „République et Démocratie en France(1789-1899)”.

   În primul rând, autorul introduce cititorul arătând semnificaţia cuvântului „samurai”. Pentru a desemna un „profesionist în arta războiului” s-au folosit, mai întâi, termenii „tsuwamano”, „mononofu”, apoi sintagme ca „buke”, „musa”, pentru ca, la final, să fie utilizate lexemele „samurai” şi „bushi”. Ce erau samuraii? „Cei care slujeau un senior sau escortau un nobil…un fel de cavaleri”.

   În cele ce urmează ne sunt ilustrate diverse episoade din istoria Japoniei. Unul dintre acestea este cel al războiului dintre clanurile de războinici, Taira şi Minamoto, din strâmtoarea Shimonoseki. Clanul Taira era depăşit numeric de Minamoto, dar avea avantajul de a cunoaşte lupta pe mare. Minamoto va învinge, profitând de curenţii de apă. Acest moment reprezintă  pasul către o „nouă eră, una în care clanurile războinice îşi asigură dominaţia asupra ţării, îndepărtând de la putere aristocraţia imperială reunită la Kyoto în jurul împăratului”. Modul de a guverna este schimbat cu shogunatul sau bakufu. Minamoto Yoritomo va dori ca provinciile aflate sub puterea lui să devină mai independente, dar împăratul Go-Shirakawa refuză acestea. Va pune la cale un asasinat alături de fratele vitreg al lui Yoritomo. Planul îi e dejucat, iar ajutoarele sale sunt obligate să realizeze seppuku(sinuciderea rituală). Yoritomo aduce o nouă structură administrativă ca Biroul Afacerilor Publice(Kumon-jo), o curte de justiţie care se ocupă de „urmăriri şi apeluri…Mononchi-jo(Biroul Anchetelor)”. Bakufu coexista cu puterea imperială. Shogunii vor primi dreptul de a-şi numi proprii guvernatori-shugo „deţin puterea judiciară în caz de rebeliune sau de asasinat”. Jito colectau impozitele şi realizau cadastrul, iar „oamenii lipsiţi de liberatate” şi arendaşii se ocupau de agricultură. Nu uit de codurile legislative adoptate, unele sub forma edictelor precum „Joei-shikimoki” ce cuprinde 51 de articole. Principala monedă de schimb în acea perioadă era orezul, koku.

   Ceea ce m-a impresionat a fost că, în acele timpuri, femeile nipone erau mult mai independente. Calvet ne dă şi exemple ca Hojo Masako(1156-1225) care „a jucat rolul de shogun după moartea soţului ei”, Tomoe” concubina lui Kiso Yoshinaka…femei războinice…îl decapitează pe samuraiul Onda Moroshige ” ori artiste şi intelectuale ca poeta Ema Saiko(1787-1861).

    Un alt eveniment marcant este cel care îi suprinde pe mongoli încercând să cucerească arhipelagul nipon. Aceştia deţin armament cu mult peste puterile japonezilor, cum ar fi grenadele chinezeşti. Folosesc strategia încercuirii inamicului, în vreme ce japonezii pe cea a atacului pe timp de noapte şi practică tactica hărţuirii.  Graţie unei furtuni, învingătorii sunt japonezii. Datorită acestei secvenţe ei vor înlocui arcul cu sabia, secolul al XIV-lea. Samuraii foloseau diverse arme(shoto, wakizashi), fiind singurii care aveau dreptul de a purta atât sabia lungă, cât şi pe cea scurtă. Cea mai răspândită sabie era uchigatana sau katana. Naginata erau folosite de ninja şi de femeile nipone. Aflăm că „deşi sunt cavaleri, samuraii luptă mai curând pe jos”, şi trebuie să realizeze „acordul sabiei cu pensula” cunoscând şi elemente de literatură, să poată citi şi scrie, efectua calcule. Frapant era că ceremonialul seppuku(„sinuciderea rituală…războinicul…îmbracă veşminte de culoare albă…aşezat în poziţia seiza”) cuprindea şi oligaţia de a realiza un poem, cum a fost cel al lui Minamoto Yoeimasa:

„Ca un butuc putred

Pe jumătate îngropat în ţărână

Viaţa mea, fără să fi înflorit,

Se-apropie de tenebrosul capăt.”

   Demn de remarcat este felul în care autorul aduce în prim-plan „Codul onoarei: Bushido”, un fel de Biblie pentru samurai. Conform acestuia, cel care mergea la război trebuia să ia aminte de principiul că „se va adapta la orice împrejurare, dincolo de orice preocupare de ordin moral” . Samuraiul nu are prieteni, iar familie îi sunt cerul şi pământul. Valorile pe care le îmbracă sunt gi – corectitudinea, rei – acţiunea justă, yu – bravura. Ţelul său este meryo – onoarea, dar pentru a o atinge trebui să nu uite de jin – milă, makoto – sinceritate şi chugo – loialitate. Mai aflăm diferenţa dintre samurai şi ninja „persoană care îşi disimulează prezenţa”.

     „Istoria samurailor” este un volum complex care se aseamănă cu o buclă în timp. Pe parscursul celor 19 capitole, Calvet ne poartă în trecut pentru ca la final să traseze linia spre prezent. Cuvintele folosite sunt uşor de înţeles, făcând lucrarea accesibilă unui public cât mai larg. Descrierile războaielor dau senzaţia că ne aflăm în mijlocul luptei, iar fiece cuvânt ambiguu este imediat explicat.

Ce este un samurai? O persoană care „într-o situaţie de viaţă şi de moarte, acţionează simplu, alegând moartea imediată”, un artist în război şi un intelectual… Oare, doar atât să fie? Citim şi aflăm J

Lectură plăcută!Editura Herald-logo

Cartea Istoria samurailor de Robert Calvet  a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandataăde pe site-ul Editurii Herald.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Autor: Crina Stanciu

„Prietena mea genială” este primul volum al Tetralogiei Napolitană.

Prietena mea genială, de Elena Ferrante

Titlul original: „L’amica geniale”

Traducere din italiană: Cerasela Barbone

An apariţie: 2015

Editura: Trei – Pandora M

Număr de pagini: 334

     Călătoria  cu trenul descrie perfect cartea de faţă. Suntem singuri într-un compartiment; pe măsură ce staţiile se succed apar noi şi noi persoane: unele pline de melancolie, tristeţe, nehotărâte, iar altele cu zâmbete care le luminează chipul. În lume există oameni de tot felul; pare că însăşi diversitatea a ocupat întreg compartimentul. Afară mai plouă puţin, mai e soare, trecem prin tuneluri împreună cu aceste feţe necunoscute. Ne purtăm cu deferenţă; cumva, în mijlocul unei fraze ori două se întâmplă ca aceste persoane să ne descopere mai mult decât voiseră iniţial. Aflăm poveşti care ne răstălmăcesc minţile şi… ne dăm seama de cât de captivaţi suntem, ne amintim de cei mai buni prieteni. Totuşi, în acel moment, prietenii nu ne sunt alături şi trăiesc prin simplul fapt de a ne fi gândit la dânşii. Sentimentele pe care le explorăm în volumul Elenei Ferrante ne cuprind, nu putem decât să ne lăsăm purtaţi de aceste cuvinte atât de bine alese…

    Cine este Elena Ferrante? Nimeni nu ştie! Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere din Italia. Cărţile au fost publicate, iniţial, în limba italiană, apoi traduse în engleză, daneză, franceză, germană, spaniolă, română etc. A fost numită, de revista „Time” în 2016, una dintre cele 100 de persoane de pe planetă care au putut schimba viaţa oamenilor. A reuşit să îşi menţină identitatea ascunsă încă din anii 1992. Adesea, în corespondenţa cu redactorul, se referă la ea ca fiind „mamă”. Alte lucrări ale misterioasei autoare sunt: „Amore molesto”, „I giorni dell’abbandono”. Ferrante afirmă: „cărţile, odată ce au fost scrise, nu au nevoie de autorii lor”.

Ce spune SAN FRANCISCO CHRONICLE? „Ferrante scrie sub semnul urgenţei, cu aviditate şi pasiune”.

    „Prietena mea genială” este primul volum al Tetralogiei Napolitană. Debutează printr-un index al personajelor care m-a ajutat să-mi fac o imagine mai clară asupra operei, în funcţie de vârsta eroinelor. Se deschide cu un prolog care prezintă dispariţia Linei (Raffaellaei) Cerullo, acum mamă iubitoare. Fiul acesteia, cunoscându-i obiceiul de a pleca cu zile de acasă şi de a reapărea pe nepusă masă, nu dă importanţă acestui fapt. Trecând deja două săptămâni, telefonează celei mai bune prietene a mamei sale, Elena Greco zisă şi Lenù. Aceasta îi spune că Lina nu se află la acolo şi că nu ştie unde ar putea fi. Îl întreabă dacă lucrurile femeii se mai află în casă, iar Rino constată cu stupoare că toate au dispărut. Mai mult, chipul mamei a fost decupat din pozele de familie. Elena îşi aminteşte atunci de dorinţa Linei ca într-o zi să „se volatilizeze” din acea lume. Lenù are, însă alte planuri: nu vrea să o uite pe prietena sa şi „am deschis computerul şi am început să scriu fiecare detaliu al poveştii noastre, tot ce mi-am amintit”. Astfel începe aventura noastră, dragi cititori. Mai întâi suntem aruncaţi în…

copilăria celor două femei în care cei mari, în aşteptarea zilei următoare, se mişcă într-un prezent în urma căruia există ieri sau alaltăieri sau, cel mult, săptămâna trecută: la restul nu vor să se gândească”, „cei mici nu ştiu semnificaţia lui ieri, a lui alaltăieri şi nici a lui mâine, totul e asta, acum: strada e asta, uşa e asta, scările sunt astea, asta e mama, ăsta e tata, asta e ziua, asta e noaptea…păpuşa mea ştia mai mult ca mine”. Lina a intrat în viaţa Elenei pe când erau în clasa I. A dat-o peste cap pe fetiţă prin faptul că Raffaella era foarte rea, aruncând chiar cu sugativă şi împroşcându-şi colegii şi profesoara cu cerneală. Dincolo de acestea, nu ducea lipsă de inteligenţă: pentru fiece întrebare adresată de învăţătoare dădea răspunsul corect. Lina era fiica cârpaciului, iar Elena a portarului de la primărie. Legătura dintre cele două s-a sudat în momentul în care îşi aruncă una alteia păpuşile în pivniţă. Bănuind că e mâna lui Don Achille, „căpcăunul din poveşti”, Lina o ia pe Elena să ceară socoteală bărbatului. Urcă, deci treptele la etajul lui Achille şi îi cere păpuşile. În faţa curajului acestei fetiţe, le lasă bănuţi pentru a-şi cumpăra altele noi, iar „Lina s-a comportat într-un mod neaşteptat. S-a oprit să mă aştepte, şi când am ajuns-o din urmă, mi-a dat mâna. Gestul acesta a schimbat pentru totdeauna totul între noi”.

    În cartierul plin de intrigi din Napoli cresc aceste două fetiţe. Viaţa nu este una uşoară pentru ele căci „lumea noastră era aşa, plină de cuvinte care ucideau: crupul, tetanosul, tifosul exantematic, gazul, războiul, strungul, molozul, munca, bombardamentul, bomba, tuberculoza, supuraţia. Multe frici…”, „nu-mi amintesc să fi crezut vreodată că viaţa care ni se oferise era foarte urâtă. Viaţa era aşa şi gata, creşteam cu obligaţia de a le-o face dificilă celorlalţi înainte ca ei să ne-o facă dificilă nouă”. Lina o influenţează pe Elena în toate, iar aceasta de pe urmă se hotărăşte că, neputând să fie mai bună decât prietena ei, măcar va încerca să ocupe întotdeauna locul secund, să îi arate că e specială „m-am dedicat studiului şi multor altor lucruri dificile, străine de mine, doar că să ţin pasul cu copila aceea groaznică şi sclipitoare…Sclipitoare pentru mine”. Anii trec, se apropie examenul de finalizare a studiilor. Ambele îl trec, dar cea care merge mai departe, la şcoala medie, e Elena fiindcă părinţii Linei, în special tatăl, considerau că locul femeii nu era cu nasul într-o carte. Aşa se face că Lina va lucra alături de fratele mai mare în magazinul tatălui său. Continuă să înveţe latina şi greaca singură. Înţelege mult mai repede decât Elena lecţiile. Încearcă să îşi ajute fratele, creând  noi modele de pantofi, dar tatăl se înfurie şi mai că îl omoară în bătaie pe tânăr.

     Elena se dedă studiului, refuză cererea de a se logodi cu băiatul pe care îl plăcea şi ajunge dependentă de persoana Linei „eram obişnuită să mă simt a doua în tot şi de aceea eram sigură că ei, care dintotdeauna era prima îi era totul clar: mersul, timpul…m-am abandonat cu bucurie”. O secvenţă care pe mine m-a impresionat a fost aceea care le surprinde pe cele două fetiţe hotărându-se să plece pe jos până la mare, dar vremea le e pe o  potrivă „ce era dincolo de cartier, de perimetrul lui hipercunoscut?”.

    Adolescenţa celor două nu e lipsită de evenimente. În vreme ce Elena urmează gimnaziul, devine premiantă şi se îndrăgosteşte de acelaşi băiat al copilăriei. Lina primeşte iar şi iar lovituri de la viaţă. Nu se plânge şi rămâne aceeaşi, descoperind pe alocuri şi fericirea. Devine obsesia unui tânăr bogat şi înfumurat care o ameninţă cu moartea dacă nu se căsătoreşte cu dânsul. Ce va face să îi răspundă cu aceeaşi monedă şi care e locul Elenei între aceste rânduri? Rămâne de citit…

     Călătoria noastră cu trenul va continua, dar fără mine. Nu vă pot lua, dragi cititori, decât până la o anume staţie. Va trebui să schimbaţi trenul de îndată. Luaţi un bilet şi vedeţi ce urmează!

    Romanul „Prietena mea genială” este bildungsroman. Ne arată viaţa a două fete venite din mediul ostil al Peninsulei Italice de după cel de Al Doilea Război Mondial. Dânsele văd moartea, bucuria, tristeţea şi dragostea. Acţiunea este una complexă, iar opera este relatată la persoana I de naratorul-personaj omniscient şi omniprezent. Cea care ne prezintă toate aceste amintiri este Elena (remarc că pseudonimul autoarei este Elena, de unde îmi şiroiesc mai multe întrebări prin cap J ). Volumul abundă în descrieri spaţiale care introduc lectorul în universul său „în spatele nostru se înălţau un deluşor cu foarte mulţi copaci şi câteva rare constrcţii dincolo de liniile ferate lucitoare. În faţa noastră, peste şosea, se întindea o stradă plină de gropi care înainta de-a lungul lacurilor.”. Relaţia dintre cele două fete captivează prin inocenţa şi prin curajul, forţa prieteniei lor „E frumos, am spus în şoaptă, să vorbeşti cu alţii/ Da, dar numai dacă atunci când vorbeşti, e cineva care răspunde…Suntem încă prietene?/ Da./Atunci îmi faci o favoare?/ Aş fi făcut orice pentru ea…nu m-aş fi întors înapoi nici dacă e frig, nici dacă ploua”. Ele sunt caracterizate atât direct, cât şi indirect. Tot romanul ar fi, în fond, o caracterizare.

    Mi-a luat toată cartea pentru a-mi da seama cine este acea „prietenă genială”. Nu pot să neg, dar finalul m-a lăsat cu inima gata- gata să-mi iasă din piept şi vreau să citesc volumul următor cât de curând.

    Dragi cititori, luaţi-vă câteva minuţele din timp şi puneţi-vă întrebările: „Cine este cel mai bun prieten al meu?” şi „Aş dedica o întreagă carte acestei persoane speciale numai şi numai pentru a o face de neuitat?”.

Lectură Plăcută!!!

Nota mea: 10/10 stilouri

pandora MCartea Prietena mea genială, de Elena Ferrante, a fost oferită pentru recenzie de Editura PandoraM. Cartea poate fi achiziţionată de pe site-ul editurii.

Autor: Crina Stanciu

by -
8

Untold Festival 2016-Cluj-Armin van Buuren, Faithless, Nervo, Tiesto, Harwell, Martin Garrix, Lost Frequencies.

Into a world too realistic, full of sadness we will find another dimension where the music dominates the streets. Yes, we talk about Untold. Are you ready for it?

    Un festival care a ţinut mii de persoane treze timp de 4 zile (4-7 august). A avut loc în Cluj, un oraş care animă la delăsarea de tot ceea ce se petrece acasă ori la serviciu.

     Untold a fost duşul cu apă rece din timpul verii. Te lăsa pradă unui somn fără de  vise de la orele 10 AM şi te trezea brusc pentru a dansa şi a socializa de la orele 5 PM. Festivalul a fost bine organizat, îţi dădea senzaţia că ai pătruns într-un alt univers în care puteai lenevi într-un hamac, arunca într-un bazin cu mingi multicolore ori râde până la epuizare. Artiştii care urcau pe scenă nu te lăsau un moment să fii euforic: la fel ca păpuşarii, manevrau publicul după bunul plac. Voi aminti  doar câteva nume din cele care au urcat treptele Arenei şi anume Armin van Buuren, Faithless, Nervo, Tiesto, Harwell, Martin Garrix, Lost Frequencies.

    Probabil vă întrebaţi cum arăta ziua unui pitic din Untold. Ei bine de la orele 12AM pe uşă scria: PLECAT SĂ EXPLOREZ J . De ce spun „explorare”? Untold a fost motivul pentru care m-am aflat pentru prima oară în Cluj. Giuvaierul a fost reprezentat de acest oraş. Este un loc plin de cultură şi tradiţii, în care descoperi catedrale, biserici ortodoxe, greco-catolice ori protestante. Vitraliile, orga, desenele de pe ziduri conferă un adevărat spectacol privirii unui împătimit sau unei împătimite. Remarcăm cum arhitectura ne poartă în trecut, departe de ropota oraşelor mult prea active ori de somnolenţa celor prea melancolice. Ce m-a impresionat pe mine a fost felul în care erau construite clădirile. Pur şi simplu nu ştiam unde să-mi întorc capul.cluj

    Nu uit de panorama pe care o oferă parcul Cetăţuia sau de grădina botanică plină de trandafiri, de specii de arbori care mai de care mai exotici. Acestea, dragi cititori, aduc zâmbetul pe buze celor pasionaţi de natură, de viaţă, de traiul liniştit.cetatuia

    Cei care doresc a nu pleca cu desaga goală din Cluj, care doresc să se distreze şi să îşi cultive intelectul în acelaşi timp, au ocazia de a vizita Muzeul de Artă, pe cel Etnografic al Transilvaniei. Acolo se află oaza multora dintre noi. Noi care vom fi luaţi pe sus de operele lui Grigorescu, Ştefan Luchian, Tonitza. Astfel învăţăm paşii românilor, saşilor, maghiarilor. Luăm de la fiecare un rând şi alcătuim o carte.14074378_1345328985485673_117301678_o

    În această călătorie întâlneşti fel de fel de persoane, schimbi opinii, afli lucruri noi fără efort. Totuşi, depunem  puţin efort în a ne exterioriza şi socializa. La fel a fost pentru mine, dar am reuşit să înving acest impediment şi am descoperit Clujul la picior (şi cu autobuzul) cu ajutorul unei hărţi, a câtorva pliante, unor oameni de toată lauda care mi-au ghidat pe ici şi pe colo paşii.

    Cum era noaptea în Cluj? Plină de surprize. Arătam brăţările Untold  şi treceam graniţele unui alt tărâm plin de muzică şi lumini multicolore. Arena te chema din nou şi din nou.

    Pe drumul de întoarcere am dat de experienţa călătoriei cu trenul alături de un necunoscut care a avut răbdarea de a mă asculta povestind cele petrecute, iar eu curajul de a o face. După cum vedeţi am reuşit să fac acest lucru şi în scris.

Ne revedem la anul Untold!!! Poate că o să ne vedem şi noi, dragi cititori, pentru a face cunoştinţă cu Tiesto, cu oamenii din Cluj şi cu acest oraş încărcat de poveşti trecute, prezente şi…chiar viitoare.

by -
11

Volumul „Omul Ilustrat”este o colecţie de mini povestiri centrate pe Spaţiului cosmic.

Omul ilustrat, de Ray Bradbury

Titlul original: „The Illustrated Man”

Editura: Paladin

Traducere de: Iulia Anania

An apariţie: 2016

Număr pagini: 279

Aveţi o listă de cărţi şi nu ştiţi multe despre autor, colecţie. Nu ştiţi ce volum să vă alegeţi şi…brusc, aţi văzut ceea ce trebuia: un titlu ieşit din comun.

Ce se întâmplă când un om ajunge pe o altă planetă şi întâlneşte acele mingiuţe vorbitoare şi strălucitoare? Cum poate supravieţui o persoană în cosmos, fără familie, ori familia fără dânsa? Prin intermediul unor desene mişcătoare, volumul de faţă prezintă vieţi, moarte, cataclisme, suişuri şi coborâşuri, un drum pietruit care duce spre vrute şi nevrute – început şi final. Lectorul va fi aspirat de îndată în lumea creată de Bradbury, unde va plânge şi va zâmbi. E ciudat cum poate un SF să schimbe o percepţie de mult bătută în cuie…

Ray Bradbury s-a născut pe data de 22 august 1920 şi a decedat la 5 iunie 2012 în Los Angeles, California.  A fost un scriitor american de romane SF, fantasy, horror şi mister. Cele mai cunoscute sunt „451˚ Fahrenheit” şi „Cronicile marţiene”. El şi-a petrecut tinereţea citind şi scriind, afirmând de mic  că va urma „una dintre arte”. Afară de scris s-a preocupat de desen şi actorie. Unul dintre „mentorii” săi literari a fost Edgar Allan Poe, de unde şi dorinţa tânărului de a crea volume pe teme horror. Alte influenţe au fost operele lui H.G.Wells, Jules Verne şi Edgar Rice Burroughs.

Pentru contribuţia adusă industriei filmului, autorul a primit o stea pe Hollywood Walk of Fame la numărul 6644. În anul 1971, un crater de impact de pe Lună a fost numit „Craterul Dandelion” de către astronauţii misiunii Apollo 15 în amintirea romanului lui Bradbury, „Dandelion Wine”.

Volumul „Omul Ilustrat”este o colecţie de mini povestiri centrate pe Spaţiului cosmic. Acestea sunt dezvăluite lectorului cu ajutorul personajului principal care îl întâlneşte cu totul şi cu totul întâmplător pe misteriosul Om Ilustrat „ştiam numai că era înalt, cândva musculos, dar acum, dintr-un motiv sau altul, începuse să se îngraşe. Avea braţele lungi şi mâinile groase, însă capul lui, aşezat pe corpul său masiv, avea faţa ca aceea a unui copil”.

Corpul său e plin de desene care mai de care mai interesante, triste ori pline de bucurie. Acestea îi fuseseră tatuate pe piele de o bătrână venită din viitor „am căutat-o vară de vară, timp de cincizeci de ani…când o să dau de vrăjitoarea aia, o omor.”. Omul Ilustrat se culcă, iar imaginile de pe acesta prind viaţă şi iau  forma a 18 poveşti.

Prima dintre imagini revelă o familie care trăieşte într-o casă în care roboţii şi aparatele sunt cele care fac curăţenie, spală copiii şi îi distrează. Cu toate acestea, camera de joacă a celor mici devine distructivă: le arată acestora ceea ce îşi doresc, mai mult, dă viaţă gândurilor, dar aduce şi moartea celor dragi „cu mult înainte de a şti ce e moartea, i-o doreai cuiva. La doi ani trăgeai cu pistolul de jucărie în capetele oamenilor”. „Degetele i se răsfirară şi o nouă ilustraţie i se deşteptă la viaţă în palmă”.

Caleidoscop” prezintă căderea astronauţilor pe diversele planete ale Sistemului solar. Aceştia îşi dau seama că moartea nu e atât de departe: îşi vor pierde suflul înainte de impact. Ceea ce le-a rămas este să îţi spună fiecare oful „gura. Mă revolt. E revolta mea şi doar a mea. La naiba, n-am nimic de pierdut…nava ta a fost o navă proastă, iar tu ai fost un căpitan prost şi sper să te faci praf când te loveşti de Lună”, „când viaţa se sfârşeşte, e ca o pâlpâire a unei pelicule strălucitoare de film, o secundă pe ecran, toate supărările şi patimile sunt condensate şi iluminate o secundă în spaţiu, şi înainte să poţi să strigi: „A existat o zi fericită, o zi proastă, colo o faţă rea, dincolo una bună””.

Printre favoritele mele a fost „În pielea celuilalt” care vorbeşte despre o realitate în care lumea s-a stabilit pe Marte, şi-a întemeiat o familie, şi-a creat o comunitate. Furtuna vine odată cu o navă spaţială din care va coborî „omul alb”. Acesta îi anunţă pe locuitori că Pământul a cunoscut Al Treilea Război Mondial. Mii de oameni au fost ucişi, oraşe, sate dărâmate, tot ce a mai rămas fiind speranţa la un alt început pe Marte. Ceea ce m-a impresionat au fost gândirea „marţienilor”, legile, conduita „acum fără nicio îndoială, toată acea civilizaţie fusese transformată în confetti şi presărată la picioarele lor.”

„Omul” descrie venirea lui Iisu Hristos pe fiecare planetă: odată credinţa bine înrădăcinată va triumfa mereu „s-a dus pe apa Sâmbetei totul, toate cele în care obişnuiam să credem…puterea divină şi toate acelea. Şi crezi că de asta mergem din stea în stea, ai, Martin? În căutarea sufletelor pierdute, nu? Încercăm să fugim de pe planeta noastră cea rea pe una bună? ”, „sărmanul om…va merge mai departe, de pe o planetă pe alta, căutând şi tot căutând, mereu va ajunge cu o oră mai târziu sau cu o jumătate de oră, sau cu zece minute, sau cu un minut…şi va continua tot aşa, crezând că poate găsi exact ceea ce a lăsat aici, pe această planetă, în acest oraş…”.

Ploaia continuă” arată moartea şi tortura psihică văzute pe Venus. Inşii aveau nevoie de Domurile Soarelui pentru a trăi. Vremea pe planetă era mereu aceeaşi: mohorâtă. Oamenii doreau căldură, confort şi de-ale gurii. Nu găseau decât în aceste locuri rare tot ceea ce căutau. În plus exista şi pericolul de a fi capturaţi şi ucişi de venusieni „era o ploaie deasă…o fântână, o biciuire a ochilor, un curent submarin la nivelul gleznelor. Era o ploaie care îneca toate ploile şi amintirea ploilor.”, „ţineţi minte vechea tortură?…îţi picură o picătură de apă în cap la fiecare jumătate de oră. Înnebuneşti aşteptând-o pe următoarea. Ei bine, aşa e Venus la scară mare”. Cea mai mare temere este aceea de a se da bătuţi.

Ce are să se întâmple pe parcursul celorlalte povestiri?

„Era aproape miezul nopţii. Văzusem tot ce era de văzut. Poveştile fuseseră spuse, se încheiaseră; se încheiaseră pentru totdeauna…am alergat în josul drumului, în lumina lunii. N-am privit înapoi”.

