Authors Posts by Crina Stanciu

Crina Stanciu

67 POSTS 0 COMMENTS

Seria „Legenda celor patru soldaţi"

Îmblânzirea bestiei, de Elizabeth Hoyt-recenzie

Titlul original: „To Beguile a Beast”

Traducere din limba engleză: Elena Arhire/Graal Soft

Seria „Legenda celor patru soldaţi”

Editura: Litera

Colecţia: Iubiri de poveste

Număr de pagini: 272

An apariţie: 2016

 

   Dragă cititorule, imaginează-ţi pentru un moment că te afli pe un pod care uneşte două maluri foarte îndepărtate. Te afli la mijloc şi nu ştii ce cale să alegi: pe cea din stânga sau pe aceea din dreapta. Un drum este ceţos, iar un altul luminos şi cu puţini nori. Îl vei alege pe cel ceţos; mergi către el şi esţi învăluit de o perdea gri ce se strânge puţin câte puţin în jurul tău. Brusc totul se luminează, viaţa îşi reia cursul şi găseşti un început pe care l-ai considerat de multă vreme pierdut în negura anilor. Acest început va îmbrăca forma…a ceea ce doreşte orice persoană şi anume…

   Elisabeth Hoyt, autoarea ale cărei romane de dragoste istorice au urcat rapid în topurile de bestselleruri. De asemenea, cărţile ei, traduse până acum în 15 limbi, au fost nominalizate de patru ori la premiul RITA şi au câştigat de două ori premiul Romantic Times Reviewer’s Choice. Elisabeth s-a născut în New Orleans, dar a crescut în St. Paul, Minnesota. A călătorit mult şi a vizitat St. Andrews, Scoţia; Germania, Franţa şi Belgia. A petrecut un an în Oxford şi, pe timpul unui schimb de vară între studenţi, a locuit în Kawasaki, Japonia. Are BA în antropologie de la Universitatea din Wisconsin la Madison. A mai scris trilogia „The Princess”,   seriile „Maiden Lane” şi „Legend of Four Soldiers”.

   Volumul se deschide cu aceeaşi legendă, a celor patru soldaţi care se întorceau de la război. De astă dată condeiul autoarei poposeşte asupra unui „soldat care se întorcea acasă, traversând munţii dintr-un tărâm îndepărtat…Soldatul nostru se luptase în război cu cea mai mare vitejie, dar mulţi alţi soldaţi luptaseră la fel…dintr-un singur punct de vedere, el era diferit. Nu putea să mintă”. Acestuia i s-a spus Povestitorul de adevăruri sau Sir Alistair Munroe.

   Pentru a fi un bun povestitor trebuie să fi trăit anumite evenimente care să lase gravată în lumea, în fiinţa unei persoane sentimentul a ceea ce de abia s-a petrecut. Aşa se întâmplă că o întâmplare a lăsat impregnat pe faţa şi corpul lui Sir Alistair  semne prea dure: acesta nu mai are un ochi şi a fost lipsit de două degete de la o mână. Din ce cauză? Deoarece a participat la masacrul de la Spinner’s Falls şi a supravieţuit plătind un preţ. Când a revenit în societate a observat că  aducea teama copiilor, provoca repulsie oamenilor din jurul său şi a preferat să se izoleze la castelul din Scoţia unde a continuat să cerceteze flora şi fauna. A aflat ulterior că exista un trădător care a condus la finalul tragic al misiunii din război şi a început propriile cercetări. Anii trec şi viaţa îşi urmează cursul. Alistair rămâne în singurătate, refuză să o vadă până şi pe sora sa mai mare. Acestea se petrec până apare în pragul acestuia, într-o seară ploioasă, o femeie împreună cu doi copii, care se recomandă a fi  noua lui menajeră. Munroe nu poate crede cele auzite; el nu angajase nicio menajeră, dar se pare că soţia unui bun prieten de al său, Vale, a preferat să nu îl anunţe despre mica modificare pe care o va aduce lumii lui Alistair. Este hotărât să o trimită pe Helen Fitzwilliam înapoi la Londra, dar femeia nu se lasă doborâtă de vorbele acestuia sau de înfăţişarea sa. Îl înfruntă şi câştigă:

„-Mă aştept să vreţi să plecaţi în dimineaţa asta…

-Va trebui să cumpăr unul nou, nu? Un ceainic…

-Voi cere o trăsură…

-Sunt oameni care preferă metalul…

-Ca să mă lăsaţi în pace!…

-Iar pentru ceainic, preferaţi ceramică sau cositor?

-Ceramică, dar…măcar am apucat să aleg ceainicul, mormăi Alistair în apărarea lui.”

   Opera este plină de haz. Totodată arată o nouă versiune a basmului „Frumoasa şi bestia” care înfrânge normele şi arată că nu înfăţişarea contează, ci sufletul unei persoane. Alistair acceptă, într-un final ca Helen să rămână în casa acestuia, fără să ştie motivul pentru care femeia se afla acolo: ea fusese amanta ducelui Lister căruia îi pasă de ea şi de copiii săi ca de nişte obiecte, netratându-i cu iubire, ci doar cu nişte vizite rare. Helen ştia că dacă va fugi, Lister o va găsi şi îi va lua copiii de lângă dânsa, aşa că a plecat acolo unde acesta nici măcar nu s-ar fi aşteptat. Oare îi va găsi pe ea şi pe micuţi? Oare Alistair îl va lăsa să îi fure lumina de la capătul tunelului? Rămâne de citit…

   Lucrarea este scrisă la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient şi omniprezent. Personajele sunt frumos conturate, relevând caractere puternice, încredere şi curaj. Descrierile spaţiale sunt în număr redus, autoarea concentrându-se asupra dialogului „Sunteţi un idiot./Mai mulţi oameni de ştiinţă importanţi din Edinburgh şi de pe continent v-ar contrazice.”. Pentru un cititor avid după romanele de dragoste, împletite cu istoria Londrei secolului al XVIII-lea şi pline de acţiune şi suspans, cartea de faţă este alegerea perfectă.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

NOTĂ:5/5 steluţeCartea Îmblânzirea bestiei, de Elizabeth Hoyt poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Seducerea unui păcătos, de Elizabeth Hoyt-recenzie

Seria „Legenda celor patru soldaţi”

Titlul original: „To Seduce a Sinner”

Traducerea din limba engleză: Bianca Mateescu/Graal Soft

Editura: Litera

Colecţia „Iubiri de poveste”

An apariţie: 2016

Număr de pagini: 321

   Ce am simţit citind acest volum? Un amalgam de sentimente. M-a fermecat prin spontaneitatea personajelor, prin felul deschis prin care se manifestau. Este ca şi cum autoarea ne dă câteva fire de aţă pe care ni le leagă de degetul mic de la mâna dreaptă ori stângă şi ne ia cu dânsa spre un labirint, poate că al minotaurului, dar eu, cititor, nu am găsit decât o poveste a patru soldaţi care şi-au creat o viaţă cu bune şi cu rele şi care doresc să afle adevărul ce stă în spatele unui masacru. Imaginaţi-vă un ciclon, iar în mijlocul acestei furtuni stau cuvinte încâlcite care aşteaptă a fi ordonate de către…

   Elisabeth Hoyt , autoarea ale cărei romane de dragoste istorice au urcat rapid în topurile de bestselleruri. De asemenea, cărţile ei, traduse până acum în 15 limbi, au fost nominalizate de patru ori la premiul RITA şi au câştigat de două ori premiul Romantic Times Reviewer’s Choice. Elisabeth s-a născut în New Orleans, dar a crescut în St. Paul, Minnesota. A călătorit mult şi a vizitat St. Andrews, Scoţia; Germania, Franţa şi Belgia. A petrecut un an în Oxford şi, pe timpul unui schimb de vară între studenţi, a locuit în Kawasaki, Japonia. Are BA în antropologie de la Universitatea din Wisconsin la Madison. A mai scris trilogia „The Princess”,   seriile „Maiden Lane” şi „Legend of Four Soldiers”.