„Omul Ilustrat” vă aşteaptă să îl citiţi, să îi descoperiţi opera. Cartea face parte din categoria SF fantasy. Nu mai citisem vreun volum de acest gen şi am fost plăcut surprinsă că m-a prins destul de bine tema conturată. Romanul este o povestire într-o povestire. Firul narativ îi leagă pe protagonist şi pe Omul Ilustrat. Ca o pânză de păianjen se răsfiră într-o hartă de personaje. Descrierile spaţiale şi ale persoanelor sunt frumos conturate. Gândirea omului are o fineţe aparte „un simplu vas pentru sufletul arzător pe care ni L-a dat Dumnezeu. Dacă mâine aflu că leii de mare au, dintr-o dată, liber arbitru, intelect, că ştiu când să nu păcătuiască, ştiu ce este viaţa şi nu separă justiţia de milă, nici viaţa de dragoste, aş construi o catedrală sub mare”, „există un Adevăr pe fiecare planetă. Toate sunt parte din Marele Adevăr. Într-o zi se vor lega toate, ca piesele unui puzzle. Adevărul de aici este la fel de autentic ca Adevărul de pe Pământ şi stau unul lângă celălalt. Şi vom merge în alte lumi, însumând părţile Adevărului ”.  Naratorul este omniscient şi omniprezent, deschizând şi încheind opera la persoana I singular, iar în cuprinsul acesteia este dominantă persoana a III-a. Nimic nu e real şi, totuşi, pare ca o dezvăluire a viitorului…E de bine? E de rău? Veţi citi şi veţi afla.

Lectură plăcută!!!
Editura Paladin-logo

Cartea Omul ilustrat, de Ray Bradbury este oferită spre recenzie de către Editura Pladin. Aceasta poate fi comandată de pe site/ul Editurii Paladin. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

“întotdeauna dorinţa este aceea care ucide”…

„Sacrificiul din miezul iernii” de Mons Kallentoft-„merele, mirosul de mere…nu mă lăsa în albul ăsta-ngheţat”

Editura: Trei

Titlul original: „MIDVINTERBLOD”

An apariţie: 2011

Traducere: Doru Mareş

    Pe parcursul vieţii, oamenii îşi pun tot felul de întrebări, printre care şi: „Cât timp voi trăi?”, „Merit să fiu în viaţă?”, „Ce urmează după moarte?”. Ei bine…unele răspunsuri se găsesc şi în volumul de faţă „spune-mi măcar atâta: ce ţi-am făcut?”. Ni se arată o moarte rece şi caldă „Cine e? Voi? Tu? Sau morţii? Oricine-aţi fi, spuneţi-mi că veniţi ca prieteni. Că aduceţi dragostea.”. Este ca un vârtej care ne ţine fără suflare. La un moment dat ne lasă în voia sorţii, simţim gheaţa paginilor, teroarea celui decăzut. Treptat acesta se resemnează cu faptul că realitatea în care trăim nu este un parc de distracţii, că viaţa a lăsat în urmă victima şi…apare căldura, iar detectivii au început ancheta: plină de zbucium, mister. Moartea devine un simbol în romanul lui Kallentoft, o crăiasă ce domină Suedia şi pe locuitorii săisacrificiul din miezul iernii 1. Tic-tac…ceasul bate neîncetat şi cititorul nu ştie cine e păpuşarul ce minţile i-a luat.

     Mons Kallentoft, născut la data de 15 aprilie 1968, este un autor suedez şi jurnalist. A crescut în Ljungsbro şi trăieşte în Stockholm. Romanul de debut a fost „Pesetas”(2000), recompensat cu premiul Asociaţiei Scriitorilor Suedezi. Kallentoft a scris opt volume despre detectiva Malin Fors, protagonista operei „Sacrificiul din miezul iernii”, care face parte dintr-o serie dedicată celor patru anotimpuri ale anului.

     „Sacrificiul din miezul iernii” se deschide cu prologul şi arată ceea ce gândeşte victima unei nelegiuiri. Aceasta ştie că nu mai are vreo cale de scăpare. E singură într-o lume plină de indiferenţi şi zboară cu visele altundeva „merele, mirosul de mere…nu mă lăsa în albul ăsta-ngheţat”. Întorcând alte câteva pagini, dăm şi peste eroina cărţii, Malin Fors, inspectoare la poliţie. Ne este arătată o zi banală din viaţa sa: după ce a făcut un duş, şi-a băut cafeaua, s-a îmbrăcat şi a plecat la comisariat. Nu uită de telefonul mobil, portofel şi „pistolul. Apendicele acesta nelipsit”. Lectorului îi este descris personajul ca având un metru şaptezeci „bretonul blond, părul îi încadrează pomeţii proeminenţi şi-i acoperă fruntea până deasupra sprâncenelor subţiri”. Malin trăieşte alături de fiica sa, Tove fiindcă „despărţirea îi lăsase un gust dulce-amărui…Jan”a plecat spre Bosnia.sacrificiul

     Ziua de lucru a început cu…o crimă. Nu una orişicare. Un bărbat obez a fost găsit fără vlagă, atârnând de trunchiul unui copac „un spectacol deloc distractiv”, iar „jocul e clar…noi împotriva lor”. Nimeni nu ştie cine este şi de ce i s-a întâmplat acest lucru. Totul e destul de confuz, iar ancheta se desfăşoară, parcă, cu încetinitorul. Mai întâi este interogată persoana care a găsit victima. Ulterior este realizată autopsia de către Karin Johannison „criminalul s-a folosit de un obiect contondent şi a lovit şi figura, şi cutia craniană cu o violenţă ieşită din comun, până când nu a mai rămas decât această masă informă de carne”. Va fi întocmit şi un raport „compus din mai multe voci, din a ta şi din ale altora. Cele pe care le auzi şi cele pe care nu le auzi”. Detectivii îşi împart sarcinile, iar lucrurile se pun în mişcare fiindcă „dacă o asemenea problemă precum cea de astăzi rămâne fără răspuns, poate schimba viaţa întregului oraş”, „trebuie găsit răspunsul la întrebarea cine.

     Presa se luptă pentru a obţine cât mai multe informaţii, iar criminalul stă şi…priveşte din umbră. Nu este singurul! Victima însăşi este în expectativă şi o urmăreşte pe Malin, pe cei din jur pentru a vedea dacă poliţiştii vor reuşi ori ba „în sinea mea, ştiam că terminasem de trăit. Nu mulţumit eram, ci obosit…e bine, e atât de bine să fi scăpat de toate grijile celor vii!”, „Haide, Malin. Caută mai departe.”.thriller

    Cadavrul este identificat: Bengt Andersson, zis şi Bengt Balonu’. O persoană căreia nimeni nu-i acordă atenţie, trecem pe lângă ea fără să-i dăm importanţă. Singurul eveniment care pare a o aduce în “lumina reflectoarelor” este nimeni altul decât MOARTEA “luaţi pe sus de frică, de furie ori de disperare, oamenii păreau gata să comită cele mai de neînchipuit fapte”, “blândeţea este o invenţie a corpului…moartea este aceea care ne mângâie, ca să fim de acord cu sosirea ei.”.

            Cum vor reuşi Malin şi ceilalţi detectivi să soluţioneze cazul? “întotdeauna dorinţa este aceea care ucide”…

     Romanul lui Kallentoft este relatat la persoana I de un narrator-personaj (subiectiv), omniscient, omnipresent. Este urmărit firul anchetei desfăşurat în jurul lui Bengt Andersson. Acţiunea este una complexă, iar cititorul este introdus într-o altă realitate, a tenebrelor. Vântul năprasnic al iernii, felul în care autorul se joacă cu ceea ce simte victima, cu natura şi fenomenele sale, declaraţiile persoanelor ţin locul sării şi piperului în operă. Verbele folosite animă volumul. Ne este descris caracterul lui Malin, în mod indirect “Malin era în acelaşi timp colerică, amabilă, egocentrică şi politicoasă”. Nu lipsesc descrierile spaţiului “în aerul îngheţat care îngreunează respiraţia, dincolo de crengile îngheţate ale mestecenilor, zăreşte gura întunecată a tunelului pentru pietoni…vilă renovată, construită în anii cincizeci”. Ceea ce m-a impresionat şi speriat în egală măsură e faptul că Bengt e personaj, că acela  lipsit de viaţă prezintă fapte din trecut, conştientizează ce a devenit şi doreşte ca cineva să ridice mâna şi să spună: “Ştiu vinovatul”. Unele defecte se prezintă sub forma acestei înlănţuiri de idei şi întâmplări care ameţesc lectorul.

   Cine să fie, cine să fie ucigaşul şi de ce l-a ales tocmai pe Bengt ca “mascotă” “toţi oamenii aceştia care privesc lumea prin crăpătura uşii…De ce s-or fi temând?”.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Nota mea: 7,5/10 stilouri

Autor: Crina Stanciu

o realitate care m-a zdruncinat lexem cu lexem.

Fluturi de Irina Binder (volumul 3)

Editura: For You
Nr. pagini: 284

    Când eram mici cu toţii ascultam poveştile spuse de părinţi. Aşteptam cu înfrigurare continuarea; oare ce anume avea să se întâmple? Părinţii, însufleţiţi de curiozitatea noastră ne descriau în cuvinte cum Făt-Frumos a salvat-o pe prinţesă. Citind rândurile „Fluturilor” mi-am adus aminte de acele momente. Povestea cărţii nu a fost pentru mine o fantezie, ci o realitate care m-a zdruncinat lexem cu lexem. A fost ca şi cum aş fi păşit în adevărata lume, în realitatea care acaparează şi nu ne lasă pradă viselor de care suntem atât de legaţi. Persoana care a realizat toate acestea este Irina Binder.

    Primele volume ale seriei le-am citit cu un an în urmă, în perioada Bacalaureatului când aveam senzaţia că lumea mi se prăbuşea în cap. Nu ştiam ce anume voiam să fac mai departe, aveam emoţii şi am simţit nevoia unei lecturi eliberatoare, uşoare care să mă destindă. Astfel am întâlnit personajul Irina şi am înţeles semnificaţia unor „Fluturi”. Al treilea volum l-am aşteptat cu inima mică cât un purice; voiam să ştiu ce va urma. Acesta debutează cu imaginea protagonistei care aflase adevărul din spatele „prietenului imaginar” şi că prietena cea mai bună murise. Este în impas, pierduse trei vieţi: pe a Luminiţei, pe a lui Robert şi a prietenului imaginar. Picătură de durere după picătură, culminând cu uitarea de sine „învăţasem că nu ne aparţin nici măcar oamenii pe care îi iubim cel mai mult…putem fi abandonaţi fără niciun preaviz”. Irina se simte părăsită de cei apropiaţi „azi nu mai am nimic. Ce ciudată e viaţa asta!…Rămâi singur şi pustiit. Nu te mai ai nici măcar pe tine, fiindcă tu te-ai risipit iubind şi dăruindu-te tuturor”.

Fluturi

    Robert îi cere acesteia să îi ierte greşelile, dar tânăra nu vrea să audă nimic. Ea se va întoarce la Snagov; vrea să-i fie alături Cezarei, fiica lui Matei. Constată că nu mai are sentimente pentru acesta, nu îi mai pasă de minciunile lui „o femeie înşelată…va fi mereu complexată, nesigură, temătoare, precaută…ne străduim să fim frumoase şi perfecte pentru bărbaţii noştri, iar ei ne pot uita de îndată ce au ieşit pe uşă…de dragul lor ne schimbăm mult şi renunţăm la o mare parte din noi”. Este puternică, încearcă să păstreze aparenţele faţă de prietenii de familie, dar se simte goală pe dinăuntru „în afară de oamenii care mor din cauza accidentelor sau de bătrâneţe, ceilalţi mor de supărare, am spus. Atunci când supărăm un om, contribuim la moartea lui”, „pe parcursul vieţii înveţi de toate. Înveţi să trăieşti, dar şi să mori câte puţin, cu fiecare pierdere, cu fiecare eşec, cu fiecare renunţare, cu fiecare vis abandonat”. Aflăm cine a fost Luminiţa, ce s-a petrecut în familia acesteia şi distanţarea la care a fost supusă de mică. Nu doar atât, ne sunt descoperite mai multe rânduri despre personajul Angel care, puţin câte puţin, s-a legat de această tornadă a fluturilor. Pe tot parcursul operei, autoarea nu conteneşte din a ajuta lectorul la căutarea sinelui „merită lumea mai mult decât meritaţi voi…merită să vă sacrificaţi şi să renunţaţi doar ca să vă încadraţi în tiparele ei absurde?…lumea e plină de ipocriţi care fac tocmai lucrurile pe care le condamnă la alţii!”.

    Dragostea devine un simbol, ideal care se transformă într-o bombă şi care explodează la finele cărţii. Ceea ce Irina simte pentru Robert nu este atât de uşor de şters din minte şi din inimă „vreau sufletul, nu trupul”, „omul în care am crezut şi pe care am descoperit că nici măcar nu-l cunosc”, „suntem dependenţi de iubire şi nu ne place singurătatea”. Prietenia este o altă constantă în volum „oameni care te iubesc cu adevărat pentru ceea ce eşti, nu pentru ceea ce ai şi pentru oportunităţile pe care le văd în prietenia cu tine”. Simona, Timeea şi Angel rămân alături de Irina în cele mai negre momente şi nu o lasă să decadă. Ce se va alege de toate aceste personaje? Robert şi Irina vor avea curajul de a-l lăsa în urmă pe Matei? Rămâne de citit.
  

        „Fluturi” este relatat la persoana I, de naratorul obiectiv, realist, omniscient. Acţiunea urmăreşte un singur fir narativ: viaţa Irinei plină de suişuri şi coborâşuri. Personajul principal este unul complex: Irina este mai puternică decât majoritatea femeilor de vârsta sa, având grijă de o întreagă familie şi mai puţin de sine. Vrea să îi ajute pe ceilalţi, dar se neglijează. În primele volume pare a fi un zeu care planează deasupra tuturor, dar ni se arată contrariul: are, ca orice persoană, defecte bine punctate prin introspecţie şi caracterizare directă „sunt conştientă de calităţile mele, dar şi de defecte. Nu sunt o femeie ieşită din comun.”. Ceea ce mi-a atras atenţia e felul în care autoarea a introdus, pe ici şi pe colo, întâmplări petrecute altor personaje care au dat o mai mare forţă celor scrise. Minusuri ar fi descrierile spaţiale care sunt sumare şi utilizarea expresiilor în limba engleză care reduc din impactul pe care un volum scris integral în limba română l-ar avea.

    Un roman care dă de gândit: prezintă o viaţă „realizezi cât de mult te-ai irosit în viaţa ta. Realizezi cât de puţin valorează casa, maşina şi lucrurile pentru care ai muncit, uitând să-ţi trăieşti viaţa. Abia atunci realizezi cât de mult valorezi tu”; elemente de introspecţie reflectate de obiceiul protagonistei de a-şi nota gândurile în jurnal şi de a se autoanaliza; arată o iubire „Am simţit fluturii ăia blestemaţi care nu te lasă să uiţi toată viaţa senzaţiile acelea minunate…simt fluturii ăia ori de câte ori îmi amintesc vocea lui”.

Lectură plăcută dragi cititori!!!
Nota: 9/10

Libraria librex.roCartea Fluturi de Irina Binder (volumul 3) este oferită pentru recenzie de Librăria Librex. Cartea poate fi comandată de pe Librăria Librex Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei, vă puteţi abona la newsletter, dar puteţi urmări şi pe pagina de facebook.

Autor: Crina Stanciu

by -
9

Personajul principal: Anita Blake, poreclită şi Călăul. Nu este un simplu om, ci o reanimatoare. Îi aduce pe cei decedaţi la viaţă ca zombi prin ritualuri şi descântece

“Plăceri interzise”, de Laurell K. Hamilton-dantelă, sânge şi trandafiri albi

Titlul original: „Gulity Pleasures”

Traducere şi prefaţă: Florin Mircea Tudor

An apariţie: 2006

Editura: Tritonic Horror

Număr de pagini: 367

recenzie

      Cum să descriu ce am simţit citind acest volum? Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-o cameră cu pereţi albi, fără mobilier. Brusc, totul se schimbă, iar pereţii se prăbuşesc. Sunteţi lăsat în beznă, dar nu pentru mult timp deoarece se apropie furtuna cu tunete şi fulgere. Încercaţi să găsiţi un loc unde să vă ascundeţi. Plouă torenţial şi se aud paşi. A început focul de arme. Care să vă fie adăpostul dacă nu filele unei cărţi plină de lexeme ce vă împrăştie în mai multe direcţii, iar inima o ia la galop. Cine este  persoana care ne-a învăluit, ca într-un giulgiu, în mister?

     Laurell K. Hamilton, născută la 16 februarie 1963 în Heber Springs, Arkansas. A obţinut diplome în literatură americană şi biologie, a lucrat ca voluntar la un adăpost de animale. Romanul de debut a fost „Spells of Wonder”(1989); au urmat seria „Anita Blake” (1993), „A Kiss of Shadows”(2000).

     „Plăceri interzise” ne relevă o lume cu totul aparte în care vampirismul este legalizat, poliţia nu se ocupă doar de cazurile referitoare la fiinţele umane, dar şi de acelea care privesc umbrele nopţii. Există zombi, ghouli, oameni care se transformă în lupi, în şobolani, reanimatori.

      În primul rând este prezentat personajul principal: Anita Blake, poreclită şi Călăul. Nu este un simplu om, ci o reanimatoare. Îi aduce pe cei decedaţi la viaţă ca zombi prin ritualuri şi descântece:placeri interzise 2

    „aveam în maşină tot ceea ce-mi trebuia, inclusiv puii de găină. Am scos crucea de argint de sub bluză şi am lăsat-o să atârne deasupra…aveam câteva pistoale…un Browning de 9 milimetri…gloanţe placate cu argint… argintul nu avea să omoare vampirii, dar îi putea descuraja”. În plus ajută poliţia să descifreze crimele care se petrec în lumea supranaturală. Ce creaturi urăşte cu tot dinadinsul? Vampirii. Când primeşte manadatul corespunzător, Anita este mai mult decât bucuroasă să aducă sfârşitul celor „nemuritori”. Toate acestea se petrec până în momentul în care unul dintre aceştia îi trece pragul biroului şi solicită ca ea să investigheze moartea unor vampiri-supremi din oraş. Se loveşte de refuzul acesteia.

     Stăpâna vampirilor, Nikolaos, nu va fi prea fericită de turnura pe care au luat-o evenimentele şi va exploata punctul slab al Anitei: dragostea pentru prieteni. Anita este invitată de prietena ei la o petrecere. Locul nu îi este spus, dar îşi va da seama că este vorba de clubul „Plăceri interzise”, condus de vampirul-suprem Jean-Claude „şuviţele de păr uşor cârlionţate se încurcau în gulerul de dantelă al unei cămăşi de modă veche. Manşetele din aceeaşi dantelă albă acopereau mâinile palide, cu degete lungi”. El e cel care îi întinde capcana şi o însemnează ca fiind slujitorul său uman. Când află  Nikolaos despre ceea ce a făcut, îl închide într-un sicriu ferecat cu o cruce, iar pe Anita o obligă să descopere ucigaşul altminteri prietena ei, Catherine, va avea de suferit.Placeri interzise 1

     Cartea nu se opreşte aici! Continuă cu scene pline de acţiune, de suspans şi ilustrează personaje care mai de care mai diverse: un bărbat golit de sentimente al cărui ţel în viaţă este să distrugă tot ceea ce consideră a fi o provocare, un tânăr dependent de viaţa din întuneric, un rege care vrea să îşi elibereze poporul. Ce se va întâmpla mai departe? Cine este ucigaşul? Ce se petrece între Jean-Claude şi Anita „Jean-Claude mi-a trimis o duzină de trandafiri albi”când vei avea cu adevărat răspunsul la întrebare, vino să dansezi cu mine”? Rămâne de văzut şi de citit…

      „Plăceri interzise” este ca un vârtej care nu conteneşte a se opri. Este narat la persoana I, iar naratorul este subiectiv. Se urmăreşte viaţa Anitei, ce simte ea, ceea ce vedem în volum este arătat prin prisma felului ei de a percepe lumea din jur. La început am fost recalcitrantă din cauza temei romanului şi personajelor: vampiri. Citisem multe astfel de cărţi, dar niciuna atât de colorată în evenimente şi actori. Ceea ce m-a impresionat este cum a fost construită această persoană, Anita, care la un moment dat este curajoasă, apoi temătoare, dură cu cei din jur, caldă cu cei dragi „Nu poţi salva pe toată lumea. De fapt, sînt zile în care nu poţi salva pe nimeni. Fiecare trebuie să se salveze întâi pe el însuşi, apoi te poţi ocupa şi de altcineva”, „dacă porţi haină ca să maschezi pistolul, te topeşte de căldură. Dacă ţii pistolul în poşetă eşti ucisă pentru că nicio femeie nu poate găsi ceva în propria-i poşetă în mai puţin de douăsprezece minute. O adevărată regulă”, „am mai luat un singur lucru în pat cu mine, un pinguin de pluş pe nume Sigmund. Nu dorm cu el prea des, doar din când în când, după ce încearcă cineva să mă omoare”.Laurell.K.Hamilton

     Acţiunea se desfăşoară într-un ritm alert fiind ca o bombă cu ceas ce se declanşează la nesfârşit „fie că Zachary îmi simţi panica, fie credea că ştiam ceva ce el nu ştia, o luă la fugă o dată cu mine. Când unul dintre noi se poticnea, celălalt îl trăgea în sus şi continuam să alergăm”. Relaţia dintre Jean-Claude şi Anita este plină de umor şi sarcasm „Anita, te simţi bine?/ Chiar grozav!/ Cred că e sarcastică…Nu poate fi rănită prea grav dacă face glume, continuă el”, Durerea, greaţa…aproape au trecut. Cum aşa?…Dacă ai fi murit, stăpâna ne-ar fi pedepsit…Închise uşa şi l-am auzit trăgând zăvorul…Vocea îi pătrunse printre zăbrele, profundă, aproape debordând de râs: Şi poate pentru că te plac”.

    Unul dintre dezavantajele volumului ar fi acela al capitolelor mult prea scurte: trec prea repede de la o secvenţă la alta şi bulversează pe alocuri. Descrierile sunt sumare, autoarea concentrându-se pe eveniment, pe acţiune şi sentimentul pe care îl degajă textul. Este unul dintre acele volume care menţin viu interesul cititorului făcându-l să îşi mai scurteze orele de somn. Sper să vă placă!

Lectură plăcută!

Notă: 8,5/10

Autor: Crina Stanciu

by -
14

,,...Eu sunt Alex, se prezentă bărbatul, venindu-i în ajutor...instinctul de conservare îi şoptea că cei ca el nu aparţin unei singure femei”

Îngerul întunecat de Mihaela Strenc

Editura: Quantum Publishers

Număr de pagini: 229

An apariţie: 2016

     „Îngerul întunecat” este volumul care m-a trezit din această letargie a verii. M-a condus într-o lume pe care doar aparent o cunoşteam: eram sigură că ştiu totul despre ceea ce este Bucureştiul…Se deschide cartea la prima pagină şi cititorul este împins în mijlocul unei bătălii dintre negru şi alb. Să vă imaginaţi că sunteţi într-o pădure: pe de o parte este întunecată, de-a dreptul sinistră, iar pe de alta e plină de culoare.  Cineva îmbie lectorul să se aşeze pe un scaun rotativ şi îi arată fel şi fel de imagini: la unele râdem în hohote, iar la altele plângem şiroaie. Acest scaun se învârte neîncetat şi inima o ia la galop. Al cui este meritul dacă nu al autoarei Mihaela Strenc pe care o vom descoperi puţin câte puţin în filele cărţii.

    Înainte de toate, volumul ne arată personajul principal: Ana. La prima vedere este o tânără cât se poate de obişnuită: locuieşte singură în casa păriţilor săi, lucrează ca recepţioneră la un hotel şi de abia s-a despărţit de cel care părea a-i fi alesul. Viaţa acesteia nu se rezumă doar la aceste câteva cuvinte! Ana este o Veghetoare din casa Norilor, iar misiunea sa este de a-i apăra pe „cei adormiţi” de strigoi care „nu erau decât nişte creaturi răzbunătoare ce trebuiau izgonite, ca un fel de personaj secundar ce apare câteva minute în cadru şi apoi se evaporă nu se ştie unde”, suflete rătăcite şi de orbiuri „entităţi malefice create de oameni înzestraţi cu o mare forţă mentală…lipsite de conştiinţă de sine”.

     Pentru a fi parte a Veghetorilor trebuie să respecte regulile neamului său şi pe conducător, printre care şi aceea de a se căsători cu o persoană din familie. A crezut că Sebastian era acela, dar s-a înşelat. Universul avea altceva plănuit: după o noapte de beţie alături de prieteni, se trezeşte în apartamentul unui necunoscut „într-o clipită îşi încropi câteva scuze cu ajutorul cărora să se descotorosească de acesta cât mai rapid: a băut prea mult, nu se simţea bine etc.Când uşa se deschise însă, îşi uită pe loc discursul pregătit şi înghiţi în sec, holbându-se la bărbatul din faţa ei…Eu sunt Alex, se prezentă bărbatul, venindu-i în ajutor…instinctul de conservare îi şoptea că cei ca el nu aparţin unei singure femei”.

     Fuge grăbită la serviciu şi constată că inelul ce avea gravat însemnul casei ei lipsea. Hotărârea de a se întoarce la apartamentul lui Alex îi va pecetlui soarta. Ana se va îndrăgosti de acesta fără a-şi da seama; va petrece din ce în ce mai mult timp alături de el „Ce este? o întrebă…De ce te-ai întristat?…Noi doi…Nu putem fi împreună”. Sunt diferiţi: el este „liber şi trăia după propriile sale legi, indiferent de multe ori la regulile de conduită, pe care le considera o pierdere de vreme.”, iar „pentru Ana, ce-şi petrecuse un sfert din viaţă încercând să respecte cu stricteţe toate cutumele, firea lui reprezenta o mare enigmă”. O mână invizibilă îi ţine legaţi.

     Tânăra nu ştie adevărata faţă a lui Alex şi va începe să se schimbe: e sleită de forţe, mai pală la faţă, ca şi cum cineva i-ar consuma toată lumina şi vede fantasme. Alex, pe de altă parte, este plin de viaţă şi fericit. Ce descoperă Ana despre el? Este fiul decăzut al conducătorului ce a dansat tangoul întunericului un pic prea bine. Alex are nevoie de tânără pentru a supravieţui, dar se păcăleşte singur. Ea îl transformă „iubirea e un sentiment transformator, singurul care-l poate preface pe om în înger sau în demon”. Pentru Ana el este drogul şi pentru Alex, dânsa este viaţa. Ce se va alege de cei doi? Puteţi afla într-un singur fel: citind.

     Opera Mihaelei Strenc este bine construită şi e narată la persoana a III-a de un narator omniscient, omniprezent. Acţiunea se desfăşoară pe două planuri: cel al realităţii, al Bucureştiului şi cel al fantasticului, reprezentat de visele pe care le are Ana. Mi-a plăcut enorm faptul că autoarea a preluat în lucrare, mitul zburătorului care apare, de asemenea, în „Luceafărul”eminescian.