   Volumul se deschide şi de astă dată cu imaginea unui soldat care se întorcea de la război. El mărşaluia spre casă, un loc  în care credea şi nu prea credea pentru că ştia că nu mai exista un cineva care să îl aştepte. Numele său era Jack Zâmbăreţul. Acesta este imaginea în oglindă a personajului principal, vicontele de Vale, Jasper Renshaw, proaspăt părăsit în faţa altarului pentru un preot cu părul bălai. Nici bine nu a fost anulată căsătoria că în pragul casei sale a apărut o nouă soţie, Melisande Fleming, care se oferă să se mărite cu el. Jasper este năucit la cât de repede merg lucrurile şi, pentru a nu mai pierde timp preţios cu cucerirea unei alte femei, acceptă propunerea domnişoarei Fleming. El nu îşi dă, însă seama că Melisande îl iubea pe acesta de mai mulţi ani: l-a urmărit cum i-a cerut mâna celei mai bune prietene ale sale şi cum a fost, ulterior, părăsit; l-a privit cum flirta cu alte femei, dar nu a avut destul curaj să vină mai aproape de acesta. Ea este mult prea timidă, nu îi plac evenimentele mondene, aceasta fiind în totală contradicţie cu felul de  a fi al lui Jasper care doreşte să fie mereu în centrul atenţiei şi sufletul oricărei serate. Vicontele de Vale este un om cu zâmbetul pe buze, dar care ascunde un trecut tragic, fiind unul dintre puţinii supravieţuitori ai masacrului de la Spinner’s Falls. Nu vrea să îi arate soţiei sale adevăratul său chip, plin de amărăciune, de dor faţă de prietenii şi camarazii pierduţi pe front. Se vor duce, însă două bătălii: a lui Melisande pentru a-l cunoaşte mai bine pe viconte şi pentru a-l ţine la distanţă „când intră în sala unde avea loc balul mascat al lui Lady Graham, Melisande îşi ascunsese mâinile tremurânde între faldurile fustei…detesta genul acela de mondenităţi…dar acela era teritoriul lui Jasper. Şi dacă voia să-i arate că putea fi o înlocuitoare mai mult decât potrivită pentru nenumăratele lui iubite, atunci trebuia să-l înfrunte pe propriul teren” şi a lui Vale pentru a o cuceri.

   Jasper începe să o curteze pe Melisande; îşi dă seama că în spatele hainelor anoste, chipului şters, timidităţii sale, se află o femeie puternică, inteligentă,  plină de pasiune, dar care nu va trebui să ştie niciodată ce face vicontele de Vale în timpul său liber: încearcă să găsească persoana care şi-a trădat camarazii pe câmpul de luptă. Tot întrebând, Jasper află că trădătorul ar fi avut mama din Franţa, dar lucrurile se complică. Va pleca împreună cu Melisande în Scoţia către singuraticul Sir Alistair Munroe, un alt supravieţuitor al masacrului pentru a afla mai multe. În tot acest timp îşi va apăra soţia de intemperii şi va descoperi…ceva ce rămâne de citit…

   Opera este scrisă la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient şi omniprezent. Ceea ce impresionează este modul în care sunt construite personajele, gândurile acestora, sentimentele pe care le dau în vileag:

Jasper se uită la soţia lui, care stătea pe scaunul de vizavi de el…în timp ce stătea şi o privea, mintea lui plănuia furioasă următorul asalt asupra fortăreţei sufletului ei…La ce te gândeşti? întrebă Melisande şi vocea ei căzu în gândurile lui, precum o pietricică într-un lac./Mă întreb dacă eşti o zână, îi răspunse el./Îţi baţi joc de mine./Din păcate, nu, inima mea. ”.

Lectură plăcută!!!

Notă: 5/5 steluţe

Cartea Seducerea unui păcătos, de Elizabeth Hoyt poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Femeia falsă, de Jude Deveraux-recenzie

Titlul original: „Counterfeit Lady”

Seria „The James River”

Editura: MIRON

Număr de pagini: 383

An apariţie: 2012

   Ce s-ar întâmpla dacă  pentru câteva zile am fi nişte simpli călători, ori piraţi şi, de ce nu, căpitanul unui vas din anul 1794? Am avea parte de o viaţă plină de aventură, de lupte între marinari, de prea mult peşte şi nelegiuiri. Probabil am fi sclavii unei nave, dar curajoşi fiindcă ştim că putem muri din cauza unei furtuni mult prea puternice, putem fi răpuşi de boli sau rămâne fără alimente. Câte şi mai câte se pot întâmpla la bordul unei corăbii. În plus, putem fi mituiţi să furăm o soţie pentru un bogătaş şi să încurcăm o lady cu…o servitoare, refugiată din Franţa care şi-a privit familia trasă în ţeapă şi care a fost nevoită să plece să găsească un nou început. Oare de ce să ne complicăm atât de mult? Mai bine rămânem în secolul nostru şi ducem viaţa de acum, decât să o schimbăm pe o alta. Nu se ştie, însă dacă nu vom ajunge să ne schimbăm părerea după ce vom citi cartea scrisă de…

   Jude Deveraux (Jude Gilliam) s-a născut pe data de 20 septembrie 1947 în Fairdale, Kentuky şi este autoarea a peste 40 de volume care au fost trecute pe lista „The New York Times Best Selle list”. Este cunoscută pentru romanele istorice de dragoste: povestirile sale au de cele mai multe ori în centru eroine puternice care îşi duc viaţa în anii trecuţi ai secolului al XIX-lea Colorado sau New Mexico. Câteva dintre volumele publicate de aceasta sunt „Fecioara”(1988), „Iubire de catifea”(1982), „Invitaţia”(1994).

   Opera se deschide cu imaginea Angliei rurale din iunie 1794.  Ne este prezentată familia Maleson: Jacob „un om mic de statură, gras, cu o burtă care-l obliga să lase ultimii nasturi ai vestei neîncheiaţi” şi fiica sa, Bianca cu „trupul înalt şi corpolent” care se studia în oglindă şi se gândea la zilele de glorie, acum nemairămânând decât cu o mică avere, o casă la ţară şi un nume regal. Aceasta o avea ca slujnică pe Nicole Courtalain, o femeie  care a trăit Revoluţia Franceză pe propriai piele şi care acum era nevoită să se refugieze în Anglia.

   Nicole provenea dintr-o familie de nobili, rude cu regii Franţei. Ascunde un secret de-a dreptul macabru: cât timp ea şi bunicul său fuseseră plecaţi, părinţii acesteia muriseră în focul declanşat de ţăranii de pe moşie. De aceea s-a ascuns cu acesta în căpiţele de fân din hambar şi nu au fost găsiţi. Povestea ei nu se termină aici: cei doi devin ajutoarele unor oameni de la moară. Totuşi sătenii înfuriaţi de cele întâmplate îi vor ucide familia morarului la un loc cu bunicul tinerei. Nu mai avea pe nimeni şi nimic în Franţa aşa că ajunge la Londra unde devine cameristă şi apoi doamna bună la toate a Biancăi. Spre deosebire de ceilalţi refugiaţi, Nicole nu e primită cu milă, ci cu neîncredere în propria descendenţă, cu ură şi superioritate. Trebuie, însă să se adapteze şi aşa şi face. Mai mult, pune la cale un plan pentru viitor: munceşte fără oprire şi strânge bani pentru a deveni asociata la o firmă de cusătorie care aparţine uneia dintre verişoarele sale. Din păcate lucrurile nu merg aşa cum trebuia. Destinul are o altă idee: în timpul unei plimbări cu trăsura, Bianca şi Nicole sunt atacate de bandiţi care nu vor aur sau haine, ci pe Bianca Maleson. Cea de pe urmă, dorind să scape, strigă cât poate de tare că Nicole este cea căutată. Aceştia o iau pe sus pe tânăra noastră şi fug pe un vas care se îndrepta spre…America.

   Ce are să o aştepte de aici în colo sau, mai bine zis…cine? Pe vas Nicole o cunoaşte pe Janie, femeia trimisă de Clay Armstrong să îi fie alături Biancăi pe drum, să îi coasă haine noi, să îi dea de mâncare. Tânăra se confesează acesteia, îi spune ce mare încurcătură s-a comis şi că nu ştie cum să o îndrepte. În plus, căpitanul vasului are ordin dat de Clay să îl însoare prin reprezentant. Foloseşte forţa pentru a o determina pe Nicole să accepte, iar aceasta cedează. Trece timpul, iar cele două femei ajung, în cele din urmă în America. Clay nici nu aşteaptă să audă explicaţiile lui Janie despre cele petrecute că se şi duce valvârtej spre Nicole şi o sărută. Ea îl dă repede la o parte şi îi spune că nu este Bianca. Furios, Clay îi spune că este o hoaţă şi o jigneşte în fel şi chip. Drept urmare Nicole va fugi, dar nu rezistă prea mult timp fără apă şi mâncare. Mai mult decât atât, este prinsă de mai mulţi câini, se loveşte la picior şi pare că zilele îi sunt numărate. Cel care o salvează este Clay. O duce acasă şi îi dă mâncare, vin – dându-şi seama cât de slabă la băutură era aceasta – o tratează la rană.

   În următoarea dimineaţă, Clay îi propune lui Nicole anularea căsătoriei, trebuindu-le doar prezenţa doctorului care fusese martor la nunta de pe vas. Până atunci, ea avea să rămână la moşia acestuia, în calitate de soţie a acestuia. Lunile trec, iar Clay se simte din ce în ce mai atras de Nicole. Nu doar el, dar şi muncitorii, nepoţii bărbatului, prietenii de familie, localnicii, cu toţii sunt vrăjiţi  de bunătatea fetei, de inteligenţa sa, de curajul şi bucuria pe care o aduce. Lucrurile bune nu ţin, însă mult timp…Barca se întoarce şi apare…Bianca de care Clay pare de-a dreptul fermecat. Parcă nu vede şi nu aude cuvintele pline de ură, dorinţa de avere a Biancăi. În plus nu vrea să îi destăinuie lui Nicole motivul pentru care nu vorbeşte despre moartea fratelui său mai mare şi a soţiei acestuia, Beth. Beth-Bianca, Bianca-Beth, este ceva ce ar trebui să ştim? Este ceva ce îl reduce pe Clay la un simplu obiect vorbitor şi care nu-i poate spune decât „da” Biancăi şi „nu” dragostei lui Nicole…Ce anume va fi dispusă Bianca să facă pentru a-l ţine pe Clay alături? Înşelăciune? Omor? Nu sunt vorbe goale fiindcă femeia se foloseşte de toţi şi de toate pentru a se asigura că va deveni „doamna Armstrong”. Doreşti, dragă cititor, să afli capătul unui lanţ al tristeţii care se strânge de jur împrejurul  încheieturii personajelor noastre şi nu mai vrea să le dea drumul?

   „Femeia falsă” este scrisă la persoana a III-a, naratorul este omniscinet şi omniprezent. Descrierile nu sunt atât spaţiale, cât bazate pe personaje, pe ce simt şi văd acestea la un moment dat, fapt ce conferă farmec lucrării „Nicole nu-şi putea imagina cum urma să ajungă acasă, încercă să-şi ţină capul sus şi-şi fixă privirea numai asupra casei…se aruncă în pat şi hohotele de plâns izbucniră”; observăm imaginile dinamice care dau contur acţiunii „Nicole începu să fugă spre casă. Trebuie să-l găsesc pe Clay. În bibliotecă, pe jos, erau urme de sânge, dar nici urmă de Clay. Inima ei încetase să bată mai de mult”. Personajul feminin rămâne un model demn de urmat: curajoasă, isteaţă, bună la suflet. Celor cărora le plac cărţile de tipul labirintului cu patru ieşiri dintre care una aduce fericirea şi celelalte moarte, dramă, suferinţă, colorate cu multă acţiune, dragoste, vor fi pur şi simplu daţi peste cap de combinaţie.

VĂ UREZ LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

   NOTĂ: 5/5 STELUŢE

 Cartea Femeia falsă, de Jude Deveraux poate fi comandată de pe site-ul târgulcărţii.ro

Sursa foto: Pinterest

Inimă sălbatică, de Elizabeth Hoyt-recenzie

Seria: „Legenda celor patru soldaţi”

Titlul original: „To Desire a Devil”

Traducere din limba engleză: Elena Arhire/Graal Soft

Editura: Litera

Colecţia „Iubiri de poveste”

An apariţie:2016

Număr de pagini: 270

5/5 STELUŢE

 

   Omul este o fiinţă cu totul şi cu totul deosebită şi ar trebui să ne simţim mândri că suntem ceea ce suntem şi nu o altă făptură. De ce acestea? Fiindcă avem capacitatea de a simţi bunele şi relele, fericirea şi tristeţea, ura şi iubirea. Uneori ne lăsăm copleşiţi de acest amalgam de sentimente şi ne ridicăm, fiind cuprinşi de bucurie, ori, din contra, cădem la pământ, în disperare, uitându-ne o lume întreagă. De uitare îi este frică omului, de faptul că fie va uita persoana care îi este aproape în ultimele momente, fie va uita cine este, fie îl vor uita pe el cu toţii. Parese că scriu cuvinte sumbre, parcă legate şi parcă dezlegate. Acestea nu reflectă decât ceea ce am descoperit într-o carte adusă de…

   Elisabeth Hoyt , autoarea ale cărei romane de dragoste istorice au urcat rapid în topurile de bestselleruri. De asemenea, cărţile ei, traduse până acum în 15 limbi, au fost nominalizate de patru ori la premiul RITA şi au câştigat de două ori premiul Romantic Times Reviewer’s Choice. Elisabeth s-a născut în New Orleans, dar a crescut în St. Paul, Minnesota. A călătorit mult şi a vizitat St. Andrews, Scoţia; Germania, Franţa şi Belgia. A petrecut un an în Oxford şi, pe timpul unui schimb de vară între studenţi, a locuit în Kawasaki, Japonia. Are BA în antropologie de la Universitatea din Wisconsin la Madison. A mai scris trilogia „The Princess”,   seriile „Maiden Lane” şi „Legend of Four Soldiers”.

   Romanul se deschide şi de astă dată cu un fragment dintr-o mini poveste care va urmări cititorul pe parcursul întregii lucrări. Vom afla continuarea Legendei celor patru soldaţi, mai cu seamă, a celui care s-a oprit să îşi scoată o pietricică din cizmă. El nu dorea să îşi reia călătoria deoarece nu credea că va exista vreo persoană care să îl aştepte acasă. Soldatul a fost schimbat de război „frica şi dorinţa, curajul şi pierderile, omorurile şi oboseala, toate îşi lasă subtil amprenta asupra lui, minut de minut, zi de zi, an de an până când, în cele din urmă, se schimbă întru totul, o transformare în bine sau în rău a omului care fusese cândva”. Acesta a rămas să cugete, dar nu pentru mult timp… fiindcă lângă el va apărea o sabie de nicăieri şi soldatul nostru va fi de aici încolo numit Longsword…

   Ulterior, lectorul este adus în Londra lui octombrie 1765 şi îi este prezentată domnişoara Beatrice Corning, nepoata celui care a moştenit toată averea Blanchard, mai bine spus, cel care a revendicat-o după ce au apărut veştile de pe front despre moartea adevăratului conte, Reynaud St. Aubyn. După cum aflasem în volumele anterioare, Reynaud, este fratele lui Emeline Gordon, recent căsătorită cu Samuel Hartley, şi care decedase în urmă cu şapte ani în bătălia de la Spinner’s Falls. Aşa s-a crezut până la momentul acestei petreceri, destul de plictisitoare din perspectiva lui Beatrice, când „uşa salonului albastru se deschise brutal şi se trânti de perete. Fiecare cap din încăpere se întoarse ca să îl privească pe bărbatul care rămase pironit în pragul ei. Era înalt, cu umeri extraordinar de laţi…părul negru îi cădea în dezordine pe spate, şi o barbă prea mare aproape îi acoperea obrajii supţi. O cruce de fier se legăna în urechea lui şi un pumnal imens, scos din teacă era atârnat de o sfoară la brâu”. Lucrurile iau o turnură neaşteptată; bărbatul începe a striga cât îl ţin plămânii că doreşte să îşi vadă tatăl. În tot acest timp privirea-i nu conteneşte în a o măsura din cap şi până în picioare pe Beatrice. După câteva minute acesta îşi pierde cunoştinţa. Tânăra noastră îl recunoaşte de îndată din portretul  la care se uita zi de zi: bărbatul era nimeni altul decât Reynaud St. Aubyn.