       Cu ajutorul descrierii autoarea ne trimite într-un alt fel de Bucureşti „era una din acele zile mohorâte de toamnă, când frunzele cad, amestecându-se cu stropii de ploaie căraţi de vânt în toate direcţiile. De la ferastra blocului nu se vedea decât un zid transparent de apă ce te separa de restul oraşului, închizându-te într-o lume paralelă unde nu exista decât o cameră cu pereţi albi, o canapea veche acoperită cu o husă găurită, o masă demodată şi o bibliotecă burduşită cu volume îngălbenite”. Gestica, gândurile transpuse pe hârtie trasformă volumul într-o adevărată introspecţie ce reflectă felul de a fi al Anei. Amuzamentul nu e dat la o parte „Ţi-am spus de zeci de ori că te iubesc, vrei să-ţi fac şi-un desen?”.

     O carte aparte, asemuită cu un dans. Haideţi şi noi dragi cititori să participăm la el pentru că, aşa cum o arată şi autoarea, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Nu există, e o demenţă”.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Nota: 9/10

Quantum Publishers Logo


Cartea Îngerul întunecat de Mihaela Strenc a fost oferită pentru recenzie de către Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Crina Stanciu

by -
10

...mă aflu în sera de portocali, pe latura sudică a casei, de unde se vede o parte a peluzei înconjurate de pomi fructiferi noduroşi”

Moştenirea de Katherine Webb

An apariţie: 2011

Editura: ALLFA

Număr de pagini: 428

Titlu original: „The Legacy”

Traducere: Anca Buja

     Fiecare carte îşi are propriile atuuri şi defecte, propriile caracteristici. Cel mai important rămâne faptul că orice volum lasă în sufletul cititorului un sentiment, ca o pală de vânt care ne zdruncină, ca o mireasmă ce se lipeşte de noi pentru câteva zile sau câteva săptămâni. Ne face să ne amintim din nou şi din nou o anumită imagine, o replică, un surâs al personajului atât de iubit. Cartea „Moştenirea” şi-a lăsat o amprentă asupra mea pentru mai bine de câteva zile şi m-a făcut să mă simt din nou mică; m-a dus în livada bunicilor în faţa acelui măr, dar ceva era schimbat de astă dată: jumătate era plin de fructe coapte, de un roşu aprins, iar cealaltă de un roşu stins, învechit. Oare de ce? Pentru că aşa este şi cartea de faţă, împărţit în două lumi: una prezentă şi zdruncinată de firele trecutului, alta trecută şi sfârşită de propriul prezent.

      Katherine Webb s-a născut în anul 1977 la Kent, în Marea Britanie. A studiat istoria la Durham University şi a locuit la Londra şi la Veneţia, unde a lucrat printre altele, ca bibliotecară, chelneriţă şi vânzătoare într-un magazin de costume. Câteva volume scrise de aceasta sunt: „The Unseen”, „The English Girl”, romanul de debut fiind „Moştenirea” care a primit premiul Book of the Year în anul 2009.

      Începutul operei este un prolog care descoperă povestea lui Caroline, personajul nostru din anul 1905, care se trezeşte tulburată şi se ridică „şovăielnic în picioare” pentru a constata că „copilul era tot acolo, în pat”. Se pare că tânăra nu este fericită de ceea ce se întâmplase, îi este ruşine că a adus acest micuţ pe lume „ruşinea era ca un nor…ca fumul, întuneca totul”. Caroline consideră că a făcut o greşeală şi găseşte soluţia în abandonarea copilaşului. Îl pune cu grijă într-o faţă de pernă şi pleacă în ploaia torenţială. Nu doreşte să îi facă rău acestuia şi hotărăşte să îl lase „între rădăcinile împletite ale unui fag” pentru a-l găsi o altă familie, dar va uita ea vreodată ce a făcut? „va purta asta înăuntru ca pe o cangrenă:Dar, aşa cum nu mai exista nicio cale de întoarcere, nici nu mai era sigură dacă era capabilă să înainteze”.mostenirea

       Suntem aduşi, mai apoi, în prezent. Le întâlnim pe cele două surori, Beth şi Erica. Ele se întorc la conacul bunicii lor Meredith pe care l-au primit drept moştenire. Beth şi Erica sunt destul de diferite: Beth este temătoare şi melancolică, zâmbind doar în momentele petrecute alături de fiul ei, Eddie;  Erica, pe de altă parte, este mai deschisă, curajoasă, dar mult prea dezordonată în viaţă – schimbă des locuinţele şi locurile de muncă. Una dintre ele e măcinată de trecut, iar cealaltă de prezent. Ele decid să locuiască o vreme în vechiul conac pentru a pune toate lucrurile la punct, să facă lumină în lumea lor şi în ceea ce a fost lumea lui Meredith. Punctul de cotitură este apariţia lui Dinny, un prieten din copilărie, care redeschide o rană pentru Beth şi o dragoste pentru Erica. Beth nu e deloc fericită să îl revadă deoarece o face să-şi aducă aminte de faptele din trecut şi, mai cu seamă, de diapariţia unui vărului său. Cu fiecare filă povestea se încurcă şi nu ştim ce are să urmeze: oare Beth şi Dinny au ucis o persoană, de ce Erica nu îşi aminteşte nimic şi ce legătură au toate acestea cu Caroline şi copilul abandonat în 1905? Uitaţi-vă în iaz! Cred că este în iaz! Eram toţi la iaz!…Unde este Henry, Erica?”.katherine Webb

       Casa la care s-au întors surorile a fost cândva a lui Caroline. O tânără zâmbitoare care s-a îndrăgostit, şi-a urmat soţul dincolo de New York,  pe teritoriile indienilor Cherokee, „După ce a părăsit regiunea familiară a statului New York, aşezările au devenit tot mai rare…au trecut prin păduri atât de dese şi de întunecoase…”. Viaţa dincolo de conac e dificilă pentru Caroline. Iubirea nu va putea înfrânge moartea şi îşi va pierde mult prea repede soţul.

     Copilul nu demult prezentat va reapărea în prezentul Ericăi şi al lui Beth sub diferite forme, cu indicii şi prea multe semne de întrebare. Nu voi dezvălui mai mult; vă invit să plonjaţi şi dumneavostră în lacul amintirilor creat cu atâta măiestrie de Katherine Webb.mostenirea webb

       Romanul este narat la persoana a III-a. Naratorul este obiectiv, omniprezent şi omniscient. Intriga nu lasă de dorit şi transmite cititorului informaţii, reliefând enigme care trebuie elucidate. Firele narative se întretaie într-un joc al cuvintelor, al anilor, trecut şi prezent. Personajele sunt bine conturate, iar autoarea se concentrează asupra trăirilor acestora, gesturilor, mimicii, gândurilor „nu se mai sprijină de maşină, se îndreaptă şi-şi încrucişează mâinile. Pare dintr-o dată defensiv, iar eu remarc că Beth n-a coborât din maşină ca să vorbească cu el. Evită să-l privească şi-şi tot aranjează capătul fularului”, „când i-am spus că Dinny este aici, a înmărmurit…părea să nu mai respire”, „să păstrez vorbele pe care mi le-a spus doar în capul meu. Să-mi aparţină”. Descrierile m-au atras de la primele pagini, pur şi simplu nu am mai dorit să îmi iau ochii de pe pagină de teamă să nu pierd ceva „măcar e iarnă. Întotdeauna venim aici pe timpul verii…conacul Storton, înspăimântător şi masiv, de culoarea norilor joşi de azi. Un imobil victorian în stil neogotic, cu ferestre cu lemnărie verde, scorojită şi plină de muşchi. Mormane de frunze uscate lângă pereţi şi muşchiul care se întinde în spatele lor, până la tocurile uşilor şi ferestrelor de la parter”, „mă aflu în sera de portocali, pe latura sudică a casei, de unde se vede o parte a peluzei înconjurate de pomi fructiferi noduroşi”, „la poalele dealului, acolo unde copacii dispar, pământul se surpă într-o groapă rotundă, ca o prăpastie. O groapă de excavator, plină de păducel, porumbar şi soc, înmănuncheate între ele de curpen”.

Lectură plăcută dragi cititori!!!

Notă: 9/10 stilouri

Autor: Crina Stanciu

Sursa imagini: pinterest.com

 

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Citeşte Capitolul 6
Citeşte Capitolul 7
Citeşte Capitol 8
    Capitol 9

    Gura lupului se deschidea încet, corpul îi era format din mai multe căsuţe. Privirea tânărului nostru se desfăta cu mii de culori, mai pregnante fiind cele de maro, albastru şi stacojiu. Brusc, uşile căsuţelor se deschiseră şi o mare de creaturi se năpustiră afară. Erau şi oameni, minotauri, şerpi vorbitori, pitici roşii, galbeni, negri, verzi, monstruleţi îmblăniţi cu ochii mari cât  cepele. David putu auzi dicuţia a doi oameni-lup:
    -Te-a zăpăcit şeful astăzi?
    -Nici nu îţi poţi închipui! M-a pus să merg de zeci de ori în al nouălea pătrat. Nu pricep…şerpii au început să se mişte. Se pregăteşte ceva.
    Cei doi s-au oprit în dreptul lui David, l-au măsurat din priviri. Când au observat mâna băiatului au înmărmurit. Cu grijă s-au aşezat în genunchi şi au spus solemn:
    -Stăpâne! Bine ai revenit!
    -Alexandros, Abindos, zise David cu voce joasă. Ridicaţi-vă căci în faţa voastră mă aflu eu, stăpân aici, iar în cer, slujitor Domnului. David se cutremură de vorbele zise: Stai puţin…ce am spus?
    -Este chemarea sângelui băiete. Nu ai ce să-i faci. Aşa va fi de acum înainte. Îţi vei aminti lucruri şi vei fi purtat de destin unde va trebui. Nu-ţi fie teamă, spuse Serghei în timp ce-i ciufulea părul lui David. Hai să mergem.
    David se uită încă o dată la oamenii-lup. Aceştia îl priveau curioşi pe băiat. Păreau a-i aştepta ordinele.
    -Îmi pare bine că v-am cunoscut, dar trebuie să plec. Ne mai vedem, spuse David în timp ce păşea treptele unei căsuţe maro.
    -Următoarea oprire: Aeris. Vă rugăm să vă ţineţi bine! tună încă o dată acea voce feminină şi trenul dispăru.
    Lăsaţi în urmă, cei doi oameni-lup îşi ziseră:
    -O să  fie o altă epocă. O să fie înfloritoare?
    -O să fie splendidă?
    -O să fie a noastră şi a dreptăţii! O să fie a Jokerului! ţipară ei.

    -De ce se numeşte trenul aşa? Andreas? întrebă David în timp ce se aşeza pe un scaun de piele. Căsuţa era destul de aglomerată; peste tot forfotea de animale, păpuşi din lemn care se jucau lângă mama lor, licurici, umbre, strigoi, câte şi mai câte.
    -Băiete pui prea multe întrebări…Of! Trebuie să mai şi răspund la ele, n-am ce-i face. Jokerul îşi aminteşte cel mai târziu. Andreas e un nume ce provine din greaca veche. Derivat de la „aner”, „omul” şi „andros”, „al bărbatului”. Se traduce prin „curajos, bărbătesc, al bărbaţilor”. Ne trimite cu gândul la Noul Testament, la filele care îl descriu pe apostolul Andreas sau Andrei. A fost primul discipol care s-a alăturat lui Iisus Hristos. „Cel dintâi chemat” a adus cuvintele Domnului la malul Mării Negre.
    -România, spuse David.
    -Bingo, avem un câştigător, bătu din palme Serghei. Pe voi ce vă învaţă la şcoală?
    Tânărul nostru era deja departe cu gândurile: de ce România? De ce această ţară, atât de mică şi de neimportantă pentru Marile Puteri. Pentru a-şi domoli fluxul de informaţii , David  îşi fixă privirea pe o hartă îngălbenită de vreme.
    -Bag seama că va mai veni o afurisită de întrebare. Să dăm cărţile pe faţă băiete. Harta la care te uiţi cu atâta jind de vreo 5 minute este a Mirajului. Mirajul este un talmeş-balmeş pe româneşte. Este o lume formată din mai multe lumi.
     -Văd nişte simboluri, cifre şi litere care indică ceva…seamănă cu cele din cartea lui Victor.
-Îţi dai seama sau cel puţin aşa sper…
-Nu poţi să îmi spui nimic pentru că  trebuie să descopăr singur, spuse bosumflat tânărul.
-Nu e vorba că nu vreau să îţi spun…
-Regulile? Ordinea?
-La naiba cu toate! ţipă Serghei. Nu! Dacă încerc să îţi spun ceva, nu o să se audă nimic. Buzele se mişcă, dar de auzit nu se va auzi nimic.
-Aha. Poţi să încerci? Doar o dată? îl rugă tânărul.
-Bine. Este vorba de…dar nimic nu se auzea. Buzele lui Serghei se mişcau, dar cuvintele nu veneau, erau adumbrite de tăcere.
-Ce lume, ce nebunie, aşa cum zicea şi Francis Bacon „Tăcerea este virtutea nebunilor”.
    Serghei se  opri  şi ridică nepăsător din umeri. Fetiţele de lemn de mai devreme încetaseră a se juca şi veniseră mai aproape de David. Una dintre ele îl atinse pe băiat pe mână şi zâmbi. Ochii îi sclipeau, erau albaştri, iar părul îi era drept şi arămiu.
    -Tu eşti el?
-El cine?  întrebă David.
-Salvatorul, jokerul, continuă aceasta. În acea clipă toate privirile celor din tren îl fulgerară pe David. Unii păreau a fi trişti,  alţii fericiţi. Un grup de oameni-lup veniră la tânăr şi, la  fel ca mai devreme, căzură în genunchi în faţa acestuia.
-Vă rog ridicaţi-vă. Nu sunt nimic. Nu sunt el.
-Ha ha. Mama zice că aşa  ai făcut şi  înainte. Îţi vei aminti, spuse fetiţa. Îţi vei aminti şi atunci vei veni şi vom  fi din nou bine.
-Cum adică mama ta zice?
Fetiţa zâmbi jucăuş şi arătă cu mâna spre capul ei.
-Mirajul e gândul, gândul eşti tu. Tu, stăpâne. Avem nevoie de tine, mai spuse ea începând a plânge.  Ne e dor de tine şi se aruncă la picioarele lui David.
    Băiatul era de-a dreptul uimit de reacţia  fetiţei. O ridică şi  o aşeză la el în braţe. David nu-şi amintea ca cineva să-i mai fi spus vreodată că are nevoie de el şi doar de el.
-Cum te numeşti? o întrebă David cu emoţie.
-B…b…b…
-B? Hai, nu e greu. Buburuză poate? Zâmbeşte; ai un surâs frumos. Vrei să plâng şi eu?
Fetiţa se cuibări mai bine în braţele tânărului. Trecu încă puţin timp, se calmă şi spuse:
-Brendi. Numele meu este Brendi.
-Un nume frumos, pentru o fetiţă frumoasă, zise David zâmbind.
-Sunt un gorun. Un gorun din…dar încă o dată, nu se auzea nimic din ce încerca fetiţa să spună.
-Următoarea staţie este Driade, se auzi din difuzor.
-Nu e nimic. O să aflu eu. Îmi promiţi că nu o să mai plângi?
-Nu pot să promit ceva ce voi încălca. Se anunţă vremuri grele. Vom pierde şi vom câştiga…nu vreau să mă pierd.
-Brendi. E staţia noastră. Ia-o pe sora ta şi vino, se auzi mama fetiţelor din dreptul porţilor de lemn.  Îmi pare rău stăpâne. Aşa e Brendi, mai vorbăreaţă.
    Brendi coborî din braţele lui David, o luă de mânuţă pe sora ei şi spuse:
-Ea este Clei, sora mea. O să te aşteptăm după ce îţi vei aminti. Ne e dor de tine.
Porţile de lemn se deschiseră, iar fetiţele plecară. David se uită stupefiat la acea familie care se îndepărta şi iar se îndepărta. „Da, trebuie să-mi dau seama ce sunt toate cifrele şi literele acelea. Vreau să ştiu. Vreau să le fiu aproape” îşi spuse acesta. Trenul se puse din nou în mişcare şi peste câteva momente fu anunţată o altă staţie pe care David nu o putu înţelege.  Nici nu îşi mai bătea capul; avea un handicap care se numea alfabet şi se cerea remediat. Mai că începu să râdă la acest gând: el, el care  ştiuse alfabetul românesc mai repede decât oricare alt copil…tocmai el trebuie să elucideze taina altui rând de litere fiindcă…nu ştia să citească.
-Coborâm imediat, zise Marcus.
David şi Serghei se ridicară de pe scaune. Porţile s-au deschis. Se aflau într-o gară aproape normală. Bineînţeles că trecătorii erau neobişnuiţi, dar asta nu era tot. În faţa tânărului se ridica un oraş tăiat parcă dintr-o carte de poveşti. Casele erau făcute din lemn şi piatră, cu acoperişuri din paie, pe alocuri se zăreau palate, magazine,  clădiri mari şi mici, dar toate săpate în culmile unui munte. Ce era lumea asta nici el  nu-şi putea da seama. Ce era lumea aceea unde oamenii lăsau rubine de mărimi inimaginabile la porţi şi îşi zâmbeau unul altuia cu atâta căldură că ar fi topit şi un aisberg?
    Cei trei bărbaţi se urcară într-o birjă care o luă cu repeziciune din loc. Aceasta nu era pusă în mişcare de cai, ci de nişte veveriţe gigantice care aveau picioarele de ghepard. Birjarul era un om maimuţă care le ceru trei blide pe cursă. La toate acestea Serghei nu putu să se abţină şi comentă în barbă: „Hoţi la drumul mare” dar îi dădu, totuşi, bărbatului suma dorită.
-Gata. Suntem pe strada  „Trei palme”, îi anunţă birjarul.
David se trezi pe o alee îngustă şi văzu un semn pe peretele unei clădiri care strălucea roşiatic.
-Ah, de când nu l-am mai văzut pe Mititel. Crezi că mă mai recunoaşte bătrâne? ţipă Serghei dându-i  o palmă în coaste lui Marcus. Cel din urmă, cam supărat, spuse printre dinţi:
-Cupă. Ai mare noroc că eşti de neînlocuit că de nu… Nu pot să îţi pricep amuzamentul şi toanele. Mirajul nu e miraj! Tu eşti miraj.
-Ar trebui să o iau ca pe o insultă sau ca pe un compliment? Întrebă Serghei ducându-şi teatral mâinile la inimă.
-Ia-o cum vrei, zise Marcus scoţând din buzunarul cămăşii o cutie de gumă Huba Buba din
care scoase o lamă, o desfăcu şi o băgă repede în gură.
-Vreţi şi voi? întrebă el.
-Mănânci Huba Buba? ziseră la unison Serghei şi David şi pe loc începură a râde cu hohot.
-Discriminare. Cât de matur din partea voastră! Râdeţi de minotaurul cu Huba Buba.
    Cuvintele acestuia nu avură efectul dorit, cei doi abia mai putându-se ţine pe picioare de râs. Într-un final, Serghei îşi şterse lacrimile de la ochi şi-l bătu prieteneşte pe Marcus pe spate.
-Mi-a fost dor de tine Marcus, spune serios Serghei.
-Mie nu, zise Marcus în timp ce umfla un balon de gumă.
-Cât de caustic eşti, spuseră în acelaşi timp Serghei şi David. Cei doi se priviră uimiţi. Tăcerea fu întreruptă de Marcus care înainta ţanţoş cu balonul său:
-Aşa tată, aşa fiu.
    Serghei şi David îşi zâmbiră ştrengăreşte, îl opriră pe Marcus şi îi sparseră balonul. Minotaurul era acum plin de gumă. Părul i se încurcase în aceasta şi pufni supărat.
-Gheaţă Marcus, de  gheaţă ai nevoie. Acesta se opri brusc în faţa unui magazin cu stolurile trase.
-Am ajuns. Faci onorurile Serghei?
Serghei bătu de trei ori la uşă. Aşteptă vreo zece secunde şi o luă de la capăt, de şase ori de astă dată. Uşa se mişcă puţin şi apărură  ca din neant doi ochi verzi şi o gură. Uşa începu a vorbi:
-Cine mă deranjează când dorm? Aţi văzut indicatorul?
David se uită la vitrina magazinului. Pe geamul acestuia se afla lipită o bucăţică roşie de hârtie în acelaşi limbaj necunoscut. Tânărul se uită la uşă. Aceasta căsca şi se ştergea supărată la ochi.
-Mă scuzaţi. E vina mea. Eu nu pot să citesc ce scrie în vitrină, iar ceilalţi nu şi-au dat seama.
Uşa plictisită îşi privi unghiile. Scoase o pilă din broască şi începu să le pilească. Când văzu că reuşise ceea ce şi-a propus, ochii îi poposiră asupra lui David. Se măriră şi apoi tuşi.
-Pe mine să mă scuzaţi, zise aceasta ridicându-se cu tot cu balamale. Făcu o plecăciune şi se dădu la o parte, strigând: Mititel trezeşte-te! A venit!
    Din magazin se auzi cineva înjurând, mai multe oale sparte şi scaune date brutal la o parte. Un coş de nuiele ieşi rostogolindu-se, urmate îndeaproape de mai multe căni şi borcane care s-au răspândit pe mica străduţă. În prag se afla acum o pisică neagră cu ochi de smarald, îmbrăcată în pantaloni scurţi, turcoaz, cu şosete roşii până la genunchi şi cu un tricou negru pe care era scrisă în româneşte o replică din serialul „Game of thrones”, „Iarna se apropie”. Pe cap avea o pălărie de cowboy. Aceasta stătea cu lăbuţele încrucişate, privindu-i sfidător pe cei trei.
-Ce vreţ…începu ea cu o voce răguşită, dar cuvintele i se pierdură pe limbă de îndată ce observă mâna lui David.
-Vai, zise aceasta…Vai, vai să-mi fugă smântânica din farfurie, dar ce avem noi aici, spuse pisica ducându-şi lăbuţele la gură. Începu a ţopăi de la stânga la dreapta alarmată.
-Nu văd eu bine sau e sir David? Staţi puţin  să-mi scot ochelarii. Pisica îşi puse degrabă o pereche de ochelari ale căror lentile se asemănau, mai mult sau mai puţin, cu nişte capete de şobolan. Se uită mai atent la tânăr şi zâmbi cunoscătoare. David se gândi „Ce pisică ciudată…”. Parcă citindu-i minţile, pisica se răsuci de două ori în aer şi se aplecă, făcu o plecăciune spunând:
-Sunt motan sir, iar dumneavoastră trebuie să învăţaţi să vă ascundeţi gândul de cei din jur. Sunteţi….Comment peux-je vous expliquer? Eh… A! O ţintă facile…Pardon! O ţintă uşoară.
-Hai Mititel, ridică-te! David nu e  aici să  îţi comande, cel puţin nu încă.
– Cupă , te respect, dar de ridicat nu mă ridică nimeni  afară de sir David.
-Ridică-te şi spune-mi cum pot să-mi ţin gândul numai pentru mine, zise David în timp ce îşi scotea căciula şi-şi trecea degetele prin părul ciufulit.
Motanul se ridică, îşi scutură pantalonii de un praf care nu era acolo şi îi răspunse băiatului cu un surâs poznaş:
-Ştii alfabetul?
-Nu.
-Atunci nu avem ce discuta. Cheia, arătă motanul cu degetul spre văzduh, e litera noastră. Bănuiesc că  nu pentru asta aţi venit la Mititel, râse acesta uşor.
-Ştii pentru ce am venit Mititel. Băiatul are probleme cu statuile, spuse Serghei.
-Câte?
-Trei până acum, zise bărbatul îngustându-şi ochii.
-Mai are. Aţi venit unde trebuie. Vă rog poftiţi înăuntru, spuse acesta dându-se în lături.
-Aveţi nevoie de mult mai multe lucruri decât v-aţi putea închipui! Continuă motanul.
-Lucruri pentru ce anume? întrebDavid.
-Pentru a le face faţă noilor „prieteni”, zise  Mititel închizând uşa în urma celor doi.
Atelierul lui Mititel era un adevărat haos: peste tot se găseau hârtii mototolite, resturi de mâncare, borcănaşe cu prafuri de diferite culori. Pereţii erau de culoarea caramelului, având încrustate pe alocuri mici cupe. Din acest peisaj nu lipseau scrumierele ticsite de trabucuri neterminate, ambalaje de gumă Orbit. Ceea ce atrăgea  atenţia era peretele din spate, tapetat cu material roşu şi care avea pe suprafaţa sa mai  multe butoane verzi, albastre şi galbene. În rest,  se mai puteau distinge patul cu baldachin de culoarea cenuşii, urmele de gheare de pe mobile şi un computer micuţ care…clipea. Urmându-i privirea, Mititelu îşi dădu seama ce-l intrigă pe David:
-Ah! Văd că l-ai descoperit pe Bob, zise entuziasmat Mititel. Trezirea Bob! Avem nişte oaspeţi importanţi! ţipă acesta. Fără vreo avertizare computerul se deschise şi zâmbi către tânărul nostru zicând:
-Scuzaţi-mă vă rog. Eram în stand by. Mă numesc Bob şi sunt cel mai complex şi puternic calculator  de  arme şi viaţă construit vreodată.
-Aham, tuşi Mititelu. Eşti singurul calculator de ame. Bob nu-ţi mai da aşa aere! Fii tu însuţi.
-Dar…e sir David aici!
-Oui il est sir David, mais…
-Je m’en fiche de ce que tu crois! Stăpâne Mititel nu îmi încetini biţii.
-Na, asta-i bună! Te rog, Bob, deschide-mi-l pe patru pe patru.
-Acum, acum.
Peretele îmbrăcat în roşu se sfărâmiţă.

VA URMA!!!

by -
12

Kit Black de Monica Ramirez

Număr de pagini: 124

Traducere din limba engleză realizată de autoare

Editura: Tritonic

Colecţia Caşmir

„Kit Black”, ce nume ieşit din comun…Mă întreb oare la ce se referă…Sigur e personajul principal! Da, şi este un personaj masculin, iar „Black” e o poreclă pentru un pirat înfiorător şi are o poveste tragică ce îi urmăreşte paşii, cu aventuri şi comori găsite pe insule exotice. Nu uit de corabie şi de acel steag în alb şi negru ce anunţă pe cei de pe mare: pericol.kit black

Ei bine, m-am cam lăsat dusă de val pentru că am judecat carte după titlu şi copertă: Kit Black este o tânără curajoasă, steagul nu e descris, dar am ghicit povestea tragică, amuzantă, nefericită şi fericită de la care nu am putut să îmi mai dezlipesc privirea timp de două seri. A fost ca şi cum autoarea m-ar fi transportat cu ajutorul cuvintelor undeva…lângă o cascadă ascunsă în inima unei păduri amazoniene. Totul e calm, dar se apropie furtuna care ne zguduie personajele ce s-au conturat în apă şi în jur desluşim doar frânturi de iubire, aşteptare, durere, curaj ce se adună într-o singură persoană: „KIT BLACK”.

Cine a adus volumul la lumină? Monica Ramirez, o autoare care a locuit în SUA şi care s-a hotărât să revină în România. Este bucureşteancă, absolventă a liceului de coreografie, a „Creative Writing” şi membră a „Romanian Crime Writers Club”. A scris 11 volume din care a publicat 7.

Romanul nostru ne introduce într-un an, 1821, şi un Ajaccio, în Corsica. Vedem printre  rânduri „crestele munţilor bleu pal, acoperite cu un fin strat de zăpadă străpungeau apele Mediteranei precum dinţii ascuţiţi ai unui rechin imens. Păşeam pe străzile înguste ce se desfăşurau într-un labirint întortocheat de-a lungul pieţei portului”. Aflăm că personajul principal este o fată de 20 de ani cu „ochi albaştri şi un chip drăguţ…foarte înaltă, cu jumătate de cap mai înaltă decât majoritatea bărbaţilor băştinaşi…cu păr bălai…temperament vulcanic”  şi care se îmbrăca ca un bărbat pentru că „băieţii beneficiau de mai multă libertate”. Este orfană de tată „Walter Black, ucis într-o bătălie îngrozitoare pe mare” şi locuieşte împreună cu mama ei, Madeleine Culbert „o prostituată dependentă de opium”. Cine îi mai este alături? Unchiul Roger „cârmaciul şi mâna dreaptă ” a tatălui său. Ce îşi doreşte ea? Libertatea oferită de  mare, dar pentru aceasta are nevoie de bani pentru a-şi cumpăra sabie şi cizme.

Pe când traversa străzile micului oraş zăreşte doi bărbaţi îmbrăcaţi în uniforma Marinei franceze. Cel care îi captează atenţia este… Armand Etienne Dupuis cu „părul dat peste cap şi strâns la spate…părul castaniu…faţa îi era bronzată, scoţându-i în evidenţă ochii de un verde ca jadul. Era perfect”. Ce face aventuriera noastră? Se dă drept un frate  mai mare şi îi propune lui Armand ca, în schimbul unei pungi de bani, să petreacă o noapte împreună cu sora sa, iar tânărul pare să nu observe că bărbatul cu care vorbeşte, e de fapt o femeie. Zis şi făcut, dar nimeni nu avea cum să anticipeze că cei doi se vor îndrăgosti fără scăpare. Kit a nostră îşi dă seama că şi-a vâdut inima şi îi aruncă banii lui Armand în faţă exact când acesta îi propune să-i devină amantă. Ea pleacă pe o corabie în lume şi…pare că Armand nu ar fi existat. Kit devine căpitan de vas, iar el un soldat şi un soţ „el nu putea rămâne. Iar eu nu mă puteam duce după el”. Trec luni, ani…oare s-au uitat? Nu ştiu dragi cititori, vă las pe dumneavostră să aflaţi J.

Opera este narată la persoana I, iar ritmul este unul alert: la un moment dat ne aflăm într-un 1821 călduros pentru ca peste câteva pagini să descoperim că au trecut ani. Personajele sunt bine conturate şi fiecare are o caracteristică aparte: iubire, curaj. Descrierile spaţiale nu sunt nici ele mai prejos „în mijlocul grădinilor, am găsit o seră înconjurată de fântâni arteziene şi statui, un fel de templu floral în miniatură în cinstea Zeiţei Afrodita”. Nu ştiu cum am terminat aşa de repede cartea…Sper să vă placă aventura lui Kit şi aşa cum zice Monica Ramirez „Fiecare călătorie începe cu primul pas! Vedeţi-vă mereu ţelul cu ochii minţii, credeţi în el şi apoi împliniţi-l. Succes!”.

                                                                       Lectură placută!

                                                                   Nota mea: 8.5/10 stilouri

stilou-1

Editura TritonicCartea Kit Black de Monica Ramirez a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Crina Stanciu

by -
8

Cine a fost Jaqueline? Fiica lui Janet Lee Bouvier şi Jhon Bouvier III „John Black Jack”, un „agent de bursă”. Ea îl considera erou pe Charles de Gaulle datorită refuzului celui din urmă de a se preda mareşalului Philippe Petain.

Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă de Barbara Leaming

Editura: Corint

Număr de pagini: 410

Traducerea din limba engleză: Lidia Gradinaru

An apariţie: 2015

         Aţi avut vreodată sentimentul că v-aţi găsit modelul în viaţă doar citind puţin câte puţin din viaţa unei persoane? Mai mult, să ştii că nu e ficţiune, ci realitatea a ce s-a petrecut de-a lungul unor ani grei pentru statele europene. Era o epocă de capăt, un climax al statutului femeii care nu va mai fi privită ca un simplu instrument zâmbitor pe lângă bărbat; ea va fi  oaza unde cunoştinţele se adună, se adună şi…se transformă. La această oază nu e mereu soare şi fericire. Dimpotrivă! Sunt şi furtuni, întuneric, durere şi suferinţe, vise bătute de soartă. Cum le poţi face faţă? Ar trebui să întrebăm o specialistă care nu doar le-a privit ca pe un film de cinema, ci le-a trăit până la ultima suflare. Vorbim despre Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis şi despre cea care ne-a descoperit-o cuvânt cu cuvânt pe una dintre cele mai de seamă Prime Doamne ale Statelor Unite ale Americii.

        Barbara Leaming este o cunoscută autoare de bestselleruri care a scris o serie de biografii dedicate unor personalităţi ale lumii politice şi artistice, printre care amintim: familia Kennedy, Winston Churchill, Marilyn Monroe, Katharine Nepburn, Roman Polanski.

       Volumul debutează cu un cocktail ce avea loc în Rhode Island la finele anului 1945. Ne este prezentată protagonista, Jaqueline Bouvier în vârstă de  „16 ani şi păr cârlionţat.  Ea ascultă cu atenţie vorbele unui băiat fără a-l întrerupe sau a-i pune opiniile sub semnul întrebării pentru că ideea era să pară destul de inteligentă pentru a stârni interesul unui bărbat, însă nu atât de inteligentă încât să-i pericliteze egoul. S-a prefăcut că o interesează subiectul, dar nu a comentat nimic.”

     Jackie Kennedy           Cine a fost Jaqueline? Fiica lui Janet Lee Bouvier şi Jhon Bouvier III „John Black Jack”, un „agent de bursă”. Ea îl considera erou pe Charles de Gaulle datorită refuzului celui din urmă de a se preda mareşalului Philippe Petain. Pe lângă familie, despre care mai aflăm că s-a destrămat din cauza divorţului şi orientării ideologice, mai aflăm că Jaqueline a fost o persoană simplă, curioasă, dornică de noutate, care a învăţat în internatul doamnei Porter „care se străduia să pregătească tinere, majoritatea de rasă albă, protestante şi bogate, în esenţă pentru aceeaşi viaţă pe care o duseseră mamele lor”. Aceasta era Jaqueline care „călărea, scria, desena, citea mult şi juca in piese la şcoală, dar era unicul ei scop în viaţă acela de a se căsători”.

         Ea va merge la colegiu şi imediat ce se iveşte ocazia va pleca pentru un an de studiu în Europa. În Franţa Jaqueline ieşea cu scriitori, aristocraţi cu titluri, diplomaţi tineri, aspiranţi în politică. Începe mai apoi să lucreze la redacţia Vogue din New York, este gata gata să se căsătorească cu John Husted Jr,  un agent de bursă în vârstă de 24 ani, dar îşi dă seama că a face lucrul de faţă ar însemna capitularea ei. Îl cunoaşte pe Kennedy la cină acasă la nişte prieteni, se revăd în 1951, dar Jackie nu se simte atrasă de acesta. Anii trec.”Îşi dă seama că nu voia să ajungă o gospodină la cratiţă, sau soţie mondenă. Totuşi, nu îi era clar ce voia. Acum, credea ea, ştia. Îşi văzuse viitorul în persoana indiferentului şi ciufulitului Jack Kenndy. El era Băiatul Interesant şi Băiatul Sexy într-un singur ambalaj irezistibil. Toată viaţa ei, Jackie a fost foarte pretenţioasă, foarte mândră. Înclinată să creadă că i se cuvenea să aibă lucruri exact atunci când le dorea, a aşteptat până a găsit exact genul de bărbat cu care ar fi vrut să se mărite. Iar când acel bărbat s-a dovedit a nu fi foarte nerăbdător să facă pasul, ea nu a avut odihnă până când în sfârşit el l-a făcut.”

Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusa de Barbara Leaming (2)

         Ceea ce m-a frapat a fost felul de a fi al lui Kennedy: în ciuda bolii de care  suferea, în momentul când ţinea un discurs nu lăsa să se vadă o urmă a durerii care îi acapara viaţa „El nu s-a oprit niciodată într-un anumit punct, întotdeauna mergea înainte spre ceva mai înalt.”, ”Când, din ce în ce mai mult, a constatat că era necesar să se folosească de cârje, s-a străduit să le ascundă de cei care intrau în biroul lui. Din perioada în care candidase prima dată pentru Congres cu sloganul „Noua generaţie oferă un lider”, ţinuse foarte mult să se asocieze în mintea alegătorilor cu impetuozitate şi vigoarea tinereţii.”, „se străduia să se poarte în faţa lumii ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Se învăţase, prin autodisciplină, să convieţuiască cu durerea”.Totuşi nu a fost unul din soţii model pe care Jackie spera să îl aibă „ Acum, ea dorea mai mult ca orice rădăcini, stabilitate, o viaţă normală în care soţul meu vine acasă de la muncă în fiecare zi la ora cinci, avea să-şi petreacă weekendurile cu mine şi copiii pe care sper că îi vom avea.” El nu părea a şti ce înseamnă cu adevărat o familie: pe de o parte o avea pe Jackie alături, dar pe de alta trimitea scrisori de dragoste femeilor pe care le cunoştea, nu „că a înşelat-o era grav, ci că toată lumea ştia şi pe urmă ea trebuia să apară alături de el.” Jaqueline Bouvier a fost o femeie puternică care m-a lăsat fără grai: în ciuda a toat ceea se spunea despre ea „prea mult status şi nu suficient quo” „a mers, aşadar, la datorie, la luptă şi la trudă”, şi-a susţinut copiii, a învăţat pentru ea şi pentru cei din jur. A fost o pictură în mişcare pe care autoarea a surprins-o cu măiestrie în anii de iubire, de tristeţe.

        Cartea scrisă de Barbara Leaming este o găleată cu apă rece aruncată în faţa tuturor femeilor. Arată ce a putut să însemne o viaţă de om pentru o decadă, un secol şi o istorie. Naraţiunea e, bineînţeles la persoana a III-a, plină cu noţiuni şi personaje marcante ale istoriei. Realitatea e bine ţinută în frâu de un adevărat păpuşar care a arătat nu doar cum se comportă o persoană, ci o epocă. Cele aflate din carte sunt izvoare de informaţie, de cunoştinţe care mi-au cum arătat ce, cine, cum era cândva.

Lectură plăcută!

Nota: 9/10 stilouri

stilou-1

editura-corint

Cartea Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă de Barbara Leaming a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Crina Stanciu

Surse imagini: pinterest.com

by -
7

Destin incarcerat de Gheorghe VirtosuDestin încarcerat.Volumul 1. Metamorfozele singurătății de Gheorghe Vîrtosu

Număr de pagini: 238
An apariţie: 2013
Editura: Adenium

Visele au o mare putere asupra oamenilor; le dau speranţe şi sunt prietenele de care nu se pot lipsi. Imaginaţia este cea care le guvernează: le aduce în prim-plan sau le aruncă în plan secund. Aş vrea să daţi, dragi cititori, frâu liber acestei forţe care sălăşluieşte în minţile voastre şi să creionaţi…un mim. Da, un mim care are magia de partea lui. El din două mişcări v-a închis într-o cutie invizibilă, aparent indestructibilă. Viaţa trece pe lângă dumneavoastră şi ce e de făcut? Încercăm marea cu piciorul şi găsim scăparea: imaginaţia. Ea ne descătuşează din acel loc limitat, de perimatul vieţii. Acum e momentul să o lăsăm slobodă şi să o luăm ca pe un medicament. Să vedem cine a putut să facă acest lucru…
Gheorghe Vîrtosu, un autor român stabilit în Olanda despre care prea multe nu vă pot dezvălui. El a încercat şi, din punctul meu de vedere, a reuşit să arate că cele mai întunecate cotloane ale vieţii pot fi luminate cu o doză bine măsurată de creativitate. Mai mult despre scriitor vom afla în volumul său.

imagine (2)„Destin încarcerat” debutează cu o aventură din anul 2004. Nu e una fericită: este o peripeţie într-un…penitenciar. Personajul principal este încarcerat într-o închisoare din sudul Franţei. Totul pare înnegurat „căzusem mai degrabă într-un somn iepuresc, în care gânduri de tot felul inundă mintea: era lesne să-mi imaginez, de exemplu, cum stau morţii în sicriu, pentru că celula mea rece şi neospitalieră, era asemenea unui mormânt”. Gardienii sunt cei care au grijă ca bucuria să fie distrusă „m-am trezit dimineaţa devreme. Gardianul îşi începea serviciul lovind cu bastonul în uşa de fier a fiecărei celule. Făcea un zgomot asurzitor. Aşa se întâmpla în fiecare dimineaţă, ca să ne „amintească” unde suntem. Să nu care cumva să ne închipuim că ne aflăm în vreun loc destinat petrecerii timpului liber”. Cu toate acestea, eroul nu se lasă mai prejos, nu acceptă această lovitură a sorţii şi se ridică puţin câte puţin din acest „mormânt” prin ce dacă nu prin propria-i gândire. Mai întâi află despre libertatea de dincolo de ziduri de la porumbei „erau obişnuiţi să vină zilnic după ce mă trezeam…deseori îi întrebam: ce culoare mai poartă libertatea afară? Îmi arătau penele murdare de un gri întunecat”. Aceste păsări apar în scrierile greceşti ca un simbol al reînnoirii vieţii şi cred că acest lucru vrea să facă şi protagonistul: să îşi găsească identitatea ascunsă temeinic de patru pereţi şi o fereastră pironită în sârma ghimpată. Personajul îşi face un prieten, un şobolan care îi va sta alături pentru un an şi nouă luni, dar care va fi ucis de gardieni. Este un alt simbol, dar al trădării şi mizeriei. Pentru erou a însemnat altceva: o boare de aer care i-a cruţat timpul. Odată plecat, singurătatea îl acaparează pe personaj „pereţii închisorilor „se hrănesc”, practic, cu zilele deţinuţilor. Le îmbătrâneşte corpul…nu voiam să văd pe nimeni”. Imaginaţia este cel care îl salvează luând forma unui şobolan mai bătrân care îl povăţuieşte „ori de câte ori te confrunţi cu o problemă, după ce trece, ea îţi lasă un dar. Orice necaz, oricât de mare ar fi, poate fi transformat într-o binecuvântare, după cum si o binecuvântare poate fi transformată într-un blestem”. Am ajuns, deci la metamorfoză…ce presupune? Fiece gram de trăire, de creativitate pe care îl aven. Înţelegem că răul poate fi transformat în ceva bun nu mai cu mintea noastră.

imagine (3)Timpul trece, vine 1 ianuarie 2006, orele 2.45 când eroul găseşte o nouă cheiţă care deschide uşa spre propria-i fiinţă. Ne arată cum a fost, este şi va fi protagonistul „ştiu ce voi scrie!o poveste pentru copii! O poveste care să descrie soarta tristă a Şobolanului bătrân…o poveste care să ajungă la inimile copiilor şi să lupte cu Timpul nemuritor”. El îşi va petrece nopţile scriind la lumina lumânării, jucându-se cu vântul iernii, dar filele caietului său nu sunt infinite.Încearcă să realizeze poveştile pe hârtie igienică, dar fără succes. Caută soluţia în amintirile despre trecut, părinţi, copilărie „copilăria e lipsită de profunzimea conştiinţei”, despre cum a părăsit vatra satului şi s-a aruncat în lume „vreau să merg la oraş, să urmez un liceu…uite ce e, mamă! Dacă voi auzi că ai murit, mă voi întoarce, te voi îngropa ca pe o mamă bună şi voi plânge neîncetat trei zile…aici nu voi rămâne, orice ai spune, orice ai face!”. Reuşeşte în acest fel să se regăsească. Aflăm că personajul principal este însuşi autorul care l-a adus pe Gheorghe din trecut în prezent. În acest fel îşi dă seama că pentru a-şi termina lucrarea va trebui să sacrifice o parte din sine, o amintire despre mama sa: un pulover. Nu găseşte curajul să ducă gândul până la capăt aşa că va fi împins de la spate de o făptură „închipuită”, Singurătatea. Ea îşi schimbă forma după bunul plac al lui Gheorghe şi încearcă să îl înveţe despre ceea ce este, „în mijlocul celulei, pe scaunul meu stătea o făptură desprinsă cu totul de realitate. O fiinţă nepământeană…” , „sunt sora geamănă a Timpului Nemuritor”, „apar doar când subiectul este hotărât”.

imagine (1)Singurătatea este cea care îi arată lui Gheorghe adevărata faţetă a vieţii „vreţi cele mai bune şcoli, vă creaţi familii din interes…prietenii se transformă în concurenţi, ca să nu spun adversari sau chiar duşmani!” şi îl îndeamnă să îşi schimbe felul de a percepe lumea să accepte un minim sacrificiu. Ce se întâmplă mai departe nu voi dezvălui…
Cartea de faţă nu este decât o mică parte a poveştii lui Gheorghe Vîrtosu. Este scrisă la persoana I sub forma unei analize psihologice. „Destin încarcerat” este o aventură în căutarea sinelui şi a cunoaşterii. Fiecare cuvânt este un simbol, volumul pare a fi un labirint: luna „care îşi făcea maiestuoasă apariţia pe bolta cerului”, Speranţa „este singura capabilă să te ajute când sufletul îţi este încarcerat”, penele „zborul penelor în adierea vântului nu este decât întruchiparea teoretică a propriilor noastre destine”, Singurătatea, stelele. M-a impresionat destul de mult faptul că personajul nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu şi a continuat să lupte cu destinul. Finalul este unul deschis, ne lasă în coadă de peşte, fără să ştim dacă ceea ce i s-a întâmplat eroului a fost realitate sau ficţiune. Ne punem întrebarea dacă realitatea nu e decât o treaptă, iar adevărata putere nu s-ar ascunde în gândurile noastre. 

 Lectură plăcută!

Nota mea: 7.5/10 stilouri

stilou-1

editura-adenium-logo

Cartea Destin încarcerat.Volumul 1. Metamorfozele singurătății de Gheorghe Vîrtosu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Adenium. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Adenium. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Autor: Crina Stanciu

Surse foto: pinterest.com

by -
16

Elias si spioana Carturarilor de Sabaa TahirElias şi spioana Cărturarilor de Sabaa Tahir

Titlul original: An Ember in the Ashes
Editura: Art
Număr de pagini: 497
An apariţie: 2015
Traducere din limba engleză: Iulia Arsintescu

Citat preferat: „câmpul de luptă e templul meu. Sabia mi-e preot. Dansul morţii mi-e rugăciune. Lovitura de graţie mi-e iertarea păcatelor. Acest crez este tot ce-mi trebuie
Imaginaţi-vă pentru câteva clipe că sunteţi într-o peşteră şi totul este învăluit de întuneric. Trebuie să ieşiţi din acest loc, dar nu ştiţi calea cea mai bună. Nu aveţi de ce vă agăţa ambiţiile, decât de o particulă de lumină. Ştiţi ce reprezintă aceasta? Speranţa, curajul dumneavoastră, dragi cititori. Aceasta vă determină să treceţi limitele raţionalului şi să vă lăsaţi purtaţi de instincte, de propia forţă. La fiecare pas e posibil să vă aştepte o capcană. Se aud picăturile de apă cum se desprind de pereţii grotei. În curând vă veţi îneca…pare că nu mai aveţi timp să gândiţi, să respiraţi, să trăiţi. A sosit şi acel „acum ori niciodată” când trebuie să alegeţi: alerg spre lumină sau merg precaut, riscând să-mi pierd viaţa? Mai bine alergăm cu toţii spre un final, fericit ori ba. Un sfârşit care nu doar că ne captează atenţia, dar ne prinde pe picior greşit şi ne ia ostatici într-o lume cu bune şi cu rele, cu duhuri întunecate, cu o iubire care arde: dintre Elias şi…o spioană.
Elias si spioana Carturarilor (1)Persoana care mi-a făcut inima să bată atât de tare, mai mai să-mi iasă din piept este Sabaa Tahir. Nu mai auzisem de această autoare şi mi-am dorit să citesc ceva nou. Nu m-am aşteptat ca acest „ceva” să mă ţină trează două nopţi la rând şi să mă facă să închid telefoanele. Sabaa Tahir s-a născut la Londra, dar a copilărit în Deşertul Mojave, unde părinţii ei aveau un motel. A devenit redactor de ştiri externe la ziarul „Washington Post” după ce a absolvit „University of California, Los Angeles”. După trei ani a creat şi primul său roman, „Elias şi spioana Cărturarilor”.

Volumul debutează cu gândurile unuia dintre personajele principale: Laia. Este fiica Mirrei, zisă şi Leoaica, fosta conducătoare a Rezistenţei Cărturarilor, şi a lui Johan, locotenentul acesteia din urmă. Cei doi, alături de Lis, sora mai mare a Laiei, au fost prinşi şi torturaţi, apoi ucişi deoarece au strunit o revoltă în Imperiu, dar nu una orişicare. O revoltă care ar fi putut să îi elibereze pe Cărturari de sclavie. Vedeţi dumneavostră, lumea descrisă de Sabaa Tahir nu seamănă mai deloc cu a noastră în legi şi fiinţe. Popoarele se luptă unele cu altele pentru supremaţie, Cărturarii contra Războinicilor. Oamenii au viziuni diferite, unii cred că puterea sălăşluieşte în cunoaştere, iar alţii în forţa brută, în moarte. Ei se ridică pentru răzbunare, pentru libertate, dar nu sunt conştienţi de ce porţi deschid: pe cele ale masacrului şi sclaviei. În aceste lupte, cei supuşi sunt obligaţi să se comporte asemenea unor păpuşi de sticlă. Se sparg şi nimănui nu îi pasă.
Laia şi fratele ei mai mare, Darin, au fost feriţi de unele nefericiri. Părinţii i-au lăsat în grija bunicilor şi nu Elias si spioana Carturarilor (2)s-au mai întors. Vreme de mai mulţi ani şi-au dus vieţile într-o relativă pace, dar existau crâmpeie de durere provocate de raziile Măştilor care le răpeau prietenii. Într-o zi Darin se întoarce acasă şi îi cere Laiei să ascundă caietul lui cu schiţe. El creionase cum trebuie realizate armele Războinicilor şi acest lucru era pedepsit cu moartea. Nici nu îi spune bine acestea, că o razie dă buzna în cartierul lor. Se îndreaptă spre casa celor doi; legionarii le capturează bunicii, iar o Mască îi prinde pe Laia şi Darin. Îi obligă să fie martori la moartea bunicilor. Darin reuşeşte să surprindă Masca şi strigă Laiei să fugă „Nu-l poţi salva. Fă cum ţi-a spus. Fugi.”. Din acel moment tânăra îşi jură că nu va mai fi neputincioasă, că îşi va salva fratele, dar pentru aceasta are nevoie de ajutor. De ajutorul Rezistenţei Cărturarilor „nu te opreşti până nu reuşeşti…trebuie să cobor acolo. Trebuie să găsesc Rezistenţa”.

Elias si spioana Carturarilor (3)De cealaltă parte a poveştii găsim o altă minte tot atât de complexă şi care tânjeşte după libertate: Elias. El este o Mască a Imperiului, bastardul comandantului, dorit doar de bunicul său. Veturius a fost lăsat de mama lui într-o caravană a Tribalilor, sperând că acesta va muri. Sorţii îi sunt pe-o potrivă acesteia, căci micuţul va fi crescut de o familie iubitoare. Destinul îi urmăreşte fiece pas şi va fi ales de Cain, unul dintre Profeţi, să urmeze Academia Blackcliff pentru a deveni Mască, o armă care nu simte durerea celor care sunt ucişi de spada lui. Cel puţin aşa ar trebui. Elias nu este ca ceilalţi, nu se vede pe veci în slujba Imperiului. Nu este ca Helene, cea mai bună prietenă a sa: Masca nu devenise una cu corpul său, ura să aplaude moartea şi pedepsele. De aceea este hotărât să dezerteze după absolvire. Planurile îi sunt, însă date peste cap de acelaşi Profet care l-a smuls din braţele mamei lui adoptive: îl alege de astă dată Aspirant în cursa pentru tronul Imperiului şi îi promite libertatea de la finele acesteia.
Laia noastră ce a mai făcut? A găsit Rezistenţa, le-a spus cine este şi ei…au aruncat-o în gura lupilor! Au trimis-o să spioneze ca sclavă a comandantului la Academie, promiţându-i în schimb eliberarea fratelui său din închisoare.
Elias si spioana Carturarilor (4)Romanul nu vorbeşte doar despre luptă, sânge şi aspiraţii, ci şi de realizări, de chinul de aţi vedea prietenii murind sub ordinul tău, de sentimente puternice. Vedem curajul unei fete de a-şi înfrunta destinul lăsându-se lovită de răutăţi – „tu crezi că eu mor de dor să spionez?…nu am de ales! Asta dacă vreau să-l salvez pe singurul membru din familie care mi-a mai rămas…Aşa că…nu-mi îngreuna situaţia şi mai mult” – şi apoi iubită de două persoane până la limita imposibilului „el e brunet cu pielea aurie şi, chiar dacă are ochii cenuşiu deschis…nu se citeşte răceala. Am văzut în el foc şi dorinţă, iar inima a început să-mi bată mai iute”, „nu mă pot opri să mă gândesc la tine. am încercat să n-o mai fac”. Prieteniile sunt puse la ananghie „aşa ar face orice prietenă…mă va pedepsi. Poate chiar mă va ucide. Ştiu.”, „mi-am condus oamenii într-un măcel. Mi-am omorât prietenii. Aproape am ucis-o pe Helene” şi apare vinovăţia „există două tipuri de vinovăţie: una care te sleieşte de puteri şi alta care te ajută să-ţi înţelegi menirea”. Toată lumea îşi doreşte libertatea. Întrebarea noastră este: o vor primi?

Cred că v-aţi dat seama ce presupune o carte a lui Sabaa Tahir: în primul rând o inimă puternică fiindcă a mea mai că se oprea la fiecare pagină. Romanul este scris la persoana I şi este tranşat, împărţit pe două gânduri ce se comportă ca unul singur: Laia şi Elias. Ei trăiesc fiecare moment cu o intensitate copleşitoare „până nu-ţi vei învinge frica, moartea va rămâne cu tine…câmpul de bătălie devine tot mai încins şi mai fetid. Număr cinci sute treizeci şi nouă de cadavre”, „cu cât aştept mai mult, cu atât mi se va topi curajul…să ai mereu la îndemână un plan de salvare”. Descrierile creionează o lume cu ghuli, djini şi efriţi, cu moarte şi scăpare.
Tic-tac, tic-tac şi e doar volumul I !