   Reynaud fusese ţinut ca sclav de către indieni, dar a reuşit să fugă şi s-a întors pentru a-şi reclama drepturile. Află cele ce s-au petrecut cât timp a fost plecat: casa, averea, titlul erau deţinute de unchiul lui Beatrice, iar sora sa s-a căsătorit cu unul dintre companionii săi din regiment. Ce urmăreşte în cele din urmă? Să  i se redea toate care i se cuvin. Totuşi pentru a reuşi va trebui să se supună regulilor societăţii engleze, să redevină vicontele manierat şi oratorul de altă dată, să se căsătorească. Este ajutat de mătuşa sa, Tante Cristelle şi de vechii săi camarazi: Hartley, Munroe şi Vale. Află că masacrul de la Spinner’s Falls nu a fost doar un accident, ci a fost plănuit şi va face orice pentru a descoperi adevărul. Nu se gândeşte, însă că trădătorul care a întins cursa cu şapte ani în urmă va încerca să îl ucidă, angajând mercenari după bunu-i plac. Pe acest fundal, plin de acţiune şi mister, se va naşte şi o poveste de dragoste dintre cele mai pasionale dintre Reynaud şi Beatrice care se ceartă fără sorţi de izbândă. El ştie şi nu ştie ce vrea, iar dânsa s-a săturat să îl aştepte. Ca de obicei, puţin alcool şi auzim cu toţii acele cuvinte „Te iubesc, trebuie să îi spun” . Ce se va întâmpla, rămâne de citit…

   „Inimă sălbatică” este scris la persoana a III-a, naratorul este omniscient şi omniprezent. Descrierile spaţiale aduc un ton specific volumului „cu coloane albe înşirate de-a lungul pereţilor, care se înălţau spre tavan cu bucle ornamentale discrete. Mesele şi scaunele erau împrăştiate ici-colo, iar în centrul încăperii se afla o masă ovală pe care se găsea o vază cu stelişoare târzii”, crema societăţii era împărţită în cupluri care dansau, domnişoare care aşteptau a fi curtate, bărbaţi care vorbesc despre politică şi femei, soţii, care infirmă toate ideile soţului care face parte din Camera Lorzilor şi nu ştie să facă propuneri de legi mai înţelepte J. Personajele nu lasă de dorit. Cel care m-a impresionat a fost Reynaud datorită curajului său, tăriei de caracter, reuşind să salveze o parte din companionii săi în luptă şi rezistând ca sclav pentru şapte ani. În plus se adaptează la fiece mediu, rustic sau la societatea londoneză a secolului al XVIII-lea.

„-Sunt prostuţă, nu? Să mă aştept ca un bărbat pe care îl cunosc doar dintr-un portret să fie un prinţ romantic.

-Poate, recunoscu el. Dar dacă nu am avea visuri romantice, viaţa ar fi teribil de plicticoasă, nu crezi?”

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!Cartea Inimă sălbatică de Elizabeth Hoyt poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto:  Pinterest

     „Mă iubeşti?”, „Da, te iubesc.”, „Ce se va întâmpla de acum încolo?”.

Fanfan, de Alexandre Jardin-recenzie

Editura: URANUS

An apariţie:1991

Traducere din limba franceză: Angela Cismaş

Număr de pagini: 235

 

   Roata destinului este una de foc şi de gheaţă. Se învârteşte la nesfârşit şi dă peste cap vieţile tuturor. Nimeni nu scapă de forţa-i atotputernică. Este precum glontele unui pistol care s-a înfipt adânc în pieptul nostru şi ne lasă fără de suflare. Efectele pot fi negative – moarte, tristeţe, depresie – sau pozitive – dragoste, fericire, speranţă. Mai grav este când în jocul acestei roţi se află însăşi inima şi atunci pot apărea ura ori iubirea. Roata se opreşte şi ne lasă  o alegere: acceptăm ce ne-a oferit şi ne aruncăm în necunoscut sau luptăm cu destinul şi aşteptăm…Cine are să fie învingătorul?

   Alexandre Jardin s-a născut pe data de 14 aprilie 1965 la Neuilly-sur-Seine. Celebru la 24 ani, adulat, premiat, cu tiraje ameţitoare atingând 700,000 exemplare, un adevărat „fenomen de librărie”, tradus în peste 15 limbi, chiar şi în japoneză, cu producători care se bat pentru drepturile de adaptare cinematografică, Alexandre Jardin, fiul unui scenarist, este considerat astăzi un copil minune al literelor franceze. Până la „FANFAN” (5 martie 1990, Paris), acesta a mai publicat încă două cărţi: „Bille en tête” (Prix du Premier Roman, 1986, ecranizată de Carlo Cotti) şi „Le Zèbre” (Prix Femina, 1988, ecranizată de Patrice Leconte).

   Volumul se deschide cu un citat al lui Molière, „Dom Juan”, „Începuturile au un farmec de nespus”. Acesta reprezintă un indiciu, o piesă din puzzle-ul care este „Fanfan”. Personajul principal este Alexandre Crusoe, strămoşul lui Robinson, după cum afirmă acesta sus şi tare. El doreşte să facă curte unei femei fără a ceda „chemării simţurilor”. Alexandre nu vrea să calce pe urmele părinţilor săi pentru care iubirea s-a stins, aceştia trăind acum de pe urma unor aventuri de o noapte în braţele unor idealuri „Aş fi dorit atât de mult să întâlnesc o fată virtuoasă, care să mă fi adorat şi în acelaşi timp să mă fi silit să-mi înfrânez pasiunea. Dar vai! Femeile acestor timpuri au uitat arta de-a face ca dorinţa să freamăte nerăbdător. Am fost nevoit, aşadar, adolescent fiind, să mă-nfrânez eu însumi  ”. Tânărului îi plac cuceririle, adoră sentimentul de la începutul unei relaţii, dar îi e teamă de ce anume se află dincolo de acesta, îi este frică de necunoscut şi de final. Tocmai de aceea, preferă ca el să aducă primul sfârşitul.

     Alexandre ajunge la vârsta de 20 de ani, începe să studieze la facultatea de Ştiinţe Politice. În relaţiile sale este mereu reţinut şi atunci când alege să le spună fetelor cu care iese care îi este dorinţa – „le vesteam invariabil pe iubitele mele…că aveam intenţia să le dau numele meu, să le fac copilaşi în scurtă vreme şi să le zăvorăsc curând într-o locuinţă înconjurată de garduri.”„Se cărăbăneau toate cu o iuţeală de necrezut.”. Nu după mult timp o va cunoaşte pe Laure căreia îi va cere şi mâna. Data nunţii era deja stabilită, în septembrie, dar relaţia celor doi începe,încetul cu încetul, să se erodeze. Tot răul spre bine: Alexandre o găseşte pe femeia visurilor sale, Fanfan Sauvage, într-un  hotel de pe coasta normandă, condus de Domnul Ti, „un bătrân neobişnuit” şi Maude. Fanfan este de-a dreptul ieşită din comun pentru tânărul nostru: plină de vitalitate, optimistă cu privire la viaţă şi…un pericol pentru acesta, din moment ce îi răvăşea sentimentele şi îl aducea în pragul de a-şi încălca preceptele. De aceea va face un pact cu sine: să rămână fidel lui Laure, dar să o seducă pe Fanfan, să o facă prietena lui, noua jucărie alături de care nu va fi decât un frate

„am visat că un bărbat îmi făcea ochi dulci fără ca vreodată să-mi mărturisească dragostea lui, iar aşteptarea asta dădea naştere la o înfrigurare nemaipomenită”.