Lectură plăcută dragi cititori!!!
Nota mea: 10/10 stilouri.

stilou-1

Editura Paladin-logo

Cartea Elias şi spioana Cărturarilor de Sabaa Tahir este oferită spre recenzie de către Editura Paladin. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Paladin. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

Autor: Crina Stanciu

by -
18

veronika-se-hotaraste-sa-moaraVeronika se hotărăşte să moară de Paulo Coelho

Titlul original: Veronika decide morer
Traducere din portugheză de Pavel Cuilă
Număr de pagini: 207
Editura: Humanitas Fiction
An apariţie: 2014

„Normal” şi „anormal” sunt două lexeme de-a dreptul bulversante. Ne dau de gândit în legătură cu ceea ce se cuvine să facem şi ceea ce este prohibit, cu ceea ce arătăm lumii şi ceea ce va fi expulzat în acea cutie prăfuită din mintea noastră. Cum ar fi să lăsăm toate aceste norme de bine şi de rău şi să ne aruncăm în viaţă sau în moarte cu tot ce am depozitat în acea cutie? Ei bine avem un răspuns în cartea despre care vreau să vă povestesc, dar nu înainte de a vă deschide un geam spre subiectul ei…printr-un citat din poezia lui Mirela Nicoleta Toniţă „Obsedant normal,/repet normal,/în viaţă normală./m-am săturat de atâta normalitate…m-am săturat ca ziua să înceapă cu dimineaţa…ca degetele să fie zece…şi ce folos că m-am săturat/că-n definitiv e normal să te saturi”. Ne săturăm cu toţii la un moment dat de perimat, de banal şi căutăm inovaţia… Unde o căutăm? În moarte.
PAULO-COELHOMai întâi să aflăm câteva lucruri despre autorul Paulo Coelho. S-a născut la Rio de Janeiro în 1947 şi este unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii. Viaţa lui este o poveste: a fost un hippie rebel, autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet. I s-au decernat numeroase premii printre care şi Bambi 2001. Câteva din lucrările sale, traduse şi la noi în ţară sunt: ”Jurnalul unui Mag”(1987), „Alchimistul” (1988), „Diavolul şi domnişoara Prym” (2000), „Adulter”(2014).

Romanul „Veronika se hotărăşte să moară” debutează cu o adevărată lovitură dată vieţii „În ziua de 11 noiembrie 1997, Veronika hotărî că sosise, în fine! Momentul să se sinucidă. Îşi făcu meticulos curăţenie în camera pe care o închiriase…şi se culcă”. Veronika, protagonista operei, doreşte să moară. Cauza nu este cea a unei dispute din dragoste sau a tristeţii din familie, ci a repetabilităţii vieţii, acest „normal” care ne guvernează acțiunile.
Veronica se hotaraste sa moara (2)Veronika are 24 de ani, studiase facultatea de drept, s-a ridicat la aşteptările părinţilor, are prietenie şi dragoste, dar „trăise tot ce i se îngăduise să trăiască, şi nu era puţin lucru, Veronika avea aproape certitudinea că totul se termină o dată cu moartea”, „mă-ntorc în camera mea închiriată din mânăstire. Încerc să citesc o carte, dau drumul la televizor ca să văd aceleaşi programe dintotdeauna, potrivesc ceasul deşteptător ca să mă trezesc exact la aceeaşi oră”. Ce va face mai departe? Va înghiţi două flacoane cu pastile de dormit, va lăsa o scrisoare prin care explică tuturor unde este ţara ei natală, Slovenia, şi va aştepta „libertatea” din acest ciclu al regulilor din cotidian. Din păcate pentru ea, din fericire pentru noi, Veronika este salvată şi internată în ospiciul „Villete”. Când se trezeşte află că inima îi este mult prea slăbită şi va ceda în cel mult 5 zile „Deci n-am murit. / Nu”. Doctorul Igor o lasă pe aceasta să experimenteze viaţa unui „nebun”. Care este sensul acestui cuvânt? Nebun era „Einstein care zicea că nu există nici timp, nici spaţiu…Columb, care susţinea că de cealaltă parte a oceanului nu era un abis, ci un continent…Beatleşi care s-au îmbrăcat cu totul Veronica se hotaraste sa moara (1)altfel…trăiau şi ei în lumea lor” şi „un nebun ar spune că port la gât o bucată de pânză colorată, ridicolă…care stânjeneşte mişcările capului” despre o cravată. Prin urmare, „nebun” este cel care are o lume a sa, care se comportă altfel decât cei din jur, iar apoi este expulzat de oameni într-un loc unde nu va dăuna. Vi se pare cam negru destinul Veronikăi, nu? Paulo Coelho vă contrazice! Ospiciul nu este o închisoare a alienaţilor mintal; el îi ajută pe cei în nevoie să facă faţă lumii. Unii pacienţi sunt bolnavi, iar alţii preferă să fie consideraţi astfel ca să nu îşi piardă libertatea dată de „nonconformism”. De-a lungul romanului o vom cunoaşte pe Zedka care a cunoscut „depresia, din pricina unui bărbat despre care nu ştia măcar pe unde locuieşte”, pe Mari, avocat de succes, dar cuprinsă de „crize de panică” şi pe Eduard care avea „viziuni ale Paradisului”. Ei nu vor să plece din Villete, preferă acel trai dezinteresat, unuia în care la cea mai mică greşeală eşti sancţionat.
Cine o va ajuta pe Veronika să se regăsească? Toată lumea, iar ea, cea care nu fusese de la început „nebună”, îi va ridica pe ceilalţi pacienţi spre acceptarea vieţii cu bune şi cu rele. În acest tablou de cuvinte îşi va face apariţia şi dragostea…Ei bine, ce se va alege de Veronika noastră? Este vie? Este moartă? Este iubită, deznădăjduită, liberă?

„Veronika se hotărăşte să moară” este o operă aparte prin felul în care este prezentată. Totul în acest roman are o logică care ne determină să ne punem întrebarea dacă ceea ce vedem ca individuali este şi ceea ce observă, de exemplu persoana din scaunul din tramvai care priveşte pe fereastră. Lucrarea este narată la persoana a III-a şi aduce într-o barcă, un personaj-cadru legat la picior cu un lanţ care pleacă spre cer, spre coperta cărţii. Barca ţine legate şi alte destine de ea: al doctorului, al unei femei temătoare, unui schizofrenic, un ospiciu întreg. Ceea ce dă culoare operei este analiza psihologică „e grav dacă te sileşti să fii la fel: poţi ajunge la nevroze, psihoze, paranoia. Este grav să vrei să fii la fel, fiindcă asta înseamnă să forţezi natura şi să mergi împotriva legilor lui Dumnezeu, care, în toate crângurile şi pădurile din lume, nu a creat nici o singură frunză la fel cu alta. Dar dumneavoastră credeţi că a fi diferit e o nebunie, drept care aţi optat ca să trăiţi în Villete. ”, tematica religioasă „Dumnezeu expulză perechea, copiii lor plătiră până la urmă şi ei pentru crimă…şi sistemul juridic a fost inventat:legea, încălcarea legii, judecata…şi pedeapsa. Cum întreaga umanitate fusese condamnată fără drept de apel, fiinţele umane se hotărâseră să-şi creeze mecanisme de apărare.”. Din punct de vedere fizic, personajele sunt sumar conturate, farmecul romanului având la origine mentalitatea fiecăruia.
Vă întreb şi mă întreb şi eu „ce este anormalul” ? Există cu adevărat? Un răspuns îl veţi afla de la Coelho, iar celălalt ….rămâne de văzut.

Lectură plăcută!!!

 Nota mea: 8/10 stilouri

stilou-1

 

humanitasfiction

Cartea Veronika se hotărăşte să moară de Paulo Coelho este oferită spre recenzie de către Editura Humanitas. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Humanitas. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

Autor: Crina Stanciu

by -
12

Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks de E. LockhartScandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks de E. Lockhart

Titlul original: The Disreputable History of Frankie Landau-Banks
An apariţie: 2015
Editura: Trei
Traducerea din engleză: Bogdan Perdivară
Număr de pagini: 297

Vă mai amintiţi anii de liceu? Acele momente în care făceam proiecte, în care se luau note mai mari sau mai mici la teste. Unii plângeau şi alţii râdeau zicând „Eh! Măcar a fost cinci!”. Mergeam în excursii, la film cu colegii, ne înscriam în cluburi de tenis, de carte, de fotbal. Ne întreaceam în planuri care mai de care mai năstruşnice şi ne băteam cu baloane cu apă la începutul verii şi cu bulgări iarna. Să nu uităm că mai şi învăţam! Nu doar geografia sau limba română, dar şi cum anume să socializăm. Existau şi grupurile popularilor şi ale tocilarilor. Cu toţii ne doream să ajungem în primul dintre ele, să fim cei mai nebuni, mai răzvrătiţi, să trecem de zona banalului pentru că acest lucru însemna putere şi ne dădea încredere. Cu toate acestea nu cred să o fi întrecut cineva pe Frankie Landau-Banks!
Înainte de toate să aflăm cine a creionat-o pe Frankie: E. Lockhart. Este autoarea romanelor „Dramarama”,The Boyfriend List”, „Fly on the Wall”, „Mincinoşii” şi s-a născut la data de 13 septembrie 1967 în New York. A realizat şi volumul „Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks”, finalistul „National Book Award 2008” şi nominalizat la Premiul Michael L.Printz 2009. Să vedem acum ce lume deschide romanul acesta. Curioşi?

Opera debutează cu… o probă la dosar scrisă de nimeni alta decât Frankie, către directorul Richmond şi Consiliul Director al Academiei Pregătitoare Alabaster, prin care îşi recunoştea toate acele nebunii pe care numai un adevărat adolescent le putea face. Să o luăm însă cu începutul. Cine este Frankie? O fată frumoasă şi deşteaptă din al doilea an de liceu care are totul: prieteni, un iubit în anul terminal şi cel mai popular din Academie, o soră mai mare care îi ţine predici despre viaţă, o familie care o consideră „nu o persoană înzestrată cu inteligenţă, capacitatea de orientare şi abilitatea de a folosi un telefon. Nu o persoană în stare să meargă cincisprezece cvartale pe jos fără să dea vreo maşină peste ea. Pentru ei, ea era Iepuraş Drăgălaş. Inocentă”. Totul se va schimba pentru că Frankie a noastră vrea mai mult! În ce constă acesta? „Mai mult” este ferecat în Ordinul Loial al Baseţilor, un club alcătuit doar din băieţi- inclusiv Matthew, prietenul lui Frankie – şi păzit de un Alfa fioros. Din acest grup făcuse parte şi tatăl eroinei noastre care mereu se fălea de faţă cu fiicele sale cu „baseţii”, dar nu dădea niciodată destule detalii despre ceea ce realizase „secretele sunt mai puternice când lumea ştie că le ai…le arăţi un pic, atâtica, din secretul tău, dar restul îl ţii la cutie!”.

Frankie ar dori să facă şi ea parte din Ordin, dar ştie că acest lucru e imposibil. Din această cauză vrea să întoarcă roata şi îl va urmări pe Matthew la întâlniri şi află mai multe despre club. Constată cu stupoare că nu este decât un grup de băieţi cu un secret, plictisiţi şi fără imaginaţia necesară realizării unei schimbări. Frankie ia, deci hotărârea supremă: va deveni Alfa al Baseţilor şi le va da celor care au subestimat-o o lecţie! Dânsa află că şeful Ordinului va fi plecat pentru un timp şi crează un cont pe gmail luând locul acestuia în planificare. În acest fel va iniţia operaţiunea „În Femei Ne E Credinţa”.. Ne punem acum o serie de întrebări: cum va reacţiona adevăratul Alfa, o va descoperi cineva, Matthew îi va rămâne alături, va fi exmatriculată din Alabaster pentru că a pus în aplicare „Rebeliunea Sfeclei la Conservă” ? Nu ştiu şi nici voi nu veţi şti până ce nu veţi citi aventura scandaloasă a unei liceene…”obişnuite”.
Volumul lui E. Lockhart m-a surprins plăcut şi mi-a trezit amintiri din propriile peripeţii din liceu: aspiraţiile, inimile frânte, colegii, frica de a mă asculta profesorii, de note. Per ansamblu este o carte bine realizată şi narată la persoana a III-a de un narator omniscient şi omniprezent. Numele fiecărui capitol este un indiciu pentru ceea ce se va petrece. Personajele sunt atent conturate, mai ales direct, de narator „colega de cameră a lui Frankie, Trish, era o blondă pistruiată şi cu faţă cabalină…era una dintre acele persoane care se poartă frumos cu toată lumea, fără să fie, totuşi, prea apropiată de nimeni în particular…interesată de psihologie, dezbateri şi preparate la cuptor”. Accentul este pus pe dialog, personaje, lăsând descrierile spaţiale cam sumare. Misterul ne învăluie şi „nu spune nimănui că ai primit această invitaţie. Sâmbătă noapte, la zece minute după stingere, îmbracă-te în negru…partenerul tău în această viaţă infracţională este…” . Vedem ceea ce văd nişte copii, simţim ceea ce simt ei „se admira pentru că preluase controlul situaţiei…am fost un monstru, dar măcar n-am fost sora mai mică a cuiva, o fată oarecare din clasa a zecea – cineva ale cărui opinii nu contează”. Sunt rebeli „semnul ăla cu „nu călcaţi iarba” nu te deranjează? Nu te face să vrei să calci pe iarbă?” şi totuşi „cred că sunt lucruri mai importante cărora să-ţi îndrepţi rebeliunea”.
Câte şi mai câte mai învăţăm de la Frankie Landau-Banks cum ar fi că mai „bine e să conduci decât să asculţi. Mai bine să deschizi uşi decât să le închizi altora în nas”. La final aflăm că am avut şi noi un „iepuraş drăgălaş” şi că A MURIT undeva în liceu.

Nota în stilouri: 8,5/10

stilou-1
Lectură plăcută!!!

 

Compania de Librarii Bucuresti

Cartea Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks de E. Lockhart este oferită pentru recenzie de Compania de Libării Bucureşti. Cartea poate fi comandată de pe Compania de Librării Bucureşti. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei, vă puteţi abona la newsletter, dar puteţi urmări şi pe pagina de Facebook.

Autor: Crina Stanciu

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Citeşte Capitolul 6
Citeşte Capitolul 7
Capitol 8

David se uită mai atent la căţel: nu mai avea un cap, ci trei şi se tot mărea. Se aruncă la podea şi se rostogoli în partea opusă. Abia în acel moment băiatul îşi dădu seama că nu mai era nimeni în tramvai.

Şarpele cu clopoţei încercă să îl muşte pe Serghei, dar acesta se feri şi scoase din buzunarul pantalonilor un pistol Glock17 cu şine de 20 mm pe partea inferioară. Nu era un Glock oarecare având desenat de-a lungu-i un as de inimă roşie. Bărbatul trase o dată cu pistolul, dar nimeri în peretele din spate. Nu dură mult şi tramvaiul începu să se fărmiţeze.

-Ah, la naiba, spuse Serghei zâmbind.

Râsul şi cu cerberul se apropiau uşor de David, care se ghemuise în spatele unor scaune. Cele două arătări păreau a vorbi una cu alta, dar într-o limbă imposibil de descurcat. Serghei mai trase o dată în şarpe şi îl nimeri. El începu să ţipe la creaturi pe graiul lor, lăsând tânărul nostru în ceaţă.

Cerberul se năpusti asupra lui David şi îl înhăţă de picior rupându-i o bucată din pulpă. Băiatul ţipă de durere, iar semnul de pe degetul său se făcu roşu şi ardea. Mănuşa lui David luă foc. El nu mai simţea durere. Imaginea morţii lui Victor îi apăru în faţa ochilor şi îşi dădu seama de ceea ce are de făcut. David tună cu o voce care nu părea să îi aparţină:

-Aud şi uit! Văd şi ţin minte! Fac şi înţeleg! Atât a trebuit. Din mâinile băiatului au izbucnit flăcările, ochii i se făcură albi şi se simţea mai puternic ca niciodată. Îl apucă pe cerber de capul mijlociu şi îl topi, iar apoi suflă spre celelate şi acestea se prefăcură în cenuşă. David văzu sfere negre în interiorul celor două creaturi. Dorea neapărat să le spargă aşa că fugi spre râs şi băgă mâna în spatele acestuia de unde scoase bila. O făcu numaidecât pulbere.

Tramvaiul se opri la Universitate. Serghei îl apucă atunci pe David şi îl îmbrânci afară. Uitându-se înapoi, băiatul se minună cum mijlocul de transport se făcea mai mic şi mai mic până ajunse de mărimea unui trenuleţ de jucărie. Cu un pocnet, acesta se schimbă într-un pandantiv de fier care avea pe margini argint şi rubine. Pe acesta se observau câteva desene care se mişcau de la dreapta la stânga: un bărbat cu barbişon şi coroană care râdea, un şarpe care se afla pe aripa unui porumbel şi un cerc care îi cuprindea pe toţi.

-Du-te băiete şi ia drăcia aia! Să nu vină tramvaiul, spuse Serghei punându-şi palmele pe genunchi.

David fugi şi îl luă de pe jos. Imediat ce îl atinse, pandantivul se eliberă din mâinile tânărului şi i se aşeză la gât. Nu doar atât; îi pătrunse în piele şi se vedea ca un tatuaj gigant cu desenele care se mişcau uşor de la dreapta la stânga. Îl gâdilau pe băiat, iar bărbatul cu barbişon începu să vorbească:

-He he, la asta nu te aşteptai!

-Stai, acum am un bătrân care îmi vorbeşte din piept? Minunat! ţipă David punându-şi mâinile în cap.

-O să ne distrăm copios! mai spuse regele. Stai, nu nu, nu îmi place întunericul! Nu încheia roba asta băiete!

-Mai taci, mi-e frig!

David se uită de jur împrejur. Lumea de pe stradă nu părea cu nimic deranjată de cele petrecute. Era ca şi cum…

-Nu te mai uita ca un molâu! Nimeni alticineva nu a mai văzut ce s-a întâmplat. Bine, nimeni în afară de noi şi… câţiva brimci în formă omenească. Prima lecţie despre evenimentele Lumii Ascunse: nu pot fi văzute decât de creaturi, cărţi de joc, protectori şi preoţi. Acum hai să plecăm. Nu vreau să vină vreun Zburător pe aici, spuse Seghei îmbufnat.

– Stai, stai, zise David prinzând-l pe Serghei din urmă. Vrei să spui că Zburătorul există?

-Parcă eşti un copil! Îţi sclipesc ochii de parcă ai văzut o ciocolată… Nu îmi plac copiii.

-Sunt un copil şi la fel sunt şi Nadia şi Gabriel.

-O maschează foarte bine. Oricum…În serile cu lună plină mai iese câte unul din ei şi îşi bate joc de fetele care visează la o prostie de Făt-Frumos. Vine atunci Zburătorul şi pac! Îi dă cel mai frumos Romeo: MOARTEA. Of, tinereţea…

-Eşti tare cinic, ştii?

-Realist! Eu nu aş merge în toiul nopţii cu busuioc şi grâu la subsuoară să îl caut pe sortit pentru nimic în lume! Mai degrabă stau să vizionez Game of Thrones, la care, apropo, am rămas în urmă. Mergi mai repede băiete!

În timp ce urcau pe Copou începu să ningă. De partea cealaltă a străzii un poliţist destul de înalt şi cu faţa mohorâtă fluiera de zor la câteva maşini care se opriseră în mijlocul şoselei. David privi în sus şi lăsă ca fulgii de nea să îi acopere chipul, sperând că aceştia vor spăla tot ceea ce văzuse. Bineînţeles, era zadarnic. Tânărul nu fu atent pe unde mergea şi se lovi cu putere de spatele unui bărbat bondoc care se întoarse pe dată şi îl privi cu ură pe David. Murmură, apoi, ceva ca pentru sine şi plecă.

-Acum trebuie să te învăţ cum să mergi pe stradă? întrebă nervos Serghei.

-Unde mergem?

-Vei vedea imediat. Aproape am ajuns.

Cei doi intrară în parc, trecând de gardul plin de articole de ziar şi versuri ale autorilor demult apuşi. Ocoliră un stand cu pinguini de pluş, mai înaintară şi ajunseră în faţa Obeliscului cu lei. Serghei scoase atunci din buzunar o cheie de forma unui copac. Aruncă o privire prin jur şi şopti:

Aici sunt. Nu te-am părăsit niciodată, iar apoi aşeză cheia în gura unuia din lei. Pământul se cutremură şi Obeliscul se desfăcu în două, lăsând loc unui pasaj secret cu multe trepte care duceau în subteran.

-După tine, spuse Seghei zâmbind.

„Mai rău de atât nu cred că se poate”, îşi zise băiatul şi porni în întuneric fără a mai arunca vreo privire înapoi. Cu cât se avânta mai mult în tunel, cu atât lumina pălea. Pereţii păreau a-l strânge şi erau plini de pânze de păianjen, iar aerul era stătut.

Lumină! ţipă Seghei şi s-au aprins zeci de torţe. David putea să vadă zidurile văruite în roşu şi albastru, cu mici simboluri pe alocuri.

Treptele se opreau într-un punct mort. În faţa tânărului nu era decât un iaz cu apă verde şi îmbâcsită.

-Şi acum? întrebă David. Mai adus să văd un iaz subteran?

Serghei îl ajunse din urmă şi măsură din priviri locul. Se plimba în stânga şi în dreapta, cercetând fiece ungher al încăperii. Se uita într-un punct fix. Începu să râdă.

-Ştiai că în 1834 a început construirea Obeliscului cu lei, după ce marea boierime şi înaltul cler i-au propus domnitorului Mihail Sturdza, într-o petiţie, să ridice un monument comemorativ? Pentru ce au făcut toate acestea te întrebi? Pentru a-l îmbuna pe vecinul de la est, pentru a-i arăta recunoştinţă Imperiului Rus care devenise protectorul Ţării Româneşti şi al Moldovei prin 1827. Nu uităm! Voiau să îl mulţumească şi Imperiul Otoman care ne rămânea suzeran. Aşa le arăta că Moldova se spunea Regulamentului Organic. Ah, nimeni nu s-a gândit că în 1834 arhitectul Gheorghe Asachi va atribui acestei bucăţi de piatră şi marmură, cred… Ce spuneam?

-Numai tu ştii, zise David aşezându-se la baza treptelor.

-Nu fi impertinent băiete! A! Mi-am amintit. Nimeni nu s-a gândit că Asachi era Valetul reîncarnat care avea nevoie de un portal şi de un depozit de arme şi planuri. Mai mult…de un labirint care să le aducă moartea opozanţilor săi şi care să îi fie casă.

-Ce? se bâlbâi David.

-Nu ce, ci unde! spuse Serghei luând o mină serioasă. David, ia vino tu niţel până aici.

David se ridică nesigur de pe treaptă şi merse la bărbat. Punându-şi mâinile în şold ca mama care îşi ceartă fiul, întrebă:

-Altceva? Sincer Serghei, de ce Doamne… fu însă azvârlit de bărbat în apa cea verde. Băiatul ieşi numaidecât la suprafaţă, aruncând săgeţi din priviri. Seghei ridică nepăsător din umeri, iar în momentul următor avu loc un cutremur. David fu înghiţit de un vârtej, apucând să mai vadă cum plonjă şi Serghei. Crezu că i-a venit sorocul, dar în câteva momente se afla în picioare şi putea respira. Băiatul deschise temător ochii şi dădu nas în nas de rusul care rânjea maliţios.

-Aveai de gând să rămâi cu ochii închişi pe veci? Hm… Frumoasa Adormită?

Cuprins de furie, David se aruncă la gâtul bărbatului şi se rostogoliră pe podea. Băiatul încercă de nenumărate ori să îl lovească pe Serghei, dar acesta para cu abilitate fiecare mişcare. După ce ajunse la concluzia că sorţii îi sunt pe potrivă, tânărul începu să plângă cu sughiţuri. Atunci Serghei îl îmbrăţişă cu putere şi îi ciufuli uşor părul. Deodată se auzi o tuse, cineva care îşi dregea vocea:

-Mă scuzaţi. Probabil că întrerup un moment destul de înduioşător, dar trebuie să ne grăbim Vladimire că nu avem tot timpul din lume şi o ştii.

Serghei îl dădu protector pe David la o parte şi se ridică. Încercă să îşi aşeze hainele, dar fără prea mare succes şi îl ajută pe băiat să se pună pe picioare. David se şterse la ochi, iar când îi deschise nu îi venea să creadă ce avea în faţă: un mostru din cărţile ilustrate ale tatălui său, cu o jumătate de trup al unui om şi cealaltă al unui armăsar. Ştia cum se numeşte creatura; îi stătea pe limbă…

-Minotaur, spuse creatura. Încă ceva David. Este supărător să te aud cum te gândeşti la mine ca la un mostru. Pentru moment, înfrânează-te bine?

-D, d…Da, domnule!

-Mă cheamă Mircea. Vrei să vezi unde te-a adus Serghei sau nu? întrebă minotaurul.

-Da, răspunse David sec.

Mircea era destul de înalt, îmbrăcat cu o cămaşă albastră în buline portocalii, iar pantalonii săi aveau patru deschizături. Erau nişte jeanşi rupţi la genunchi, iar copitele îi erau acoperite de cizme negre. Nu părea nici prea tânăr, nici prea bătrân, de vreo 30 de ani. Părul îi era cicolatiu şi cu unele şuviţe albastre, prins într-o coadă împletită. Avea ochii verzi şi pătrunzători pe un chip angelic. În timp ce Serghei discuta cu Mircea, David privea curios în jur. Vedea rafturi mari cu cărţi, ziare vechi înrămate, lămpi cu gaz care atârnau de tavan. Totuşi nu existau prea mulţi pereţi…Cei doi bărbaţi priviră ceasul de pe unul din rafturile bibliotecii.

-Ai la tine cât trebuie Serghei? Să ştii că preţul a rămas la fel.

-Ah, nu aţi mai scăzut şi voi preţul? E criză economică la suprafaţă ştii, iar aici…

-La noi este echilibru, zise Mircea indignat. Dacă nu am avea regulile noastre totul s-ar duce de râpă. Să nu o mai lungim. Ai sau nu ce trebuie? întrebă minotaurul.

David obervă dincolo de Mircea nişte şine de tren care ieşeau dintr-un perete. Părea imposibil ca acolo să fie o staţie de tren. Ar fi făcut prea mult zgomot…

Fără tragere de inimă, Serghei îşi luă portofelul din buzunar şi scoase câteva monede de argint.

-Stai puţin Mircea. Vreau ca David să vadă în ce plătesc.

-Bine, dar repede că vine Andreas.

-O secundă. David, uite. Noi nu plătim cu lei, ci cu blide. Pe o parte avem un Ankh. Ştii ce este Ankh inteligentule?

-O hieroglifă egipteană care simbolizează viaţa lungă. Faraonii o primeau sub formă de amuletă la naştere.

-Da. Numai că, vezi tu, a fost integrată şi la noi. În creştinism. De aceea pe partea cealaltă a monedei avem o cruce. Ankh-ul a fost adoptat în simbolul crucii. Pe lângă asta, mai ştim că Iisus Hristos a fost ucis pe o cruce. E ca un fel de glumă pe aici cum că plătim în viaţă veşnică, rânji Serghei.

-Se plăteşte cumva în ani de viaţă?

-Nu, nu. Sunt doar bani cu un trecut mişto în spate, spuse Serghei flturându-şi mâna prin aer.

Andreas, 30 secunde. Vă rugăm, faceţi un pas în spate, se auzi vocea unei femei.

-Ha, 30 de secunde, zise David îmbufnat. Când trebuia să plec la Bucureşti cu trenul, trebuia să îmi iau integramele la mine că avea o întârziere de 40 de minute.

-El e Andreas. Nu are întârziere, zise Mircea.

Băiatul numără în gând, iar când ajunse la 29 o gaură neagră se deschise şi din ea coborî un tren, dacă putea fi numit aşa. Era de forma unui lup gigant.