  Poate oare personajul nostru să reziste în faţa lui Fanfan? Aparent…da. Mereu când era mai aproape de aceasta, se gândea la o locomotivă şi la liniştea, pacea adusă. O va duce pe Fanfan în Veneţia, îi va aduce o floare-de-colţ din Alpi, se va îndatora pentru a-i cumpăra haine şi pentru a o supraveghea din hotelul aflat vis-à-vis de apartamentul acesteia. Mai mult decât atât, cu câteva luni înainte de nuntă, aruncă toate invitaţiile şi încheie povestea dintre el şi Laure. Alexandre, însă continuă să-i repete lui Fanfan că nu pot fi decât frate şi soră, iar aceasta îi întinde o capcană: îi cere să vină să îi cunoască părinţii deoarece sunt, în fond, o familie acum. Zis şi făcut, dar tânărul nu ştie de ce soţii se poartă atât de afectuos cu el. Primeşte de îndată şi răspunsul: „Gilbert a pus punctul pe i: -Dar când v-aţi logodit?”. Rămâne de citit ce anume se va întâmpla mai departe cu cei doi „trişori” în ale dragostei…

kinopoisk.ru

   Opera este scrisă la persoana I, naratorul este omniprezent şi omniscient, în acelaşi timp şi personaj. Cititorul vede pe tot şi pe toate prin ochii lui Alexandre care se autocaracterizează, se analizează neîncetat, acesta fiind şi elementul care m-a atras de la început la volum „conformismul meu se scurgea pe apa sâmbetei, scoţând la iveală posedatul lipsit de măsură şi pătimaş care dormita în mine, cel care tocmai mă îngrijorase”, „speram că instituţia matrimonială mă va apăra de instinctele mele…ştiam cu precizie că menajul nostru avea să se vestejească…iată de ce era important pentru mine să-i petrec verigheta pe deget celei care nu era femeia vieţii mele…să nu vedeţi nici urmă de cinism în raţionamentul acesta”.

            „Cine mă ia drept smintit n-a iubit cu-adevărat. Nebuni sunt cei care uită să-şi piardă minţile din dragoste”, dar nici nebunia nu trebuie lăsată liberă prea mult, nu-i aşa?     

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Fanfan, de Alexandre Jardin poate fi comandată  de pe târgulcărţii. ro

Sursa foto> Pinterest, kinopoisk.ru

 

,„Nu uita!” gemeau cicatricele. „Nu uita locurile în care securea ţi-a sfârtecat carnea şi glonţul de plumb te-a străpuns până la os. Ţine minte că ai fost însemnat pentru vecie."

Gustul ispitei, de Elizabeth Hoyt-recenzie

Seria: „Legenda celor patru soldaţi”

Colecţia:”Iubiri de poveste”

Titlu original: „To Taste Temptation”

Traducere din limba engleză: Bianca Mateescu/Graal Soft

Editura:Litera

Număr de pagini: 288

An apariţie:2016

   

   O întrebare pe care multă lume evită fie să o pună, fie să-i dea un răspuns concret: „Cum este pe timp de război?”. De ce toate acestea? Fiindcă războiul înseamnă suferinţă, râuri de sânge care  par a nu mai seca. Imaginaţi-vă, dragi cititori, cum se purtau în secolele trecute luptele între triburile băştinaşe şi englezi, cum soţiile, copiii şi surorile rămâneau acasă şi aşteptau. Veştile proaste erau aduse de presă ori scrisoare sau locotenent. Acele vremuri arătau diferenţele între bine şi rău, între fericire şi durere. Cine ştia să joace şah, ştia şi arta războiului, cum anume să învingă pe cel mai slab. Un pion bine aşezat făcea de cele mai multe ori diferenţa. Totuşi, ce s-ar întâmpla dacă o piesă oarecare ar transmite strategia atent măsluită către inamic? Un masacru. Cine să fie persoana care ne  trimite atât de departe în timp?

   Elisabeth Hoyt este autoarea ale cărei romane de dragoste istorice au urcat rapid în topurile de bestselleruri. De asemenea, cărţile ei, traduse până acum în 15 limbi, au fost nominalizate de patru ori la premiul RITA şi au câştigat de două ori premiul Romantic Times Reviewer’s Choice. Elisabeth s-a născut în New Orleans, dar a crescut în St. Paul, Minnesota. A călătorit mult şi a vizitat St. Andrews, Scoţia; Germania, Franţa şi Belgia. A petrecut un an în Oxford şi, pe timpul unui schimb de vară între studenţi, a locuit în Kawasaki, Japonia. Are BA în antropologie de la Universitatea din Wisconsin la Madison. A mai scris trilogia „The Princess”,   seriile „Maiden Lane” şi „Legend of Four Soldiers”.

   Volumul se deschide cu un epilog în care sunt prezentaţi patru soldaţi care se întorceau acasă de la luptă. Ajunşi la o răscruce, aceştia au trebuit să se despartă: unul a mers către răsărit şi prin pădurea întunecată, altul către munţii din depărtări, al treilea alege calea cea mai uşoară, iar ultimul a rămas în urmă pentru a-şi scoate o piatră din cizmă. Povestea care urmează a fi spusă aparţine primului şi anume Inimă de Fier. În carte vom observa cum sunt spuse în paralel două istorii strâns legate una de alta. Cea care prinde ulterior contur este a lui Lady Emeline Gordon, sora mai mică a căpitanului St. Aubyn, decedat în bătălia de la Spinner’s Falls şi a lui Samuel Hartley,  fost soldat, om de afaceri venit în Londra din Boston. De ce spun că este a lor? Fiindcă cei doi vor ajunge din ce în ce mai apropiaţi, simţind de la ură şi respect până la  dragoste unul faţă de celălalt.

   Samuel Hartley a venit în Londra sub pretextul de a reuşi să îşi mărească afacerea şi de a face intrarea sorei sale în societate. Există un mic impediment. El este un bărbat recunoscut pentru o aparentă laşitate arătată pe câmpul de luptă, care nu cunoaşte bine bunele maniere şi pentru faptul că se îmbracă mai deosebit decât ceilalţi gentelmeni. Are nevoie de ajutor în ceea ce o priveşte pe sora sa, Rebecca. Cui îl cere? Lui Lady Emeline Gordon, sora căpitanului său. Mai devreme am afirmat că acesta are un pretext, dar pentru a ascunde ce scop? Ei bine…Samuel nu consideră că în războiul din Colonii, în care multe vieţi s-au pierdut, totul a fost pură întâmplare. Mai exact, nu crede că triburile băştinaşe au avut doar norocul de a şti poziţia trupelor engleze. Nu!  El ştie că există un trădător şi…rămâne de văzut cine este acesta J. De cealaltă parte, Lady Emeline îşi doreşte să afle cum au fost ultimele clipe din viaţa fratelui său, iar în momentul în care Hartley îi dezvăluie adevăratele sale planuri, ea imediat va dori să i se alăture. Dar oare ce anume vor trebui să realizeze, la ce anume vor trebui să renunţe pentru a putea afla adevărul din spatele morţii fratelui şi căpitanului St. Aubyn? Samuel doreşte să vorbească cu toţi cei care au supravieţuit acelei lupte, dar începe să se împiedice de maşinaţiuni, de atacuri prin surprindere şi de…puţină dragoste…

„- Dar ce te-a făcut să râzi?

Lui Emeline i se tăie răsuflarea când auzi tandreţea din vocea lui.

-Faptul că este absolut ridicol! Cine s-ar putea gândi că eşti laş?

-Nu e ridicol, şopti Sam apropiindu-şi faţa de a ei. Nu mă cunoşti.

-Ba da. Eu… Voise să-i spună că îl cunoştea mai bine decât pe orice alt bărbat de pe faţa pământului. Mai bine chiar decât pe Jasper. Dar nu apucă să mai rostească nici un cuvânt, pentru că buzele lui le acoperiră pe ale ei. De ce tocmai acest bărbat? De ce nu oricare altul, de rangul ei şi din ţara ei?”

   Cei doi sunt precum albul şi negrul, sarea şi piperul: Samuel foloseşte bunele maniere doar atunci când crede de cuviinţă, dar Emeline nu vede societate fără de acestea; stilurile vestimentare sunt diferite „Şi atunci de ce dumneata alegi să porţi o încălţăminte atât de ciudată?…Vânătorii îi poartă în pădurile din America. Sunt foarte comozi şi mult mai utili decât pantofii englezeşti. Iar jambierele protejează de spini şi de crengi. M-am obişnuit cu ei…Îşi dădea seama că ea şi-ar fi dorit să fie mai convenţional şi să semene mai mult cu gentlemenii englezi obişnuiţi… ”.  Unul este în permanenţă lovit de amintiri „Nu uita!” gemeau cicatricele. „Nu uita locurile în care securea ţi-a sfârtecat carnea şi glonţul de plumb te-a străpuns până la os. Ţine minte că ai fost însemnat pentru vecie. Tu eşti supravieţuitorul. Singurul martor rămas ”, iar celălalt tânjeşte după memorii. Ce are să se întâmple?  Rămâne de citit…

   Opera este scrisă la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient şi omniprezent. Uneori povestea este relatată prin prisma gândurilor lui Samuel, iar alteori prin ceea ce face şi spune Lady Emeline. Ceea ce m-a impresionat este felul în care sunt descrise spaţiile şi cum a fost construit firul narativ „traversă o baltă şi simţi cum stropii îi biciuiau coapsele. Oricum nu mai conta, era deja ud până la piele. Ştia că se apropia de chei, căci putea simţi deja mirosul rânced al fluviului. Pe marginea aleii se ridicau, de-o parte şi de alta, depozite uriaşe. Respira greu şi simţea o durere usturătoare sub coaste. Pierduse complet noţiunea timpului”. Personajele sunt bine conturate, având personalităţi puternice, amibiţie şi curaj. Faptul că trec prin atâtea peripeţii m-a atras de la primele file ale volumului. Sper să vă placă şi dumneavoastră, dragi cititori!

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Gustul ispitei, de Elizabeth Hoyt poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
14

Toamna în culori şi în file de carte…

   A sosit regina toamnă care ne suflă în faţă aerul încărcat cu amintirile unei veri toride, pline de peripeţii. Odată cu ea se redeschid şcolile, dimineţile şi serile devin mai răcoroase, iar lumea pare a se mişca cu încetinitorul: oamenii în tramvai se leagănă în ritmul dat de şine, pietriş şi ambuteiaj; ploile nu ajută prea mult fiindcă ne determină să vrem să stăm într-un loc, să fim nişte fiinţe statice. Toamna are şi bune şi rele: pe de o parte ne aruncă în butoiul cu melancolie, iar pe de alta îl readuce pe Bacchus pe tronul său, ori ne împinge spre noi culmi, depărtări, spre a deschide larg ochii şi a întâmpina un melanj de culori care mai de care mai vii…Oare au vreo semnificaţie acestea sau sunt nişte simple minuni ale naturii? Mulţi cercetători afirmă că tot ceea ce ne înconjoară are o poveste. Dragi cititori, teoria lor poate fi aplicată şi cărţilor? Oare culoarea coperţii ar avea asupra noastră un anume efect? Opiniile sunt disparate: de o parte sunt cei care susţin sus şi tare că nu trebuie judecat volumul după copertă, iar de cealaltă baricadă stau cei care ori afirmă contrariul, ori susţin acestea, dar demonstrează că în alegerea cărţii, un rol important îl joacă şi aspectul…

  • Roşuculoarea cea mai ambiguă dintre toate din cauza multiplelor sensuri care i se arogă. Ea aduce cu sine sentimente pasionale, dar care se regăsesc ca antonime: dragoste vs ură, furie; senzualitate vs timiditate; curaj vs pericol şi frică. Roşu înseamnă energie şi căldură, dar îl putem asocia şi sângelui, infernului. Îi aduce pe plus şi pe minus împreună:

+ dragoste, pasiune, căldură, câştig.

-furie, teamă, interdicţie, pericol

    Imagine: sânge, foc, lavă, roşii, trandafiri, cireşe, apus de soare.

   Cititorul când va alege un volum va vedea mai întâi o culoare. Roşul îi va impregna în minte imaginea unei iubiri ori a unei crime monstruoase; a unei prietenii sau a unei rivalităţi; unei aventuri poate. Aceste cărţi sunt în general date lectorului cu personalitate puternică sau aceluia care doreşte pur şi simplu să ştie ce înseamnă o anumită trăire prin prisma a ceea ce este descris printre filele romanului.

    Recomandare carte: „Prietena mea genială” de Elena Ferrante. Ea scoate la iveală prietenia şi ce anume înseamnă ea; prin câte pot trece atari persoane şi cât sunt de importante în viaţa unui om.

  • Maro – culoarea pământului, calmă. Nu arată nici tristeţe, nici bucurie, este neutră şi se regăseşte în toată lumea, fie ea animală sau vegetală. O asociem de multe ori ciocolatei. De aceea ni se pare mai dulce şi ar releva protecţie şi căldură. Se combină cu alte nuanţe precum galbenul, violet şi roşu deschis.

Se obţine amestecând portocaliu, albastru/violet şi galben.

+ dulce, natură, neutralitate.

-nu există

     Imagine: pământ, arbori, ciocolată, cafea, kiwi, maimuţe.

    Persoana care va alege o atare carte va dori poate să citească un roman de dragoste în faţa unui şemineu, plin de citate care mai de care mai luminoase.

   Recomandare carte: Invitaţia la vals” de Mihail Drumeş care aduce cu sine o iubire molipsitoare şi demonstrează că „oricum e de preferat iadul cu o femeie deşteaptă decât paradisul cu una proastă”. De ce iubirea să fie atribuită maroului? Fiindcă personajul arată o fire de pământ, are inteligenţa în volume, dar îi lipseşte aceea afectivă.

  • Albastru – nu e o culoare specifică toamnei, dar o regăsim mai mereu deasupra noastră ori în apele mării. Este legată de vis, înţelepciune şi seninătate. Albastrul se află peste tot. Este glasul vieţii, călătoriei şi descoperirilor în sens propriu, dar şi figurat-introspecţia. Ne umple de calm şi bucurie. Această culoare este simbolul adevărului, place tuturor, dar nu trebuie să se abuzeze de ea pentru că repede se poate transforma în înăbuşeală, sufocare. Se îmbină cu negrul sau cu bejul, maroul.

+vis, inteligenţă, seninătate, loialitate, răcoare, prospeţime

-melancolie

   Imagine: ocean, cer, flori.

   Cititorilor cărora le place culoarea albastră, care aleg cărţi îmbrăcate în aceasta, sunt dornici de aventură, de linişte, de poveste. Vor să descopere nu doar lumi noi, dar să se şi recunoască pe ei înşişi, ori să îşi închipuie că duc o altă viaţă.

   Recomandare carte: „O fată ca tine” de Maureen Lindley. Este un bildungsroman; personajul este urmărit din copilărie şi până în prezent. Ne este descoperită o parte a istoriei: atacul de la Pearl Harbor şi ce efecte a avut asupra populaţiei chineze din SUA.

  • Galben – cea mai veselă culoare dintre toate. Este simbolul soarelui, petrecerii şi fericirii. O culoare caldă şi stimulantă. Precum soarele care îşi lasă încetişor  razele asupra pământului, la fel galbenul aduce viaţa şi mişcarea. Cu toate acestea se poate  repede înnegura: se poate asocia trădării şi minciunii. Galbenul pal aduce a boală şi tristeţe, fiind în opoziţie cu galbenul deschis ce denotă viaţă, putere şi un ego destul de mare. Îl legăm de prietenie, fraternitate, ştiinţă. Această culoare se poate combina bine cu negrul, maroul.

+fericire, prietenie, ego.

-înşelăciune, trădare, gelozie.

   Imagine: soare, flori(trandafiri).  

   Cititorul de astă dată vrea să fie cât de activ se poate, să găsească în filele cărţii personaje puternice, ambiţioase şi locuri care mai de care mai exotice, ori pline de istorie şi de împăraţi care s-au ridicat şi au căzut mai apoi. De aceea vă recomandFata care a atins cerul” de Luca di Fulvio.

 

Sfărîmătorul de inimi, de Julie Garwood-recenzie

Titlul original: „HEATBREAKE”

Traducere: Lucia Ostafi-Iliescu

Editura: Miron

Număr de pagini: 511

USA Today: „Întotdeauna originale şi imposibil de lăsat din mâini, cărţile ei ne dezvăluie emoţii puternice şi personaje încântătoare, care ne ţin cu răsuflarea tăiată.”