Continuarea în curând !

by -
12

Recolta de Jim CraceRecolta de Jim Crace

Traducere din limba engleză: Iulian Curuia
Număr de pagini: 197
An publicare: 2015
Editura: ALLFA

Cum ar fi dacă tot ceea ce am ştiut până acum a fi unica realitate, ar lua o turnură diferită? Ar deveni altceva, o lume în care obiceiurile biciuie faptele rele, unde oamenii cunosc paşiilor lor, ai vecinilor şi ai stăpânilor. Anotimpurile sunt cele care ghidează acţiunile şi sensul vieţii, iar câmpurile înverzite decid cine trăieşte şi cine se duce. Este altă ţară, oraş, sat, alt trai…Bucuria omului izvorăşte din recoltă, iar zâmbetele copiilor sunt cele care dăinuie deasupra şi dedesubtul acestei tainice lumi. Vântul suflă cu putere şi a venit timpul să vă lăsaţi duşi de el în filele scrise de Jim Crace.
Dar cine este Crace? Un autor care s-a născut în anul 1946 la St Albans în Marea Britanie şi a studiat literatură engleză la Birmingham College of Commerce. Jim Crace a lucrat, mai întâi, pentru BBC realizând programe educative. În 1974 şi-a început cariera litarară cu povestirea „Annie, California Plates” în The New Review. A urmat primul său roman, „Continent”, în 1986. Alte opere ale sale sunt „Signals of Distress”(1994), „Being Dead”(1999), „Casa molimei”(2007).

În anul 2013 a fost pulicată şi lucrarea „Recolta”sau „Harvest”, nominalizată la Man Booker Prize. Este o carte care m-a cucerit prin simplitatea oamenilor, prin complexitatea descrierilor şi viaţa în ALTFEL… „Recolta” debutează cu un citat scris de Alexander Pope din opera „Odă singurătăţii”, „Ferice de cel care se îngrijeşte/ Numai de câteva pogoane strămoşeşti,/ Şi cu aerul de aici se mulţumeşte/Pe ăst pământ al lui”.
Încă de la primele lexeme ale volumului ne dăm seama că faptele vor fi narate la persoana I. Ne este arătat personajul principal, Walter Thirsk, unul dintre săteni. El descrie viaţa colectivităţii rurale şi dă frâu liber temerilor, fericirilor, deznădejdilor ţăranilor de odinioară. Dânsul nu a fost de la început un sătean, ci un străin pentru aceste locuri. Walter a adoptat, însă traiul simplu de pe mirişte, căsătorindu-se cu Cecily. Din păcate ea moare şi îl lasă în urmă pe eroul nostru, pradă frământărilor.
Ceea ce dă sens pe aceste câmpii uitate de timp este cutuma strămoşească care pedepseşte abaterile, ajută omul şi dă contur existenţei sale. Ceea ce e nou este aspirat de teamă, de necunoscut şi instabilitate. De aceea venirea unor străini şi focul aprins în pădure vor fi privite recalcitrant de săteni „Probabil că au pus verdeaţă umedă ca să facă fumul mai negru şi să nu treacă neobservaţi”, „Au sosit vecini noi…fiecare nor negru ne amintea că nimic nu e sigur”. Ţăranii nu se lasă, însă distraşi de la treburile zilnice şi continuă să secere, să cultive plante, să fie alături unii de alţii. Aşa îi vom vedea în timpul secerişului când „spicele spuneau: ne-am săturat. Capetele ni s-au copt şi ni-s grele. Ne-am uscat. Scoateţi-vă coasele şi faceţi ce ştiţi voi mai bine”, „Dai la coasă şi stai la bârfă. Aşa merg lucrurile”. Secerişul este un proces necesar acestei lumi, este însăşi esenţa ei doarece „în zilele de cules, niciun om cu două braţe zdravene nu poate să se aştepte să aibă de-ale gurii dacă nu trudeşte neîncetat.”. Toată lumea participă la acest „ritual necesar”- „copiii o iau înaintea noastră, căutând cenuşiul ciulinilor”, „soţiile şi fiicele noastre adună şi leagă snopii”, iar „bătrânii însemnează locurile unde o să fie căpiţele”. La final „munca noastră este sfinţită de raze” pentru că „toate chipurile pe care le cunoaştem şi iubim […] se strâng laolaltă de seceriş, legaţi de acelaşi izlaz şi nutrind aceleaşi speranţe”.

Pacea guvernează, dar va fi dată peste cap de o serie de lovituri date cu precizie în baza satului. Mai întâi a fost venirea altei familii, apoi a „domnului Scârţa-Scârţa” care nota tot ceea ce vedea şi auzea „Ce voia de la pământul nostru, ce-şi nota în tabelele lui?”. A doua pană neagră căzută din coama legii satului a fost incediul de pe proprietatea stăpânului Kent când gemenii Derby şi Brooker Higgs nu şi-au asumat răspunderea faptei lor şi au dat vina pe nou-veniţi. Din această cauză Kent şi alţi ţărani vor merge la cei din urmă şi îi vor pedepsi cu rasul în cap şi îi va lega de crucea satului. Urmează alte evenimente din comunitatea arhaică şi anume momentul alegerii reginei recoltei când o fetiţă e lăsată desculţă pe câmp şi „se apleacă să caute boabe…întinde mâna ca să ne arate perlele ei de orz.” Lumea e fericită pentru puţin timp fiindcă va cădea şi a treia pană neagră: conaşul Kent vrea să delimiteze terenurile şi să aducă oi pentru lână făcând „schimbarea spre binele nostru, al tuturor”, „vrea să pună lanţul în jurul vieţii noastre”.
În ceea ce priveşte structura, romanul se remarcă printr-o acţiune complexă, cu un singur fir narativ. Eu am ajuns să îndrăgesc această lucrare. De ce „am ajuns” ? Pentru că la început nu mă captivase. Ulterior am ajuns să o compar cu „Moromeţii” de Marin Preda stabilind diferenţa dintre ele: accentul în opera lui Crace e pus pe descriere şi nu pe dialog. Am continuat lectura şi am dat peste personaje atent conturate „era un om plăcut, aş spune. Nu avea mai mult de treizeci de ani …cizme zdravene, pantaloni, o vestă şi o pălărie simplă fără pene, broşe ca embleme. Barba lui era netezită şi ascuţită cu ceară…mergea pieziş”. Nu doar atât! Ceea ce atrage este legătura strânsă dintre narator, acţiune şi personaje. Dragostea îşi face şi ea apariţia printre spicele de grâu ale recoltei: iubirea lui Walter faţă de soţia sa şi atracţia faţă de nou-venită. Walter este un amalgam de sentimente, printre care amintesc dorinţa de libertate! Oare el va mai iubi, sau va părăsi această staţie de gară? Oare satul se va destrăma?
Nu ştiu dacă v-am atras atenţia, dar cert este un lucru „când te apuci să scrii un roman e ca şi cum te-ai apuca să împingi un bolovan pe povârnişul unui deal. După o vreme, ca să complicăm metafora, bolovanul se umple cu heliu şi se transformă într-un balon care te ia pe sus şi te duce până în vârf. Tot ce trebuie să faci e să nu-ţi pierzi cumpătul şi să ai încredere în povestire”. Eu am avut încredere în ea. Dar voi?

Editura AllCartea Recolta de Jim Crace este oferită pentru recenzie de Editura ALL. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura ALL. Activitatea editurii şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de facebook.

 Autor: Crina Stanciu

Sânge şi flori de portocal de Tessa NadirSange si flori de portocal de Tessa Nadir

Număr de pagini: 524
An publicare: 2015
Editura: Tracus Arte

Vă propun să daţi frâu liber imaginaţiei pentru câteva momente. Sunteţi la volanul unei maşini şi goniţi pe şosea în noapte. Totul se mişcă în jurul dumneavoastră; ştiţi care vă este destinaţia. Noaptea se face zi, ziua devine noapte şi din nou zi. Trec secunde, minute, ore, zile, luni, poate chiar şi ani, iar călătoria nu a luat sfârşit. Acum aţi intrat cu maşina într-o pădure, iar în mijlocul şoselei se iveşte un buştean căzut. Puneţi frână la timp, dar nu ştiţi cum să treceţi de acest impediment. Drept urmare, vă hotărâţi să mergeţi pe jos, pe o potecă. Drumul vă este total necunoscut, iar pădurea se schimbă, devine o plajă goală, dominată de zgomotul valurilor mării. Ce e de făcut? Aţi devenit un naufragiat, pierdut în filele cărţii lui Tessa Nadir.
Cine este, însă Tessa Nadir? Este o autoare care abia a cunoscut lumea tiparului şi a adus la viaţă o nouă poveste prinsă într-un volum numit „Sânge şi flori de portocal”. Titlul scoate la iveală o antiteză sublimă, care joacă pe degete cititorul şi îl determină la a-şi pune întrebări precum „Care este oare legătura dintre florile de portocal, un simbol al frumuseţii, al unei lumi exotice şi durerea, poate chiar pasiunea emanate de imaginea sângelui?”. La fel, pasajul de pe coperta volumului ţese nedumerirea şi suspansul „repede, aprinse lumina care se afla deasupra patului şi atunci i-a sărit în ochi acea mască ce a îngrozit-o şi a fascinat-o totodată…criminalul”. Oare ce anume se petrece în această carte?

imagine (3) Romanul debutează cu dimineaţa liniştită din viaţa secretarei de la Fletcher Enterprises. Odată ajunsă la serviciu ea citeşte ziarul şi află, astfel de cele petrecute în Rhode Island – „Masacrul dintr-o sală de judecată”. Un alt titlu incitant nu-i aşa? Ea caută numele celor care au decedat sau au fost răniţi şi speră ca nu cumva un cunoscut să se afle printre ei, dar nu putem şti încă despre cine e vorba. Urmează capitoul întâi care o are în prim-plan pe Roberta King, eroina romanului. Aflăm că este procuror general în Rhode Island şi „avea calităţi excelente la a dezlega mistere, de a face conexiuni între lucruri şi îi plăcea la nebunie să lucreze cu criminali”. Nu pierduse niciun caz şi voia să menţină această stare de lucruri. De aceea muncea zi şi noapte alături de Nick Sanders, care este şi logodnicul ei. La acel moment cei doi lucrau la cazul unui om important de afaceri care îşi ucisese soţia. Roberta este sigură de succesul său, dar drumul nu e unul lipsit de impedimente şi unul dintre ele fe reprezentat de dovezile avocatului Dan Harris.
imagine (2)Ce se întâmplă mai departe? Ei bine…noi, lectorii, vom fi daţi peste cap fiindcă acţiunea romanului se complică. Roberta participă la un bal mascat unde este fotografiată de un personaj răvăşitor cu „ochii strălucitori ca focul”. Este atrasă de el, dar lasă aceste emoţii să piară în noapte.
Autoarea nu ne lasă timp de gândit la cele petrecute că ne-a şi aruncat în braţele unui criminal…cu mască şi cârlig. Gândurile şi gesturile lui sunt atent creionate „când se zări în oglindă nu se recunoscu, văzu doar fiara însetată”, „ochii tulburi…pe Delia Winters cum se chinuia să râmână în viaţă”. El ucide o tânără care urma să se căsătorească. Tocmai de aceea ţine să o îmbrace în rochia aceea albă, strălucitoare şi să o lase alături de un mire întunecat: MOARTEA.
Firul narativ se schimbă şi o arată pe Roberta, trezită de soneria telefonului pentru a afla că fusese comisă o crimă. Ştim cu toţii despre care anume este vorba. Multe se vor mai petrece de aici încolo. Roberta îl va seduce pe avocatul Harris pentru a-i lua dovezile din caz şi va afla că Sanders o înşeală. În plus, doreşte să îi ia locul, de procuror general.

imagine (1)Ceeea ce m-a surprins este că în acest amalgam de intrigi şi crime, şi-a făcut loc şi dragostea. După ce află ţelul lui Nick, Roberta iese în oraş şi îl va întâlni pe Trescott Masters, lordul de Yorkshire „un bărbat încrezut şi puternic, cu o aroganţă care te scotea din minţi, care datorită statutului său credea că i se cuvine totul, că poate avea totul şi că nimic nu i se va refuza.”.Iţele din viaţa Robertei se întretaie. Ea va fi vizitată de bărbatul cu mască, este acuzată pe nedrept de infracţiuni şi e nevoită să îşi însceneze moartea. Toate aceste acţiuni, sentimente nu revelă nici măcar jumătate de volum! Iată farmecul Tessei Nadir: nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Ea este motivul pentru care am ajuns pe acea insulă nepopulată şi numai ştim drumul de întoarcere. Ce se va întâmpla acum oare cu Roberta, cu Trescott şi cu…criminalii?
„Sânge şi flori de portocal” este un roman cu o acţiune complexă care o urmăreşte pe Roberta, apoi pe criminal şi Trescott. Naratorul obiectiv, omniprezent şi omniscient prezintă întâmplările la persoana a III-a. Descrierile sunt creatoare de lumi „treptele de marmură albă, care precedau uşa masivă de culoarea şampaniei, cu nişte geamuri fumurii şi o clanţă mare, de culoare aurie, ornată după stilul antic, grecesc. Toată casa avea un curios amalgam de stiluri de peste tot din lume, ca şi cum cineva ar fi călătorit foarte mult şi ar fi adunat tot ce era mai bun într-o singură clădire.”, „priveliştea era generoasă, frunze galbene, cu picături de ploaie pe ele, străluceau în noaptea întunecată”. Visele Robertei se întrepătrund cu acelea ale unui criminal, ale unui lord orgolios şi…aflăm până la urmă oare cine este ea cu adevărat? Este temătoare, puternică, egoistă, iubitoare ? Nu, ea este o personaj care la cuprinde tot. Pe alocuri, obsevăm unele greşeli de scriere, gramaticale, dar per ansamblu opera nu lasă de dorit.
Ce s-a întâmplat şi cu noi, cititorii? Am rămas pe acea plajă unde valurile s-au prefăcut în sânge, iar verdeaţa ce ne înconjura, în flori de portocal. Suntem la mijloc…Mergem spre parfumul îmbietor al portocalilor sau înotăm prin valurile disperării? Să o întrebăm pe autoare…

Lectură plăcută!

stilou-1

Nota în stilouri: 7/10

Editura Tracus Arte

Cartea Sânge şi flori de portocal de Tessa Nadir fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Crina Stanciu

by -
8

„Un joc de şah e viaţa. Destinul singur joacă./Iar noi suntem pionii./Vrând de urât să-i treacă,/Ne mută, ne opreşte, un timp ne mută încă/Ş-apoi în cutia neantului ne aruncă”

Culoarea norocului de Anca FusariuCuloarea norocului de Anca Fusariu

Număr de pagini: 264
An publicare: 2010
Editura: Nemira

Un joc de şah e viaţa. Destinul singur joacă./Iar noi suntem pionii./Vrând de urât să-i treacă,/Ne mută, ne opreşte, un timp ne mută încă/Ş-apoi în cutia neantului ne aruncă”(„Rubaiatele” lui Omar Khayyam). Un citat de-a dreptul năucitor deoarece…spune adevărul! Vă întrebaţi probabil de ce am început recenzia cu un şir de cuvinte care nici măcar nu păşesc afară din cartea noastră. Răspunsul e simplu: am vrut să vă dau jumătatea goală a paharului care macină o lume întreagă şi trebuie să o umplem. Haideţi, dar să spargem un pahar din o mie şi să dăm peste cap o tablă de şah, întocmai cum a făcut protagonista unui ghinion transformat în noroc colorat.
Cine a răsturnat acel pahar din o mie? Anca Fusariu. Ea a fost reporter de televiziune din anul 1971 la TVR pentru Emisiunile pentru Copii şi Tineret. În anii ’80 a fost pregătită de celebrul realizator Tudor Vornicu şi a semnat împreună cu Carmen Dumitrescu şi Alexandru Stark pentru „Fotograme de realitate”, „Album duminical”, „De la A la infinit”. Ea a întâlnit oameni excepţionali, a cunoscut o mulţime de situaţii de viaţă, unele exemplare, altele dramatice sau mizere. După cum vedeţi, sursa principală de inspiraţie a acestei marionetiste este realitatea din spatele unui articol, unui reportaj.

imagine (1)Culoarea norocului” debutează cu ceea ce spunea N. Steinhardt în „Jurnalul fericirii”, „Dumnezeu a creat artiştii să ne vindece sufletul şi medicii să ne vindece trupul”. Avem, deci punctul de plecare al volumului, cuvintele-cheie „Dumnezeu”, „artist”, „suflet”, „trup”. Să vedem ce comoară deschid: un Bucureşti ca al nostru şi o eroină în vârstă de 45 de ani, Ana Cerna. Timp de 25 de zile ea şi-a început zilele de la „ora 8 fix”, la ora 9 ieşea din bloc şi lua taxiul să ajungă la Institut şi la Buncăr. Seara pentru ea însemna calmante, singurătate şi somn. De ce se întâmplă acestea pentru 25 de zile? Ce se petrece la acel Institut? Ei bine…iradierea se petrece. Un aspect al vieţii de bolnav…nu de viroză, amigdalită, ci de cancer genital. Ana nu vrea să accepte „ideea că trece printr-o întâmplare, care poate însemna apropierea de moarte” şi „respingea realitatea cu care cei aflaţi în postura ei se obişnuiseră, poate”. La Buncăr se întreba adesea „Ce caut eu aici?”. Da, ce căuta ea în acel loc în care lumea primeşte acelaşi tratament: pastile de tristeţe, melancolie, regret, de „totul va fi bine, nu te îngrijora”. Pentru câteva pagini senzaţia creată ar fi aceea de final: la emisiunea unde lucrează Ana lucrurile sunt date peste cap de dorinţa bossului să îl aibă moderator pe Basil Bonifacius. Cei doi se ceartă de mai multe ori pe tema reportajelor. În plus, eroina noastră are probleme şi acasă, din cauza soţului ei, Mihai, care imagine (2)nu o înţelege şi nu vrea să îi accepte starea „Ana, nu glumi cu mine![…]Te priveşte. Eu nu voi putea suporta tot ce bănuiesc că urmează…Suferinţa ta e prea mult pentru mine./Dar pentru mine?”. Sprijinul vine de la prietenii săi şi de la medici: Sonia, Ina, George, Radu Mateescu Dimitroff, Răzvan. Cartea aceasta ne învârte prin iubire şi respingere, prin flori uscate şi abia răsărite din pământ. Ce face Ana mai departe? Sare hop după hop: pierde o dragoste şi descoperă o alta. Oamenii din jurul ei sunt cei care o ridică la suprafaţa apei din nou şi din nou. Cititorul este adus în gândul bolnavului „şi eu am boala asta, dar…n-am prea spus nimănui. Mi-e frică de reacţia oamenilor, mi-e teamă să nu mă izoleze, să nu mă respingă…” şi al doctorului „pe naiba!…Crezi că atunci când m-am apucat de chirurgie nu ştiam că m-am însurat pe viaţă cu stresul? Ăsta-i chirurgul: un om care trăieşte permanent la… „la cea mai înaltă tensiune”!...Fiecare operaţie trebuie făcută cu randament maxim şi o singură dată, cu soluţia cea mai corectă. Nu lucrăm în etape…Îţi trebuie creier mult, putere de decizie rapidă şi nesimţire, nu compasiune, nu milă!”, „ne macină frustrarea că nu-i putem vindeca pe toţi pacienţii”. Aşa joacă destinul când s-a plictisit de un pion…Noi încercăm să îl răsturnăm sau dispărem în „neantul” peticit de dale?

imagine (3)Acţiunea este narată la persoana a III-a de un narator obiectiv, omniprezent. Se urmăreşte firul care o împleteşte pe Ana Cerna cu doctorul Mateescu, Matei, Mihai, Ina. Descrierile nu lasă de dorit şi arată lumea cu alb şi negru „orice om de pe planeta asta e o fiinţă vulnerabilă. Moartea e atât de sigură de victoria ei, încât ne dă un avans de o viaţă întreagă, numai că Dumnezeu n-a hotărât că trebuie să aflăm cât de „întreagă” va fi ea.”, „casa de la ţară era un conac în adevăratul sens al cuvântului…de jur împrejurul lui era verde cât vedeai cu ochii. Printr-un pridvor mare în stil brâncovenesc, cu coloane puternice, pătrundeai în salonul somptuos din care intrai în camera de lucru.”. Protagonista este bine construită, iar sentimentele ei vuiesc ca un roi între pagini „avea impresia că de data asta nu mai scapă. Că e ultima oară”, „nu-mi mai este frică”, „făcuse analize, despicase firu-n patru şi când colo…lucrurile erau aşa de simple”.
Îmbinând speranţa cu deznădejdea, Anca Fusariu a dat şah şi mat destinului, a amestecat pe o paletă vieţi şi a realizat CULOAREA NOROCULUI „Ştii care e culoarea norocului?/ Mi-ar plăcea să fie galben, ca soarele./ Cică e albastru ca cerul curat, dimineaţa devreme”.
Culoarea norocului meu şi al tău care este?

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Notă: 8/10 STILOURI

stilou-1

sigla NemiraCartea Culoarea norocului de Anca Fusariu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Crina Stanciu

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Citeşte Capitolul 6
Capitolul 7

            Simţi cum îl ia cineva de mână şi ştiu că trebuie să fie Dalida. Se lăsă ghidat de aceasta şi fu, din nou, înconjurat de lumină, lumina multicoloră a clubului. Nu trecu mult şi muzica acapară oamenii îngheţaţi. Melodia era, însă diferită. „Probabil David Guetta” îşi spuse tânărul. Persoanele erau altele, totul se schimbase. Oare cât timp stătuse el în biblioteca aceea? Tânărul se împiedică şi se lovi de un bărbat masiv care încercă să îl lovească, dar nu reuşi fiindcă Dalida îl luă repede pe David şi ieşiră din club, iar, mai apoi, din clădire.

            -Fii mai atent băiete! La unu dimineaţa oamenii sunt mai mult adormiţi decât treji şi îi calcă în picioare pe ceilalţi. Ah…băutura. Dacă am fi fost la mine în ţară, nimeni nu ar mai sta acum în picioare. Ar fi fost beţi turtă! râse Dalida cu poftă. Oricum, ai zece zile să îl aduci pe Victoraş înapoi. Distracţie plăcută mai spuse aceasta şi plecă.

            -Mulţumesc, strigă David după ea, dar tânăra intrase deja în clădire.

            David se gândi să meargă acasă cu taxiul fiindcă tramvaiele numai circulau oricum. Sună la Parma Taxi, 0722941941 şi aşteptă ca cineva să răspundă. După vreun minut se auzi vocea piţigăiată a unei femei:

            -Parma Taxi. Comanda? întrebă aceasta.

            -Vreau un taxi pe Ştefan cel Mare, la Cub.

            -În cinci minute ajunge.

            -Mulţumesc mult, o seară bună.

            Strada era pustie. În lumina felinarelor se distingeau fulgii mărunţi de nea care învăluiau străzile Iaşului adormit. Ici şi colo se mai zărea câte un câine hoinar, grăbit să găsească un culcuş. Vântul se înteţea şi lua cu asalt bulevardul, ridicându-l valuri, valuri şi coborându-l şi ridicându-l. Deodată se auzi râsetul unui copil. Părea că se apropie de tânărul nostru. În cele din urmă încetă, dar întorcându-şi capul, David văzu ceva uluitor: un băieţel de vreo nouă-zece ani, îmbrăcat într-o armură medievală şi care rânjea sardonic. Acesta avea o jumătate de trup înnegrită, iar cealaltă era incadescentă, cu o strălucire care o întrecea pe a soarelui. Un timp, cei doi se priviră doar, dar băieţelul rupse tăcerea zicând:

            -Bună tată! Mă mai ţii minte? Mă mai ţii minte, am întrebat?! ţipă el. Vorbele nu îi erau clare; la fiece silabă se auzea un vâjâit.

            -Nu mă mai ţii minte…mai spuse copilul şi începu să plângă uşor. Ne-ai lăsat singuri, pe mine şi pe mama, în acea seară de demult. Singuri! Tu ai plecat, zise încleştându-şi pumnii, ai spus că te vei întoarce, dar nu ai făcut-o, iar apoi au venit ei…Bărbaţii cu glugi negre…mama mi-a spus să mă ascund sub căruţa de afară fiindcă va veni şi ea, dar, la fel ca tine, nu a mai sosit. Am auzit din casă urlete îngrozitoare. Au violat-o, au ucis-o şi au aruncat-o ca pe o cârpă! M-au găsit şi pe mine. Nici nu mi-am dat seama că acela îmi va fi sfârşitul până ce o lamă groasă nu a străpuns lemnul căruţei şi m-a spintecat. Când am ajuns acolo, şi arătă cu degetul spre cer, am sperat că o voi revedea pe mama, dar mi-au spus că sufletul ei îşi găsise scăparea în fiinţa unei alte Regine. Fiind prea mic nu mi-au găsit un loc. Mai mult! Nu am avut parte de o slujbă cum se cuvine! Au spus că totul depinde de tine! De tine cel de acum deoarece vechiul tu murise. De tine depinde totul! De tine cel de acum!

            -Stai, stai. Eşti cumva George? întrebă David.

            -Am fost…tata îmi promisese atât de multe şi nu am avut parte de nimic. Nici măcar de pace în veci, plânse băieţelul. Vreau pace! Dă-mi-o! Nu mă pierde şi acum!

            -George, tu eşti? se foi volumul din braţele lui David. Băiatul tatii!Nu pleca!

            -Lasă-mă, şi dipăru.

            Brusc se auzi claxonul unei maşini. Taxiul lui David ajunse. Acesta urcă pe bancheta din spate, iar taximetristul furios începu să turuie verzi şi uscate despre cum aşteptase zece minute, iar David nu făcea altceva decât să privească în gol.

            -Adolescent beat ce eşti! Măcar îţi mai aminteşti unde stai?!

            -La Piaţa Chirilă, pe Ion Creangă. O luaţi apoi pe Stejar şi opriţi în faţa brutăriei, spuse David absent.

            Drumul spre casă fu unul tăcut şi scurt. David privea pe fereastră, dar nu vedea prea multe în negura acelei nopţi care nu se mai sfârşea. Când taxiul opri, auzi:

            -Nouă lei şi şaizeci şi cinci.

            Plăti zece lei şi o zbughi afară din maşină. Alergă spre blocul său, intră şi descuie uşa de la apartament. Nici un pas nu făcu că lumina din hol se şi aprinse. Serghei stătea cu un pahar de whisky într-o mână şi un trabuc aprins în cealaltă. Acesta se uita jucăuş la David. Du-se trabucul la gură şi scoase mici cercuri de fum în aer. Băiatul îi aruncă din mers o privire, îl lăsă pe Victor pe scaun şi puse geaca în cuier. Bocancii îi lăsă la uşă, îşi luă ghiozdanul pe umăr, pe Victor şi se îndreptă spre camera lui.

            -Nu ai de gând să-mi spui pe unde ai umblat toată ziua şi toată noaptea? întrebă Serghei. Nu vrei să ştii de ce nu ţi-am  spus adevărul sau cine este mama ta?

            -Prea multe secrete. Bătrâne, ia şi tu o pauză, spuse obosit băiatul. O grămadă de întrebări stu-pi-de, silabisi acesta. Mă duc la culcare, zise David întorcându-i spatele lui Serghei. Deschise uşa camerei şi intră. Câinele său sforăia, iar Gabriel dormea dus. Tânărul se aşeză încet pe pat, stinse veioza.

            -Noapte bună, zise Gabriel încet.

            -Noapte bună, răspunse David zâmbind.

            Dimineaţă, băiatul fu trezit brutal de ţipătul lui Seghei:

            -Frumoasa Adormită nu mă onorează cu prezenţa ei astăzi?!