   Cum anume v-aţi simţi, dragi cititori, dacă aţi afla că sunteţi urmăriţi permanent? O altă persoană, afară de cei apropiaţi vouă, vă cunoaşte toate secretele şi metehnele, vă priveşte când dormiţi, vă sună la telefon, râde pentru a închide imediat, vă trimite mesaje şi…vă ameninţă cu moartea? Nu ştiu care vă e răspunsul, dar voi încerca să îl ghicesc: posibil să fiţi terifiaţi de atare veşti, de-a dreptul răscoliţi de un tumult de sentimente care mai de care mai negative. Există oare lumina de la capătul tunelului sau este doar un mit precum al monstrului din Loch Ness? Sigur că se întrevede soluţia din acest carusel al fricii, care la fiece pas ne dă câte o mică lovitură, în picior ori direct în moalele capului…Vorbesc despre F.B.I. şi o autoare soră cu speranţa: Julie Garwood.

   Julie Garwood s-a născut în oraşul Kansas, Missouri. A fost crescută într-o familie irlandeză. La vârsta de unsprezece ani mama sa şi-a dat seama că Julie nu putea citi. Din acest motiv Sora Elizabeth, maică şi profesoară de matematică, a ajutat-o pe fetiţă să reuşească pe timpul unei singure veri. Cât timp studia pentru a fi R.N., Garwood s-a decis să aibă o dublă specializare, atât în istorie, cât şi în asistenţă medicală. După ce i-a citit lucrările, profesorul său de istorie a încurajat-o să îţi ia un an liber pentru a scrie. Astfel a adus la lumină o carte pentru copii şi primul său roman istoric. În prezent scrie romane istorice de dragoste, romane de dragoste contemporane şi young adult.

   „Sfărîmătorul de inimi” se deschide cu imaginea unui confesional în care „era mai cald decât în iad”. Părintele Thomas Madden aştepta cu nerăbdare să treacă cele nouăzeci de minute care îi mai rămăseseră pentru a scăpa de cutia în care era nevoit să aştepte pe credincioşi pentru a-şi mărturisi păcatele. Mai erau câteva minute, când, deodată, uşa confesionalului s-a deschis şi a venit primul dintre oamenii care aveau să-i povestească că…a ucis mai multe femei. Că îi era sete de atare acţiuni, dar voia să fie iertat, în ciuda faptului că nici părintele anterior nu îi eliberase sufletul de acea culoare neagră care l-a acaparat. Thomas rămăsese fără grai; nu dori să îi facă pe plac acestei persoane. Ce s-a petrecut în cele din urmă? Criminalul nostru i-a spus părintelui care îi este noua obsesie: sora sa

„Spune-mi numele, i-a cerut Tom, rugându-se lui Dumnezeu să aibă timp suficient pentru a asigura protecţia bietei femei./ Laurant, a şuierat şarpele. Numele ei e Laurant./Groaza l-a izbit pe Tom, ca un pumn în stomac./Laurant a mea?/Exact. Ei, acuma ştii, părinte. Am să-ţi ucid sora”.

   Pur şi simplu l-a lăsat fără grai această dezvăluire. A ieşit ca o tornadă gata să îl demaşte pe acel monstru, dar nici nu puse bine piciorul afară că se trezi cu o lovitură puternică în cap şi îşi pierdu cunoştinţa. După ce se trezi fugi cât de repede şi sună la şeful celui mai bun prieten al său, Nick, unul dintre cei mai buni agenţi F.B.I.  Cel de pe urmă se întorcea acasă, într-un concediu pentru a-şi putea şterge din memorie amintirea ultimei sale misiuni în care fusese nevoit să îl ucidă pe făptuitor. Vacanţa nici bine nu i-a început, că deja avea o nouă sarcină: să fie umbra lui Laurant, să o păzească chiar cu preţul propriei vieţi. El nu o cunoştea pe aceasta decât din fotografiile lui Tom. Vedeţi dumneavostră, dragi cititori, Laurant şi Tom nu au avut ocazia de a fi o adevărată familie până de curând, când aceasta şi-a finalizat studiile din Franţa şi s-a întors. Ea locuise într-un internat în marele Hexagon, iar fratele său, împreună cu familia lui Nick. Cel de pe urmă crezuse că va avea de a face cu o fetişcană şi nici de cum cu o femeie curajoasă care atunci când era nervoasă îşi prepara o ceaşcă de ceai fierbinte fără a o bea ulerior, pasională şi care îşi iubeşte fratele mai mult decât orice pe lume. Prin urmare, dacă părintele Tom fusese lovit şi doborât de un psihopat, Nick fusese răpus de la inimă către cap şi picioare de…dragoste şi teamă.

  Ceea ce m-a atras la acest volum este faptul că lectorul ajunge să o cunoască pe viitoarea victimă în detaliu prin descrierile de-a dreptul minuţioase ale autoarei „Timp de câteva clipe s-a simţit uşurată că ea era ţinta, nu fratele ei…Ai primit vestea foarte bine, a remarcat fratele ei cu un ton acuzator. Atât el cât şi Nick aşteptau să conştientizeze vestea, studiind-o atent ca pe un fluture captiv sub un pahar./ Nu prea ştiu ce să cred, a răspuns ea. Vreau să sper că nu e adevărat…ce a spus.”. Făptuitorul nu este un oarecare, ci un criminal în serie care, orbit de propriilei fantasme, caută o nouă pradă şi a găsit-o în persoana lui Laurant „este în faza de adoraţie. Ceea ce înseamnă că îşi închipuie că eşti îndrăcit de perfectă şi vrea să te protejeze. Acuma tipul e obsedat şi în mod clar se află în conflict cu el însuşi. Sau oricum, asta vrea să credem. Probabil că iniţial i-ai plăcut, Laurant, şi de aceea n-a vrut să-ţi facă rău, dar ştie că va ajunge şi aici, pentru că indiferent ce vei face, vei ajunge să-l dezamăgeşti. În mintea lui crede că nu e posibil să trăieşti conform aşteptărilor lui – e sigur de asta – şi de aceea nu ai cum să câştigi bătălia.”. Aceasta e opinia agentului, dar a vinovatului…”îi plăcea cum sună şi a ajuns la concluzia că probabil „Călăul Necunoscut” era cea mai reuşită poreclă pe care a primit-o vreodată. Avea impresia că simplitatea ei i se potriveşte. Folosind astfel de cuvinte, catârii – porecla dată de el agenţilor FBI – admiteau cât de ineficienţi şi incompetenţi sînt şi dovedea totodată că era ceva cinstit şi pur în prostia şi ignoranţa lor…Nu-i aşa că ne-am distrat? A strigat el rulând cu viteză pe autostradă. Apoi a râs. O, da, ne-am distrat”.

   Laurant îşi dă seama că singura cale de a-şi găsi din nou liniştea este să îl înfrunte pe acela care i-a dat lumea peste cap. Cum anume? Înfuriindu-l. Acesta este tipul criminalului organizat, îşi şterge urmele, îi place să fie cunoscut de ceilalţi, să fie popular, se crede mult mai bine pregătit decât forţele de ordine, dar va putea el oare să nu calce pe alături măcar o singură dată? Laurant propune şefului să o folosească drept momeală. Totodată va pretinde că este îndrăgostită de Nick şi că urmează să se căsătorească cu acesta pentru a-l face pe necunoscut să se arate…Ce se va petrece? Se va termina totul cu bine, cu un happy end şi…cam atât? Sau vom avea de a face cu o nouă turnură a poveştii, cu mult prea mult suspans şi cu…

   Opera este scrisă la persoana I de un narator obiectiv, omniscient. Naratorul este personaj-victimă, poliţist şi făptuitor. Cele care dau coloratură romanului sunt sentimentele pe care le dezlănţuie în fiinţa cititorului. Este una dintre acele cărţi care nu m-au lăsat să o las de o parte pentru mult timp: plecam în oraş şi mă întorceam la citit, plecam la ştrand şi o luam cu mine  la plajă, pe maşină. Un adevărat accesoriu. Descrierile nu lasă de dorit, intrăm în gândurile lui Laurant, Nick şi în cele ale Sfărîmătorului de inimi…suntem când speriaţi de moarte, când raţionali, dar ne temem de avioane, când terifiaţi de imaginile din mintea unui asasin. Ce ne rămâne de făcut dacă nu să citim un volum la care zicala că „aparenţele înşeală” nu poate fi nicicând mai veridică…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

5/5 STELUŢE

 

 Cartea Sfărîmătorul de inimi de Julie Garwood poate fi comandată de pe site-ul Editura MironPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi librarie.net

 

Sursă imagini: pinterest.com

 

Invitaţia la vals de Mihail Drumeş-recenzie

Editura Scrisul românesc, Craiova, 1986

Număr de pagini:272

   „Îmi acordaţi acest dans?” este o întrebare care aduce cu sine şi răspunsul… Cine să ştie că un simplu „Da” ori „Nu” poate să întoarcă din cale un destin, poate să schimbe o mie şi una de vieţi. Până la urmă ce este viaţa dacă nu o înrâurire de mai multe culori care se amestecă şi se amestecă formând un melanj. Acesta, la rându-i, conţine zâmbete, bocete, singurătate, fericire, angoasă, un suspin ori mai multe, durere, plăcere, un chip de femeie sau de bărbat pe care nu o vom, respectiv, nu îl vom uita vreodată. Şi-a lăsat amprenta în mintea noastră care înmagazinează pe toate la fel cum sculptorul reuşeşte să creeze operele de artă, fiecare având acel ceva inedit pe care îl oferă celor din jur la nesfârşit…

   Cine a fost Mihail Drumeş? Prima dată am auzit acest nume în timp ce cutreieram biblioteca şcolii. Eram în clasa a şasea pe atunci.Mă intriga peste poate. Am întrebat-o, ulterior, pe mama care mi-a recomandat să citesc câteva dintre volumele acestui scriitor. Zis şi făcut. De la primele rânduri am fost prinsă de un vârtej. Pur şi simplu nu puteam să las cartea din mână: veneau părinţii să îmi spună că mă aşteaptă prietenii afară, eu mă prefăceam bolnavă . Mihail Drumeş sau Mihail Dumitrescu s-a născut la data de 26 noiembrie 1901 în Ohrid, Macedonia şi a decedat pe 7 februarie 1982 la Bucureşti. A fost un dramaturg, nuvelist, realizator de proză scurtă şi romancier român, popular în perioada interbelică. La origine aromân, s-a stabilit în Oltenia. A urmat liceul la Caracal şi Craiova. Ulterior a urmat Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1928. A lucrat ca profesor de liceu, ulterior în învăţământul superior. Printre lucrările sale regăsim „Capcana”(1927), „Ioana d’Arc” (1937), „Scrisoarea de dragoste”(1938), „Elevul Dima dintr-a şaptea”(1946), „Arde Prahova”(1974).

    „Invitaţia la vals” a fost publicată în anul 1936 şi debutează cu dorinţa de netăgăduit a personajului principal, Tudor Petrican, de a se sinucide „Ce s-a întâmplat?…Nu ştiu. Nu-mi dau seama…ceea ce ştiu e că mâna destinului a aruncat cu o savantă preciziune un laţ, care mi s-a strâns concentric în jurul gâtului, şi simt cum mă sugrumă. Dar de-acum încolo, ce-mi pasă? Navighez pe apele resemnării şi ştiu foarte bine încotro mă duce corabia neagră”. El  se destăinuie cititorului, ne povesteşte viaţa lui şi de ce un om ar dori să dea cu piciorul lumii sale pentru a intra în purgatoriul care se deschide odată luată această hotărâre de-a dreptul radicală.

  Tudor a fost un copil care a avut totul: învăţa bine pe timp de ziuă, iar noaptea petrecea. Două firi, una retrasă, dornică de succes pe plan intelectual şi alta plină de pasiune şi dorinţa de a ieşi din tipare. Dacă la şcoală vanitatea era cea care îl ghida, pe timp de noapte, la chefuri alături de prietena sa prefera, asemenea, să fie centrul atenţiei pentru ca după câteva clipe să se despartă de fata respectivă. Ceea ce îi plăcea era mai ales faptul că era dorit ori de profesor în studiu, ori de fata cea mai râvnită pe care o părăsea lăsând în urmă inimi frânte. Acesta înaintează în vârstă. Alege să urmeze Facultatea de Drept, dar nu se mai simte precum în liceu fiindcă pare că s-ar pierde în marea de oameni reprezentată de studenţi „simţeam că mă împrăştii, că mă dizolv în marele anonimat fără vreo posibilitate de regăsire”, „fusesem croit să înfrunt primejdia…or, aici aproape totul îmi era îngăduit”. Acesta trăia într-o clădire veche cu mai multe persoane specializate în varii domenii. Aşa se face că va pleca cu unul dintre chiriaşi la balul mediciniştilor şi va cunoaşte…o nouă faţetă a monedei norocoase. Cum se întâmplă adesea, omul este orb în faţa destinului şi îi trebuie mai mult timp să realizeze că undeva ceva, ceva se pregăteşte. În vreme ce Tudor era fermecat de dansul unei poloneze, o prietenă de la facultate îl ia de o parte şi îi propune să danseze şi cu celelalte fete lăsate singure. Zis şi făcut, va invita la vals scânteia care îl va face cel mai fericit şi care va însemna, în egală măsură, propriul sfârşit „era vorba de o brunetă înaltă, subţire, îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră…A, L’invitation à la valse, a şoptit ea roşind brusc ca şi cum ar fi spus ceva neîngăduit”. Din păcate Tudor nu a remarcat-o decât în momentul când i-a devenit vecină şi…l-a intrigat prin faptul că a spus  un „nu” sau mai bine spus i-a arătat ce înseamnă nu, refuzând  toate scrisorile de dragoste de la acesta „iată de ce Mihaela începuse prin dârzenia ei să mă intereseze. Pe ea o voi cuceri prin luptă şi nu voi depune armele înainte de a capitula. Ca să ajung la inima ei, n-o să umblu pe căi ocolite, lăturalnice, ci pe drumul mare, zburând pe cai înaripaţi. Nu mă vrea? O vreau eu şi va fi a mea cu voia ori fără voia ei…vestita replică a voievodului moldovean ”. Ulterior primeşte scrisorile, din nou le refuză, le primeşte până ce Tudor pune în aplicare un alt plan. Se ascunde în casă la Mihaela şi o confruntă. Ea nici nu vrea să audă de acesta, dar…îşi va schimba atitudinea în momentul în care protagonistul va…plânge. Vor începe să iasă în oraş. Tudor se mută pentru a nu afla ceilalţi chiriaşi despre noua sa cucerire. El şi va face noi griji precum „aşadar, asta fusese totul? De ce se topise aşa de repede rezistenţa Mihaelei? De ce nu mă înfruntase mai mult…Atunci aş fi iubit-o, poate!…Sînt în „Prostul”, piesa lui Fulda, cîteva replici subtile, pline de adevăr. Eroul, Justus, povesteşte unei prietene: „Îmi place să mă visez rege, dictator, actor mare. E pentru mine o fericire fără seamăn, singura fericire.”/”Dar nu încerci niciodată să ajungi ceea ce visezi?”îl descoase ea/”Nu ştiu dacă atunci mi-ar mai plăcea!” E de neînchipuit cum nu-şi dă seama femeia că dragostea nu-i decât drumul care duce la cucerire, după cum filozofia nu-i decât drumul până la aflarea adevărului”.  Ceea ce m-a frapat este că în ciuda inteligenţei debordante a personajului nostru, acesta nu şi-a dat seama decât prea târziu că s-a îndrăgostit. Dragostea celor doi înflorea pe zi ce trecea; petrec câteva zile la Bosfor, dar toate evenimentele duc către un declin. Tudor va considera că odată ce Mihaela i s-a dăruit, s-a stins şi pasiunea. Din acest motiv îi trimite o scrisoare prin care se va despărţi de tânăra noastră…Aşa să fie?! E acesta finalul sau doar…un pas către o poveste şi mai mare. Ce se va petrece mai departe? Ne rămâne să dansăm un vals cu un necunoscut, să aprindem, mai apoi, veioza pe