            David întredeschise ochii şi dădu nas în nas cu Seghei, întins acum pe pat şi care se juca cu pătura tânărului. Deşi zâmbea, bărbatul arăta foarte obosit, ca şi când şi-ar fi petrecut nopatea punând ţara la cale sau…aşteptând un adolescent rebel să se întoarcă acasă.

            -Sper că nu ai dormit aici. spuse David trăgându-şi pilota pe cap.

            -Nu prea am dormit. Întrebarea corectă ar fi trebuit să fie, unde am stat de la două dimineaţa până la prânz. Răspunsul: aici în pat, desenându-ţi mustăţi pe faţă, spuse Serghei rezemându-se de una din pernele lui David.

            -Ce? sări ca ars băiatul.

            -Am glumit. Să ştii că Nadia şi Gabriel sunt în oraş, iar tu trebuie să te trezeşti. Avem multe de discutat.

            -Vasăzică ai stat aici. Cu mine.

            -Eşti surd sau ce?

            Lui David îi veni o idee pentru a-l cicăli un pic pe „tatăl”său, aşa că îl ciupi pe Serghei de ambii obraji şi spuse:

            -Vai! Tati m-a vegheat toată noaptea. Merită o prăjitură, zise bătând din palme.

            -Ha ha ha, ce amuzant mai eşti, spuse ironic bărbatul. Se ridică de pe pat. Azi mergi la o plimbare cu mine fiindcă…

            -Avem ceva de discutat. Ştiu, ştiu. Există totuşi un impediment…Nu vreau să merg niciunde cu tine! ţipă David aruncându-şi plapuma peste cap.

            -Nu mă enerva băiete. Ridică-te sau încep represaliile.

            -Ce represalii moşule? Tu te auzi? Du-te şi dormi, spuse David fluturând din mână, semn că nu voia să mai fie deranjat.

            -Unu la mână, nu vrei să te scoli şi doi…Mi-ai spus cumva moş?! zise Serghei furios. Tu ai vrut-o.

            Bărbatul părăsi încăperea şi se întoarse peste câteva minute cu un ghiveci de flori. Rupse florile şi udă pământul negru din bol cu bere Ciuc, iar, mai apoi, trase cu putere de pătura băiatului şi îi vărsă acestuia conţinutul în cap. Tânărul se ridică de îndată şi ţipă :

            -De ce, Doamne iartă-mă, ai făcut asta? Uită-te la pat şi la mine! Eşti dus cu pluta?!

            -Da, mă uit, spuse Seghei afişând un zâmbet triumfător. Am crezut că berea Ciuc nu e bună de nimic, dar se pare că m-am înşelat. Să fii gata în  30 de minute, altfel….voi distruge toate florile din balcon. 30 de minute cât mai plăcute şi îi trimise băiatului un sărut în aer.

            David nu avu încotro şi se conformă lui Serghei. Categoric no dorea să vadă cum sfârşesc florile mamei lui într-o grămadă de molisol şi bere. În plus, îşi adora aşternuturile, iar în timp ce curăţa dezastrul făcut de „preaiubitul tată” îşi repeta în gând „Are puncte slabe…Nu îi place să i se spună adevărul: e un boşorog! Firar lui de moş, nu ar fi putut, totuşi, să-mi arunce o găleată de apă în cap şi atât?!”. După ce se îmbrăcă, tânărul plecă repede la bucătărie. Acolo, Serghei îl aştepta, mâncând biscuiţi cu unt şi citind ziarul.

            -Vrei şi tu biscuiţi? îl întrebă el, aducând farfurioara mai aproape de David.

            -Nu, mulţumesc. Prefer pâinea prăjită cu gem, zise David scuipând cuvintele. Îşi pregăti masa şi observă pe aragaz un ibric cu cafea.

            -O să îmi iau şi eu puţină cafea, dacă nu te deranjează.

            -Sigur. Ia cât doreşti, zise Serghei îngustându-şi privirea.

            Băiatul turnă cafeau într-o cană şi se aşeză la masă. Luă o înghiţitură de cafea şi o scuipă.

            -Asta nu e cafea! Ah…Ce gust are… îmi arde gura.

            -Of, scuze. Nu te-am avertizat, dar eu beau cafeaua amestecată cu vodcă, scorţişoară şi piper. Nu sunt vreun împătimit al zahărului sau…laptelui condensat. Chiar îmi pare rău.

            -Serios acum…Cine bea cafeaua aşa? zise băiatul tuşind. Altă pedeapsă?

            -Asta a fost pentru numărul doi băiete. Să nu îmi mai spui moş. Am, totuşi, patruzeci şi doi de ani, zise bărbatul împăturinduşi ziarul. Plecăm în zece minute, spuse el ieşind pe hol.

            -Eh…Mulţi ani înainte, zise David înfulecându-şi feliile de pâine.

            După puţin timp, tânărul merse pe hol, îşi puse geaca şi bocancii, iar apoi ieşi pe casa scării şi afară. Serghei îl aştepta, privind lung un căţel care i se gudura la picioare. Observându-l pe David, îi făcu semn din cap spre stradă. Pe drum niciunul nu vorbi. Din când în când se mai auzea, dinspre brutărie, vocea unei femei care striga o dată la câteva minute: „Avem pâine şi colaci calzi”. În rest, se distingeau lopeţile  vânzătorilor de la tonete care încercau, fără prea mult succes, să spargă gheaţa. Copiii negri mergeau de la om la om şi cereau câte o bucată de pâine sau cincizeci de bani. Vârstnicii se întorceau de la piaţă cu sacoşele pline ochi şi mai întârziau la colţuri de bloc să sporovăiască cu vecinii. O atmosferă tipică unei zile de sâmbătă. La un moment dat, Serghei se opri. Erau în staţia de tramvai. Acesta cumpără un set de bilete şi în scurt timp veni tramvaiul unu. Cei doi urcară şi s-au aşezat pe două scaune, vis-a-vis de două bătrânele  îmbrăcate în blănuri mov. Una dintre ele avea o tăietură de la barbă până la sprânceană şi zâmbea, privind pe fereastră. Cealaltă ţinea în braţe un căţel, mai curând un pichinez plictisit care dădea uşor din coadă.

            -Unde anume mergem? îl întrebă David pe Serghei.

            -În Copou, răspunse el scurt.

            Băiatul numai puse vreo întrebare. Se uita uneori la căţelul din poala femeii. Simţindu-i, privirea, pichinezul începu a lătra. Mai mult, sări pe podeaua tramvaiului şi, de acolo, în braţele lui David.

            -Oh, nu. Jos cuţu, jos, du-te la stăpâna ta. Câinele îl privea doar. Ochii îi erau ficşi şi încetul cu încetul căpătară culoarea roşie. Stăpâna acestuia deveni un şarpe cu clopoţei, iar cealaltă femeie, un râs.

            -David, dă jos cerberul acela de pe tine! tună Seghei alarmat.

            -Ce….

Continuarea în curând !

by -
5

Pantofarul şi moartea de Peter JamesPantofarul si moartea

Titlul original: Dead like you
Traducere: Mihnea Columbeanu
Număr pagini: 775
An publicare: 2010(original), 2014(RO)
Editura: NEMIRA

Ştiţi ce înseamnă cu adevărat frica? Nu e doar un cuvânt din dicţionar…e un sentiment atroce care poate distruge. Ne este teamă de mai multe lucruri, de păianjeni, de şerpi, câini, de noi înşine…până şi de viaţă! Într-un fel sau altul mergem mai departe, trecem de ea, însă există ceva care ne retrezeşte spaima…e vorba de om. De la el nu ştii la ce să te aştepţi fiindcă gândurile sunt private, nu pot fi citite, nu putem ghici ce va face domnul X, dacă e bun la inimă sau ascunde secrete terifiante. Este oare un criminal în serie care pândeşte din umbre pe acea stradă mărginaşă, din acel oraş în care felinarele abia dacă luminează un colţ de asfalt? Luna e ascunsă printre nori şi suntem singuri; vrem să ajungem în patul nostru cel cald, dar …cineva ne are în vizor astă-seară… Fără niciun avertisment suntem doborâţi! Ce ni se va întâmpla? Suntem la mila unei persoane necunoscute care zâmbeşte maliţios. Ce putem face? Încercăm să ne eliberăm, dar eşuăm lamentabil. Vin ajutoare, poliţişti? Cât timp va dura până ce vor dezlega misterul nostru? Zile, luni, ani, iar noi rămânem prăbuşiţi şi trebuie să avem încredere în Peter James că ne va elibera.

imagine (2)Cine este acest Peter James? Sigur nu este un criminal! Mai degrabă este păpuşarul care se joacă cu decorul, anii, destinul unor oameni. S-a născut în 1948 în Brighton, Anglia şi este cunoscut drept unul dintre cei mai de succes autori contemporani de romane poliţiste. James a studiat la Charterhouse School şi la Ravensbourne Film School, Londra. În cariera sa a cunoscut ce înseamnă să fii producător de film şi scenarist, în Canada şi S.U.A, dar ceea ce îşi dorea ţinea de domeniul literar. A debutat, astfel, cu „Possession” care a devenit repede şi bestseller, urmat de „Viu sau mort”(2005), „Să mori frumos!”(2006), „Aproape mort”(2007), „Pe urmele mortului”(2008), „Ai să mori mâine”(2012). Toate acestea sunt romanele prin intermediul cărora Peter a obţinut „Le Grand Prix de Littérature Policière”, „Prix SNCF du polar France”,”Crime Thriller Author of the Year Award”. După cum aţi remarcat, operele sale au în centru…MOARTEA. Ea numai e văzută ca un fenomen uşor de justificat – bătrâneţe, boală, accident. Moartea este o bilă neagră aruncată în eter. Cumva e prinsă de un individ cu ochi sticloşi şi aruncată, din nou, într-o persoană care nu merita acest lucru, care avea pe cineva drag acasă, sentimente. Ce devine acest om? Un criminal.

imagine (3)Pantofarul şi moartea” este ca o furtună tropicală în mijlocul oraşului. Ne amestecă opiniile şi felul de a fi, ne învârte până ajungem în centrul metropolei, pradă necunoscutului. La fel ca viaţa, romanul acesta este o aventură. Depinde în ce direcţie o ia autorul. Mai mult! Persoanele pe care le crează vor fi bune sau rele? Nu ştim încă… Interesant e că opera debutează cu o greşeală! O greşeală din sfera banalului şi anume cea în care ne lăsăm purtaţi de destin. El e un ghid, iar noi nu putem să ne sustragem planului său „malefic”. Rachel Ryan nu a făcut excepţie „Cu toţii facem greşeli, tot timpul. De cele mai multe ori mărunţişuri, ca atunci când uităm să returnăm un apel telefonic…ori să luăm lapte de la supermarket…Uneori[…] facem şi greşeala cea mare. Genul de greşeală care ar putea să ne coste viaţa”. În Ajunul Crăciunului, mai bine zis în dimineaţa de Crăciun, Rachel se întorcea acasă după o noapte de petrecere alături de prietenele sale. Băuse puţin mai mult, dar burniţa uşoară a acelei nopţi o mai revigora. Dânsa nu a dorit să mai aştepte un taxi alături de fete şi, fiindcă apartamentul său era aproape, se hotărî să meargă pe jos. Văzând un bărbat care, bizar lucru, descărca la 02:35 a.m. un frigider dintr-o camionetă şi părea a întâmpina greutăţi, se oferi să îl ajute. Peste nici cinci minute fu doborâtă şi adormită cu o batistă îmbibată în cloroform. Ne întrebăm, acum, ce anume l-a determinat pe acesta să comită o asemenea faptă? Ei bine, totul a pornit de la îmbrăcămintea lui Rachel, o fustă mini, un şal pe umeri, dar…mai important….pantofii ei „cu tocuri cui şi barete în jurul gleznelor”.

Mai aflăm că tânăra noastră se despărţise de logodnicul ei, că nu voia să fie singură în acea noapte magică de decembrie şi, cu siguranţă nu şi-ar fi închipuit că se va găsi într-o camionetă alături de o persoană cu fetiş pentru pantofi de damă. Acestea se petreceau în iarna lui 1997, când Roy Grace, detectiv în poliţie, va primi de la şeful său un nou caz: fata dispărută. Peste 12 ani îl regăsim pe Grace, alături de o echipă nouă, încercând să dezlege misterul acelui Crăciun de demult. Rachel nu a mai fost găsită, iar Pantofarul s-a ascuns…sau doar s-a mutat altundeva, s-a însurat poate? Nu se ştie, dar a reapărut în joc. Abuzează femeie după femeie, lipsit de scrupule nu se gândeşte că, în fond, le distruge moral „femeia îşi vedea de viaţa ei, în zona de comfort, şi dintr-odată se pomeneşte zdrobită, sfărâmată, o epavă…Se confruntă cu ani şi ani de consiliere, ani de teroare, de coşmaruri, neîncredere. Oricât de mult ajutor ar primi, niciodată nu va mai fi aceeaşi.”. Roy se întreabă dacă e acelaşi făptaş ca în 1997, vrea să îl prindă pentru readuce echilibrul în Brighton şi Hove „să menţină în siguranţă străzile…sau, cel puţin, să-i facă pe cetăţeni să se simtă în siguranţă într-o lume care niciodată nu fusese sigură şi nici n-avea să fie vreodată”, „O să te prindem Pantofarule…cu orice preţ”. Grace pierduse şi el pe cineva în anii 97,98, pe Sandy, soţia lui. Oare există vreo legătură între Pantofar şi ea? Ce se va mai întâmpla? Poate suspansul să ia mai mare amploare? Nu vă mai spun! O vom lua de la capăt „Începe cu începutul şi mergi înainte până ajungi la sfârşit: atunci, opreşte-te.”.

imagine (1)Romanul este narat la persoana a III-a de o voce obiectivă, omniprezentă şi omniscientă. Remarcăm veridicitatea operei, faptul că cititorul este plasat într-un cadru spaţio-temporal bine definit – 1997, 1998, 2010 (prezentul) şi Brighton Şi Hove. Îmi place mult felul în care sunt descrise evenimentele şi lumea, nimic nu e lăsat la întâmplare. Este ca şi cum am fi luaţi dintr-un vis frumos, unde domină lumina şi aruncaţi de pe un pod în apă rece „Crăciunul era perioada de vârf pentru morţi subite şi sinucideri. Or fi fost câteva zile fericite pentru oamenii cu prieteni şi familii, dar pentru cei singuri era o perioadă de jale şi deznădejde, mai ales pentru bătrânii care nu aveau nici măcar atâţia bani cât să-şi încălzească bine casele.”, „Închisoarea era menită să te ajute la reintegrarea în continuare, după ce-ţi ispăşeai pedeapsa. În realitate, însă, comunitate nu te dorea, de fapt. Reintegrarea era un mit.”. Sentimentele personajelor, comportamentul sunt punctate desăvârşit „e vina mea. Dacă aveam curaj, l-aş fi oprit. Toţi vor crede că am vrut să-mi facă asta, că trebuie să-l fi ademenit cumva…Eu doar am zăcut acolo”. Acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri: al criminalului, victimei, detectivului şi echipei sale. Peter James descoperă ce e acela un criminal, psihologia lui „purtaţi pantofii ăia scumpi. Asta înseamnă că vă duceţi undeva – şi pe mine mă lăsaţi în urmă. Am auzit acel ţaca-ţaca-ţaca devenind tot mai slab şi mai slab. E ultimul sunet al vostru pe care-l aud. E primul sunet al vostru pe care-l aud când veniţi înapoi”, dar totul a pornit de undeva şi în cazul lui.

Vine întrebarea: cine şi ce anume i-a făcut? Detectivul vrea să „îi închidă pe băieţii răi”, iar victima să fie salvată. Autorul ne duce în locuri nebănuite, pot spune că James îmi aminteşte puţin de stilul Agatha Christie. Iţele se încurcă şi asistăm la un joc al străzii din care oamenii nu ies totdeauna câştigători. Mai observ cum romanul ameţeşte anchetele din 98 şi 2010.
Spun „Pantofarul şi moartea”… Ce e moartea dacă nu un lexem de genul feminin. E rea fiindcă se aplică, în aceeaşi măsură, şi la masculin, şi la feminin… La James, nu e adusă de Pantofar, cum s-ar crede, ci de o femeie. Ea l-a creat pe ucigaşul nostru fiindcă „toate sunt otrăvuri. Toate femeile…nicio femeie nu te iubeşte cu adevărat. Tot ce vrea e să te controleze. Poate-ai să râzi de mine.”. Vă întreb acum: doriţi SUSPANS, ACŢINE, ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ? Dacă răspunsul e afirmativ înseamnă că e timpul să cereţi un pantof cu toc cui de la…PANTOFAR.

Lectură plăcută!

stilou-1

Notă: 7,5/10 STILOURI

Compania de Librarii Bucuresti

Cartea Pantofarul şi moartea de Peter James este oferită pentru recenzie de Compania de Libării Bucureşti. Cartea poate fi comandată de pe Compania de Librării Bucureşti. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei, vă puteţi abona la newsletter, dar puteţi urmări şi pe pagina defacebook.

Autor: Crina Stanciu

by -
9

Umbra vântului de Carlos Ruiz Zafonumbra-vantului-c468

Titlu original: La sombra del viento
Traducere: Dragoş Cojocaru
Număr pagini: 481
An publicare: 2005 (RO), 2001(SPANIA)
Editura: POLIROM

Aţi simiţit vreodată nevoia subită de a vă debarasa de tot ceea ce înseamnă slujbă, casă, certuri, bucurii şi nefericiri? De a sparge globul de sticlă al cotidianului şi să păşiţi în necunoscut? Cu siguranţă aţi dorit, aţi încercat şi v-aţi bucurat de câteva clipe de LIBERTATE. Fiecare are propriul fel de a trăi aceste emoţii… Emoţii care se află şi în cartea despre care vă voi vorbi… Cu toţii suntem nişte umbre care, odată ce au fost luate de vânt, doresc eliberare. Ce facem când acest lucru se întâmplă? Ei bine, ne descătuşăm pentru ceva timp şi…fugim prin ploaie într-o Barcelonă veche, nouă, revendicată. Într-un final Carlos_Ruiz_Zafonapare şi soarele, iar apoi curcubeul. Noi, umbrele, privim ropota creată de furtună, oamenii care se îmbulzesc să prindă loc sub copertina vreunei case. Brusc, ne dăm seama că, în fond, suntem şi noi oameni, că viaţa suntem noi, că umbra a dispărut. Ce a rămas? Persoana noastră şi cartea lui Carlos Ruiz Zafon. S-a născut în anul 1964 în Barcelona; a lucrat şi colaborat, mai întâi, la reviste precum „La Vanguardia” sau „El Pais”. Ulterior, Zafon a scris scenarii de film în Los Angeles, iar în 1993 şi-a început activitatea literară când a apărut cartea pentru copii „Prinţul din negură”. Romanele sale au prins mii de cititori în pânza lor de păianjen, „Palatul de la Miazănoapte” (1994), „Luminile din septembrie”(1995), „Marina”(1999), „Jocul îngerului”(2008), „Prizonierul cerului”(2011).carlos-ruiz-zafon-citat-umbra-vantului

Umbra vântului” a fost publicat în anul 2001, distins cu Prix du Meilleur Livre Étranger în 2004. Opera îl aduce în prim-plan pe Daniel Sempere, un băieţel care trăieşte împreună cu tatăl său într-un apartament de pe strada Santa Maria. Acţiunea debutează cu o Barcelonă din vara lui 1945. Aflăm că tânărul îşi pierduse mama în urma unei epidemii de holeră; el nu a încetat, însă să spere că ea încă îi e alături „nu puteam să-i aud vocea ori să-i simt atingerea, însă lumina şi căldura ei ardeau în fiecare colţ al acelei case […] eram convinscă, dacă închideam ochii şi îi vorbeam, ea m-ar fi putut auzi de unde se afla”. Cu toate acestea, nu îşi va mai aminti chipul acesteia „Nu pot să-mi amintesc faţa ei”. Plânge alături de tată, dar nimic nu i se mai pare la fel. Părintele său, dorind să îi distragă atenţia de la toată această suferinţă îi cere băiatului să se îmbrace degrabă. Daniel face întocmai şi porneşte pe străzile oraşului, la orele cinci ale dimineţii. Unde îl ducea oare tatăl său? Îi va spune oare un secret? Care va fi acela? Ei bine…nimeni nu ar fi ghicit că locul unde va ajunge tânărul va fi Cimitirul Cărţilor Uitate, un adevărat „sanctuar. Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care l-a scris şi sufletul celor care l-au citit, l-au trăit şi l-au visat. Ori de câte ori o carte îşi schimbă proprietarul, ori de câte ori privirea alunecă pe paginile ei, spiritul său creşte şi se întăreşte”. Persoana care vizitează prima dată acel loc tăiat din imaginaţie trebuie să „aleagă o carte…şi s-o adopte, asigurându-se că nu va dispărea niciodată, că va rămâne vie pentru totdeauna”. V-am captat puţintel atenţia? Sper că răspunsul este cel afirmativ .

Ghiciţi oare ce carte va alege micuţul Daniel? O să vă dezvălui eu…”Umbra vântului” de….Julian Carax. Cine putea fi acest Carax? Nici mai mult, nici mai puţin decât o bulă de mister. Daniel citeşte pe nerăsuflate acest volum şi doreşte să afle cine este mintea, păpuşarul din spatele tiparului. Credea că autorul este ştiut de toată lumea, dar…surpriză! Mare i-a fost mirarea când punea întrebări despre Julian, iar oamenii ridicau din umeri. Este o enigmă care îl va urmări şi ne va urmări multe pagini, mulţi ani de aici încolo, iar numele imagine„Julian Carax” va fi repetat din nou şi din nou. Băiatul află de la tatăl său că romanul făcea parte dintr-o ediţie de două mii cinci sute de exemplare publicate de Cabestany Editores în decembrie 1935. Din păcate editura fusese închisă cu doi ani în urmă. Ne lovim, astfel, de primul impediment. Tatăl îi propune să vorbească despre toate acestea cu unul din vechii săi prieteni, don Gustavo Barcelo, proprietarul unei librării de pe strada Fernando. Acesta este dat şi el peste cap de cazul Julian şi se oferă să cumpere cartea de la Daniel, dar acesta refuză categoric. Librarul nu bate în retragere şi îi propune tânărului să îi facă o vizită pentru a descoperi împreună cine este acel autor. În acest fel, Daniel va cunoaşte prima dragoste, pe nepoata lui Barcelo, Clara. Ea este o fată care a încercat, la fel, să afle mai multe despre Carax. Din păcate este oarbă şi numai poate citi ca imagine (2)înainte. De aceea Daniel se oferă să îi citească zilnic pagini din „Umbra vântului”. El va petrece din ce în ce mai mult timp alături de Clara, neglijându-şi tatăl şi prietenul cel mai bun, Tomas Aguilar. Îi dăruieşte fetei însuşI volumul său. Evenimentele iau, însă o nouă turnură. Cititorul e aruncat de o catapultă invizibilă în faţa unui necunoscut care îl va urmări pe Daniel pentru a pune mâna pe volumul lui Carax. Vrea să-l facă uitat pe scriitor fiindcă „existăm atât timp cât cineva îşi aminteşte de noi”. Cunoscut de multă lume, umbla din loc în loc, plătea bani grei pentru acele cărţi, iar, mai apoi, le ardea. Distrugea o viaţă, un om. Ce nume credeţi că avea dânsul? Coubert, un personaj din „Umbra vântului” care îl întruchipa pe diavol. Suntem prinşi de o tornadă de intrigi, fraze, jocuri, iubire şi taine. După cum probabil vă imaginaţi, protagonistul fuge cât de repede poate la Clara pentru a lua volumul şi a-l ascunde unde dacă nu în Cimitir. Vrând să se asigure că tânăra era bine, deschide uşa de la cameră şi o surprinde alături de Adrian Neri, profesorul de muzică. Cel din urmă îl loveşte pe Daniel şi îl aruncă în stradă. Poate vi se pare dramatic, crunt, dar Zafon îşi are propriul stil- transformă o pată neagră în una albă. Cel care îl ajută pe băiat să se pună pe picioare va fi un cerşetor, Fermin Romero de Torres „spion de înalt nivel”. El are propriile temeri,cicatrici, dar va ajunge cel mai bun prieten al lui Daniel. Este comic, întunecat, iubitor, realist. Mă întreb acum…ce se va mai întâmpla în paginile cărţii, pe străzile acelui oraş de vis? Vor apărea distrugători ca Fumero, iubiri precum Beatriz, Penelope, umbre din trecut şi o casă a tenebrelor care ascunde în zidurile sale blesteme, sânge, durere. Vom afla până la urmă cine este Julian Carax şi ce anume a făcut de l-a adus pe Coubert la suprafaţă? A trăit măcar cu adevărat, a scris, a murit? Noi am citit povestea cea fără de tăgadă?

Romanul este narat la persoana I. Evenimentele, gândurile prinse în carte sunt ale protagonistului, Daniel Sempere. Acesta este un personaj rotund, creşte sub ochii lectorului prin anii şi cunoştinţele însuşite. Deşi prezentate de un narator-personaj, întâmplările sunt amestecate, uneori şi cu persoana a III-a datorită scrisorilor citite de Daniel sau povestirilor unor personaje secundare sau episodice „în copilărie, Maria Jacinta Coronado era convinsă că lumea se sfârşea la periferia oraşului Toledo”. Opera e bine plasată în timp fapt dovedit de numele capitolelor, de ani, de istorie „război civil”, „Zile de cenuşă 1945-1949”, „1950-1952”. Acţiunea se desfăşoară cu rapiditate, scriitorul reuşind să manevreze cu agilitate cuvintele, descrierile, oamenii. Avem chiar senzaţia că tot ceea ce se petrece în carte ţine de realitate. Descrierile sunt cele care m-au impresionat cel mai mult, m-au aruncat ca pe o păpuşă de cârpe undeva peste hotare şi m-au făcut să simt teamă, dragoste, să plâng şi să izbucnesc în hohote de râs „o mantie de nori scânteind de electricitate gonea dinspre mare. O luasem la fugă pentru a mă adăposti de aversa ce se apropia, însă cuvintele acelui individ începeau să-şi facă efectul. Îmi tremurau mâinile şi ideile. Mi-am înălţat privirea şi am văzut furtuna revărsându-se ca nişte pete de sânge negre printre nori, acoperind luna şi întinzând o trenă de neguri peste acoperişurile şi faţadele oraşului.”. Carlos Ruiz Zafon este creatorul unui volum despre alt volum şi care te învaţă ce este un TATĂ „un om în stare să asculte, să călăuzească şi să respecte un copil, şi nu să-şi înăbuşe în el propriile lui defecte. Cineva pe care un fiu nu numai să-l iubească fiindcă îi este tată, ci să-l admire pentru că este cine este.”, ce înseamnă MOARTEA „moartea presupune lucrurile astea: toată omenia se deşteaptă din sensibilitatea exacerbată. Dinaintea unui coşciug, toţi vedem numai partea bună şi ceea ce vrem să vedem.”, CĂRŢILE „oglinzi: vezi în ele numai ceea ce ai deja în tine”, CITITUL „arta de a citi moare încetul cu încetul, că e un ritual intim…că atunci când citim ne folosim mintea şi sufletul şi că aceste bunuri sânt din ce în ce mai rare”. Persoanjul meu favorit a fost Fermin pe care ţin să îl numesc un supravieţuitor şi adevărat cunoscător al femeilor „inima unei muieri e-un labirint de subtilităţi care sfidează mintea necioplită a bărbatului mincinos”. El devine mentor pentru Daniel, determinându-l să evolueze.

Lumea asta nu va muri de o bombă atomică, aşa cum spun ziarele, ci va muri de râs, de banalitate, făcând o glumă din tot şi din toate şi, în plus, o glumă proastă” este o frază care numai banală nu poate fi numită. Ne arată că lumea e boala lumii care dansează un tangou cu destinul „un borfaş, o ştioarfă sau un vânzător de lozuri: cele trei incarnări ale sale cele mai bătătoare la ochi. Dar ceea ce nu face sânt vizitele la domiciliu. Trebuie să te duci tu după el.”. Eşti gata să te mişti pe ringul din Barcelona, să pluteşti deasupra torenţilor şi să cunoşti destinul, aventura şi cine sunt CARAX şi TU?stilou-1

STILOURI : 9,5/10

targulcartii.ro

Cartea Umbra vântului de Carlos Ruiz Zafon este oferită pentru recenzie de TârgulCărții.ro. Cartea poate fi comanda de pe librăria/anticariat online www.targulcarti.ro. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei/anticariatului online urmăriți site-ul și pagina de facebook.

Autor: Crina Stanciu

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Capitolul 6

     -Credeam că doamna Mirna se ocupă de bibliotecă.

     -Nu biblioteca aia băiete! tună Dalida. Cea de aici, de jos, spuse mândră tânăra. Vrei să o vezi? adăugă ea fluturându-şi genele.

    -Am schimbat locurile în punerea întrebărilor, dar…da. Vreau să o văd.

   -Prea bine. Am,însă nevoie de câteva picături de sânge de la tine, spuse Dalida pe un ton jucăuş.

  -Sânge? De ce? întrebă mirat David.

 -Dacă ai termina odată cu pusul întrebărilor…tare bine ar mai fi. Ştii că le iroseşti, nu?

 -Cum ai vrea să reacţionez dacă nu cunosc absolut nimic?

 -Nu ştiu…Mai practic? Lasă asta acum. Se întoarse cu spatele la el şi luă un cuţit de sub tejghea. Acesta era mai special, cu pietre gravate, în nuanţa muştarului.

 -Arată-mi mâna cu semnul te rog, spuse Dalida.

Băiatul făcu întocmai, iar femeia îi crestă degetul arătător cu cuţitul. Trei picături de sânge se scurseră pe lamă, iar pietrele acestuia prinseră culoarea bomboanelor cu caramel. Dalida duse cuţitul în faţa oglinzii care ocupa întreg peretele din spatele barului. Fără măcar să clipească, îl aruncă în oglindă. Aceasta se făcu ţăndări.

 -Stai….dar băiatul nu avu timp să-şi termine propoziţia că cioburile se uniseră şi formară o uşă. Mânerul, totul era din sticlă, prinzând  nuanţa unui răsărit de soare. Dalida răsuci mânerul, iar uşa se deschise. Înăuntru era beznă.

  -David, poţi să intri în Bibliotecă acum.

Tânărul merse cu paşi nesiguri spre uşă şi gândi „Ce naiba! Am devenit un Joker, nu?”. Alergă şi sări. Se uită împrejur, dar nu putu distinge mare lucru. Brusc, podeaua se cutremură şi mii de luminiţe fură aprinse. Băiatul rămase fără grai. Era înconjurat de nenumărate rafturi de cărţi, unele mai voluminoase şi altele mai subţiri. Fiecare avea cotorul aurit. Mai existau, de asemenea, şiruri de mese de lemn pentru citit, iar podeaua era transparentă, arătând oceanul în imensitatea sa. Se reamarcau bancuri de peşti, rechini, meduze, corali. Pereţii descopereau o mină  şi câţiva oameni care munceau de zor, de altă parte se vedea o pădure de brad cu urşi, cerbi şi privighetori, în dreapta era un oraş în care lumea era îmbrăcată doar în alb şi zâmbea, iar alt perete dădea spre un altfel  de loc, învăluit de ceaţă. Tavanul se asemăna cu o tablă de şah, iar lumina venea dintr-o sferă imensă. Aceasta arăta ca un ochi, cu iris, gene şi clipea. În interiorul ei se afla o flacără ablastră, tremurândă.

-Bau!

-Ce… În faţa lui David nu se mai afla Dalida, ci un mim. Mai exact, acel mim care îi bântuia visele de ceva timp, Planitus. Acesta se uita relaxat la tânăr, fumând dintr-o pipă de argint.

-Ce e ce, băiete? Ţi-a mâncat pisica limba? întrebă Planitus.

-Din nou visez?

-Ne ne ne…Acum numai e vis, ci realitate. Din câte observ, Dalida îşi face treaba cum trebuie. Apropo, unde e ea?

-Nu ştiu… Nu a venit cu mine…

-Ba da! se auzi glasul Dalidei de undeva din spatele lui David. Poţi să te dai din calea mea?

Când se întoarse, David nu mai văzu tânăra cu părul blond de dinainte, ci o fetiţă din lemn care se foia de pe un picior pe altul.

-După privirea ta, îmi dau seama că nu ai mai văzut până acum un sfinx, zise Planitus.

-Un sfinx? Nu arată deloc ca un sfinx, spuse David mirat.

-Te crezi tare fiindcă eşti mai înalt decât mine? zise Dalida supărată. Iote na! şi îl lovi pe băiat în picior. Rasistule sau…Nu! Discriminare!

 -Au!

-Nu judeca o carte după copertă, băiete, rişti să te tai în filele ei. În orice caz…pentru ce ai venit aici?

-A vrut să vadă Biblioteca, stăpâne! spuse Dalida.

Ochii mimului sclipiră.

-Hi hi hi! Doar atât David? întrebă Planitus afişând un zâmbet ce părea a se lărgi la nesfârşit. Nu vrei să afli cine ai fost, eşti şi…cine vei fi? David asta nu este o Bibliotecă obişnuită, mai zise mimul. Nup şi îşi dădu jos pălăria hazlie. Este una specială. Aceste cărţi păstrează gândurile tuturor oamenilor şi creaturilor care trăiesc sau care au murit.

 -Aşa e, aşa e, ţipară în cor volumele de pe rafturi.

-Hi hi! Am uitat să menţionez cumva că…ele vorbesc? Dap…Am uitat. Jokere, ce gânduri ai venit să dezlegi? Sunt curios de-a dreptul, spuse Planitus aşezându-se la un birou din lemn de fag, mult mai mare decât dânsul.

David se uită în jurul său. Merse spre peretele care arăta mina şi privi mai atent. Muncitorii de mai devreme nu erau oameni, ci un fel de monstruleţi cu pielea mov, grăsuni şi cu burta galbenă, având pe spate impregnate însemnele cupei, bastonului, sabiei şi monedei.

-Oh…Îţi plac grohii? Să ştii că sunt un pic cam morocănoşi. Cer întotdeauna mărire de salariu.

-Salariu? Pentru ce?

-Muncă? Nu de aceea primesc şi oamenii salariu? Greu de cap mai eşti băiete. Ei lucrează în minele de pol; sapă tuneluri şi adună roci de hârtie folosite pentru scrierea noilor cărţi cu gânduri. Lăsând la o parte acest aspect. Ce gând sau gânduri vrei să citeşti?

  -Ah…

 -Îl vrei cumva… pe al lui Victor cel Mare? Dalida!

-Da, stăpâne.

-Adu-l pe Victor imediat!

David rămase complet stupefiat „Să îl aducă pe Victor? E posibil aşa ceva?”. Mimul avea dreptate. Numai trebuia să pună întrebări stupide.

După puţin timp, Dalida se întoarse cu o carte în nuanţa fildeşului şi i-o înmână tânărului. El deschise repede la prima pagină, dar nu putu înţelege nimic din ceea ce era scris acolo. Nu erau decât cifre şi plusuri; câteva litere îi erau cunoscute A, J, K şi Q. O închise cu putere.

-Asta este vreo glumă? întrebă David.

-Nu, nu este, spuse consternat volumul. Băiatul se uită la cartea din mâinile sale. Avea o faţă cu ochi, gură şi nas, mâini şi picioare. Vocea îi era uşor răguşită, părând cea a unui bărbat de vreo 70-80 de ani. Volumul îl ţintui cu privirea pe David şi zise:

-Te rog frumos…Poţi să mă pui jos?

-Si…sigur, spuse David.

-Mulţumesc. După câteva secunde, cartea se puse în genunchi şi făcu o plecăciune. Nu ştiam cum să mă prezint mai elegant. Sunt micul rege, Jokerul Victor cel Mare sau…cel puţin, am fost. Ştii tinere…semeni cu mine când eram de vârsta ta.

 Planitus tuşi din spatele biroului şi spuse:

-Stăpâne Victor. Acesta este noul Joker. Ţi-l prezint pe David Stepanov.

Cartea aruncă o altă privire lui David, aşteptă un minut şi se aşeză turceşte pe podea.

-Atât? Fără plecăciuni, rang, nimic? întrebă Victor.

-S-au schimbat vremurile.

-Da, Planitus, o ştiu. David? Eh…David. Ar trebui să îţi aminteşti toate câte s-au întâmplat atunci, nu?

-Eu…. dar Planitus nu-i lăsă timp să răspundă:

-Nu îşi aminteşte nimic. Încă. Tocmai de aceea te-am trezit. Poate îl vei ajuta tu, stăpâne.

Cartea îşi lăsă ochii în jos şi îşi trecu mâinile printre file. Părea la fel de pierdută ca David.

-Nu îl pot ajuta până nu mă va descoperi. Trebuie să cunoască limbajul, alfabetul vechi, iar tu…Planitus, o ştii.

-Da. David l-ai auzit pe Victor. Mâinile şi paginile ne sunt legate. Trebuie să descifrezi, mai întâi, limbajul vechi.

-Vrei să spui că toate cifrele acelea şi plusurile erau litere? întrebă David.

-Da. Noi nu putem spune nimic, din păcate. Ne este interzis de EA. Fiecare carte de joc sau gardian trebuie să găsească singură sau singur, logica alfabetului. Ne pare rău, zise Planitus.

-Pot măcar să… îl împrumut pe Victor?

-Da, sigur că poţi. Veniţi amândoi aici.

David şi Victor se aşezară pe mica canapea din faţa biroului lui Planitus. Era învelită în catifea roşie, iar marginile îi erau uşor deşirate. Mimul scoase de sub masă o carte imensă cu paginile îngălbenite de timp, protejate de o copertă din piele neagră.

-Să ne mişcăm, zise Planitus uitându-se la ceasul de mână. Numai avem mult timp şi vine dimineaţa. Scuzele mele, David. Nu te-am informat prea bine: Bibiloteca aceasta îşi are propriul program, în funcţie de lumile pe care le vizitează, a Umbrelor, a Grohilor, Îngerilor, Demonilor etc. Pentrub oameni, orarul este între  19 şi unu dimineaţa. Dacă te prinde ora unu pe aici, rişti să fii transportat, odată cu Biblioteca în una dintre aceste lumi, aşa că la treabă! Numai spun că ţi-ar lua o săptămână să te întorci…cine ştie, poate şi un an. Fiecare dimensiune are alt ritm…

Mimul deschise cartea şi luă o pană de aur. Sări, mai apoi, în poala lui David şi o înfipse în degetul arătător al acestuia.

-Hi, hi, hi. Scuze din nou. Politica Bibliotecii. Când îţi faci permisul ai nevoie de sângele acelei persoane sau creaturi. Bun…Planitus scrise câteva rânduri în imensul volum.

-Mai am nevoie de semnătura ta, David. Uite, uite…Aici, pe rândul şapte.

David semnă. Mimul îi dădu o altă pană, argintie, lui Victor, iar cartea îşi trecu numele pe hârtie.

-Victor, ai semnat pe rândul nouă?

-Da, da. Of, mim încuiat. Până şi atunci când eram viu nu pricepeam de ce este nevoie de atâtea secrete, de paşi de urmat, de atât de mult sânge. Tot sângele meu a fost, mai mult sau mai puţin, dat vouă: Bibliotecii, fantomei ăleia care îmi dădea fiori pe şira spinării. Pft! zise Victor încruntat.

-Regulile sunt…

-Nişte afurisite de reguli. Ştiu, ştiu…adăugă Victor.

 -Nu voi mai întreba despre ce fantomă vorbeaţi fiindcă…

-Este un secret, spuseră la unison Victor şi Planitus.

 -Da, am notat, zise David zâmbind ştrengăreşte.

 -Este aproape unu dimineaţa. Mai ai aproximativ…cinci minute, spuse Planitus. Ar trebui să pleci.

-Da. David îl luă pe Victor în braţe, deschise uşa pe care nu demult venise şi păşi în întuneric.

Continuarea în curând !

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4

Capitolul 5

În ciuda furiei care îl acaparase, David nu putu să nu remarce cât de nelalocul lor păreau cuvintele bătrânului, „idiot”. Nu putu să îl condamne; Serghei chiar era un idiot.

-Stai să văd dacă o am la mine. Bătrânul începu să caute într-o desagă turcoaz. Căuta şi iar căuta până ce exclamă fericit: Evrica! Vrei ca eu să fiu acela care îi spune? Eu sau tu, Serghei? întrebă Dimitrie pe un ton uşor lătrător.

-Spune-i tu, zise Serghei ridicându-se. Merse până la bibliotecă, luă un pămătuf cam uzat şi începu să cureţe praful de pe rafturile cu cărţi.

-Câtă dramă e aici Nadejda! zise Gabriel plictisit.

-Taci Gabi, replică fata.

-Bine, bine.

Dimitrie scoase un carneţel auriu cu cheiţă şi îl deschise la pagina şapte, iar, apoi, îi arătă lui David rândul şapte.

-Citeşte de aici, te rog. Cu voce tare! Să audă şi imbecilul acesta, zise bătrânul uitându-se dezaprobator la Serghei.

-David Stepanov, fiul doamnei Vanda Diana Stepanov şi al….al domnului Vladimir Serghei Stepanov. Născut la şapte aprilie 1996. Ha…nu, nu şi nu! Aşa ceva nu poate fi adevărat! Un…el! Serghei…tatăl meu! Sigur e o glumă. Suntem la camera ascunsă nu? David păşi nesigur căutând o cameră de filmat pe care, evident, nu avea cum să o găsească.

-Este adevărat David, spuse Serghei. Te rog să te calmezi.

-Eşti atât de cinic! Nu pot să cred!

-Trebuie! Altfel, nu vei rezista la ceea ce va urma.

-Lasă-mă în pace, zise tânărul în timp ce ieşea din cameră. Se îmbrăcă şi fugi din apartament.

-Vai…mai ceva ca în telenovele, spuse Gabriel pe un ton jucăuş. Ce reuniune de familie extraordinară, cu suspans şi tot restul. Păcat că nu au existat pupicii, adăugă el în timp ce mima un sărut în aer.

-Gabi mai taci! ţipară Serghei, Nadia şi Dimitrie.

-Nu te duci după băiat, Serghei? întrebă Dimitrie.

-Neah…Trebuie să fie singur acum, trebuie să accepte el toate astea. Mă duc pe deseară să îl aduc. Lasă-l să se distreze puţin.

-Sper că ştii ce faci, spuse Dimitrie sceptic.

-Mereu am ştiut.

-Că bine zici, Maiestatea Ta, Cupă!

Era furios. David vedea negru în faţa ochilor, dar continua să fugă. Nu ştia unde anume mergea. Cert era că trebuia să se distanţeze de acei oameni care îi întorseseră lumea cu fundul în sus. În sinea lui îşi tot spunea: „Nu! Serghei nu este tatăl meu; eu nu sunt un afurisit de Joker sau Victor cel Mare!”.

Tânărul îşi cumpără din staţia de tramvai un bilet cu două călătorii şi aşteptă timp de zece minute. Urcă în numărul trei, sperând ca acesta să îl ducă cât mai deaprte de acea harababură. Se aşeză pe un scaun, la fereastră, şi se uită în jurul său. I se părea că e urmărit, că este un şoricel alb din laboratorul de cercetare şi încearcă din răsputeri să supravieţuiască unei substanţe abia administrate. Oare el însuşi era un experiment eşuat? Poate a intrat din greşeală într-un film de groază sau de acţiune. Numai lipsea decât Jackie Chan. Coborî la Filarmonică şi luă drumul Mitropoliei. Ajungând în faţa acesteia se gândi că avea de nevoie de un ajutor mult mai mare decât orice prostie îi îndrugase până atunci unchiul, tatăl sau ce vampir mai era şi acel Serghei. Aşa că David intră în Mitropolie şi stătu câteva ore ascultând slujba.

Se mai linişti puţin, dar simţea nevoia de mai mult, de ceva mai mult. Merse după ceva timp la Mamma Mia şi îşi comandă o Cola şi o pizza grande cu de toate. După ce mâncă se îndreptă către bibliotecă zicându-şi: „Măcar aici o să am parte de calm”. Pe drum observă un bătrânel stând pe o bancă şi care dădea seminţe la porumbei. Probabil era orb din moment ce se uita într-un punct fix şi strângea în mâna dreaptă un suport de metal legat cu piele de spatele unui Golden retriever. Când trecu prin dreptul acestuia, bărbatul spuse cu voce pătrunzătoare:

-Urmează semnele Jokere şi nu te mai împotrivi atâta!

David fusese cât pe-aci să-şi verse Cola peste geacă. Înghiţind în sec zise:

-Aţi spus ceva domnule?

-Da. Să te dai de aici că îmi sperii porumbeii băiete. Oi fi eu orb, dar surd nu sunt. Porumbeii mei pleacă… zise supărat bătrânelul.

-Dar…Nu contează. Băiatul avea alte idei în minte; râdea zicându-şi „Sigur, sigur ai spus să mă dau din calea ta, nu? S-o crezi tu! Nu sunt atât de prost. Probabil Serghei are spioni cu cărticele în loc de pumnale. Or fi peste tot, până şi la WC.”. Ajuns în blocul unde era biblioteca, se îndreptă cu paşi lenţi spre scara în spirală care ducea la etajul unde se afla, practic, mica lui „cameră de panică”. Nu putu să nu privească desenele de pe ziduri, de pe balustradă – unele erau graffiti, altele simple citate din cărţi, scrise cu carioca, markerul sau creioane colorate. Bara de care se ţinea tânărul era vopsită în felurite culori, dar se observa cu uşurinţă vechimea acesteia fiind pe alocuri îngălbenită şi scorojită. Nu contau toate acestea, cât locul spre care îl ghidau, spre lumea lui.

David scoase portofelul din buzunar şi luă permisul de intrare. Deschise uşa bibliotecii şi merse spre doamna Mirna. Femeia era destul de vioaie în acea zi, pălăvrăgind de zor cu o prietenă la telefon. Era mică de statură, de vreo 40-45 de ani, grăsuţă şi purtând, în ciuda gerului de afară, o pereche de pantofi roşii cu toc cui. Părul îi era ciufulit, iar unghiile ca nişte gheare, date cu ojă verde. Băiatul se postă în faţa ei, dar nu părea să-i fi remarcat prezenţa, vorbind întruna:

-Da, da scumpo. Înţeleg, înţeleg…Nu e vina ta că aţi divorţat. Of…

-Hm…Îhm, tuşi David.

-Da…Cum îţi spuneam….

-Doamnă…

-Carmen, scumpa, înţeleg perfect.

-Doamnă Mirna! se răsti David pierzându-şi răbdarea.

Femeia ridică cu dispreţ ochii spre băiat şi spuse:

-Eh, stai puţin dragă că iar a venit băiatul care mai doarme pe aici. Te sun imediat, ciao! Zi cu ce te pot ajuta tinere, spuse femeia zâmbindu-i trufaş lui David.

-Evident, vreau nişte cărţi şi nu. Nu, doamnă Mirna, nu dorm pe aici, ci mă gândesc. „Ceva ce dumneavoastră nu păreţi a face prea des” continuă băiatul ca pentru sine.

-Bine, bine. Cum spui tu. Lasă permisul aici şi du-te în lumea ta plictisitoare, spuse femeia mestecând o gumă.

Dacă ai şti tu ce plictisitor mai sunt. Cât mi-aş dori să fiu aşa!”

David lăsă permisul pe biroul Mirnei şi plecă să caute noi volume. Lucrând la şcoală pentru proiectul bilingv, trebuia să caute informaţii despre stresul din afară, de pe străzi, cafenele, de dimineaţă. Totul avea să se lege într-o teză în limba franceză, urmând să o prezinte alături de colegii de grupă în faţa unui juriu, prin luna mai. Era şef de grupă şi avea probleme cu unii colegi, dar ştia că la final avea să iasă aşa cum îşi dorea. Putea, acum, să se debaraseze de grijile de „acasă”. Începu să se întrebe dacă acel loc mai putea fi numit „acasă” sau era doar o staţie, un colţ de stand by?

Tânărul îşi cumpărase în drum spre bibliotecă o cafea Moca cu bucăţele de cacao. Îi plăcea foarte mult. Răsfoia cărţile alese la o masă de lemn dintr-o cameră de studiu pe care erau scrijelite diverse forme de argou şi citate. Nimic nou sub soare. Timpul parcă zbură pe lângă el şi privi, într-un final, ceasul cu pisică de pe perete: 19:00. Doamna Mirna se uita supărată din partea cealaltă a camerei şi făcea gesturi criptice spre ceas.

-Doar un moment să-mi strâng lucrurile, strigă David.

Femeia se întoarse la birou, nu înainte de a-şi da ochii peste cap.

David se îmbrăcă în grabă, împrumută cărţile găsite şi plecă. Coborând scara auzi zgomotul puternic al muzicii. Venea dinspre Underground, un club de noapte care, ciudat lucru, se afla sub bibliotecă. Tânărul se mai uită o dată la ceas şi hotărî că un pic de distracţie nu i-ar strica.

Băiatul aşteptă vreo jumătate de oră la coadă şi reuşi apoi să intre în Under. Peste tot lumea dansa, iar luminile jucau pe pereţi. Îşi lăsă cărţile şi geaca la o fată de la dressing şi porni spre bar. Comandă o vodcă, după ce îl asigură pe barman că avea 18 ani. În realitate bărbatului nici nu îi păsa, voia doar să îşi vândă marfa cât mai repede. David luă o înghiţitură din băutura incoloră şi mai că se înecă. Se încumetă şi dădu paharul peste cap. O fată subţirică, blondă cu ochii căprui se apropie pe nesimţite de acesta. Era îmbrăcată sumar, cu o rochie neagră şi scurtă, cu decolteu adânc, cizme cu toc. Spatele îi era gol, lăsând la vedere un imens tatuaj cu o frunză neagră străpunsă de o pană roşie. Cu un glas zglobiu ea îi spuse:

-Ce îi trebuie unei fete ca să se distreze? Of…Ştiu! Un băiat la fel de drăguţ ca tine. Nu vrei să vii la dans? Stai ca o babă la bar şi măsori pe toţi din priviri! Nu ai observat că şi eu încercam să te măsor pe tine? zise făcându-i cu ochiul.

-În primul rând, zise David, hai la dans şi în al doilea…Nu prea sunt atent la ce se petrece în jurul meu, spuse tânărul în timp ce îşi conducea partenera pe ringul de dans.

-Ar trebui să începi să fii.

-De ce? zise el, învârtind-o pe fată.

-Pierzi multe analizând fără a analiza cu adevărat, spuse tânăra.

Oamenii se mişcau în ritmul melodiei lui Armin van Buuren, „Safe inside”. David se lăsă purtat de muzică. În jurul lui totul se învârtea, lumea îl copleşea, viaţa îl demasca pe adevăratul său eu. Nu voia să îl aducă la suprafaţă, dar trebuia. David se întreba dacă avea să mai fie acelaşi băiat, acelaşi individ după ce îl va lăsa pe Serghei să îi spargă oglinda şi să îi omoare păpuşile din cârpă, amintirile. Se uită o clipă la fata zâmbăreaţă, fără de griji cu care dansa. „Ce norocoasă!”exclamă el pentru sine.

Brusc, lumea se opri. Rămase suspendată. Numai David şi fata de lângă el se mai mişcau. Ea se opri din dansat, râse şi ţipă:

-Opreşte-te! Muzica se opri.

-Ce se întâmplă? întrebă David temător.

-Of Jokere, of! Mă enervezi atât de tare că nu te-ai trezit încă. Am mai primit şi telefonul acela de la Dimitrie. Îmi spune că ai fugit la fel ca un copil care doar ce a aflat că Moş Crăciun şi iepuraşul de Paşte nu există. Zi şi tu David ceva! Se poate?

-Mă cunoşti?

-Ce întrebări stu-pi-de pui! Cine eşti? Mă cunoşti? Nu mai face asta! Nu înainte să afli cine eşti tu! Tu, cel care îi vei uni pe toţi! Acum… să trecem la ceva mai important. Vrei o vodcă? întrebă femeia luând din mâna barmanului îngheţat o sticlă de băutură.

-Acum cine pune întrebări fără sens?

-Nu te juca cu vodca băiete! Zi. Vrei sau nu?

-Da, vreau.

-Ce bine, ce bine. Te-aş fi ucis dacă îmi refuzai ospitalitatea, zise femeia râzând. Poftim! Na Zdrovia, spuse ea dând paharul peste cap.

-Noroc! spuse el.

-Bine, bine. Acum dă tot ce ai mai bun în tine. Pune întrebări.

-Mi-am dat seama deja că eşti originară din Varşovia, după felul cum ai spus „Noroc”, zise David.

-Bravo. Primeşti o bulină albă, spuse ea în timp ce îşi privea cu atenţie unghiile. Pusese-i o altă întrebare nu demult. Da, te cunosc, zise rânjind.

-Bine…Cine…

-Stai, stai! Mi-a venit o idee…să facem lucrurile mai interesante. Vezi roata de pe peretele opus? Cea cu multe cifre, mai are şi câteva cranii…

-Da.

-Învârte-o şi aşa vom afla limita întrebărilor tale. Nu vreau să mă plictisesc aşa toată noaptea, ştii…

-Ah…Fie!

David merse şi învârti roata, iar acul se opri la numărul cinci.

-Am…dar fu oprit de tânără.

-Patru întrebări. Una ţi-ai irosit-o mai devreme, spuse femeia pe un ton jucăuş.

-Nu e cinstit.

-E cineva sau ceva cu adevărat cinstit în viaţa asta?

-Nu. Cum te numeşti?

-Dalida Popescu. Nu te lua după Popescu. Nu e adevăratul meu nume de familie. Malinovska este şi am 25 de ani azi.

-Azi, spui.

-Da… De unde vin eu… e posibil să am vreo 938. Cine mai numără?

-De ce îmi zici atât de uşor lucruri despre tine?

-Nu poţi minţi în faţa Jokerului. Nu poţi ascunde nimic de el. Pur şi simplu nu poţi. Când pui o întrebare şi aleg… Atenţie! Eu sunt cea care alege să răspundă! Ei bine… mă ustură creştetul destul de tare şi mă face să îţi spun orice. Dacă nu mă crezi uită-te. M-am ars deja.

Băiatul privi gâtul Dalidei şi văzu un şirag de sânge prelingându-se dintre firele de păr.

-A treia întrebare… Cu ce te ocupi?

-Simplu! Sunt gardianul bibliotecii „Safir” din Iaşi. Toată ţara, fiecare oraş din Europa sau din Asia are aşa ceva.

Continuarea în curând !

%d bloggers like this: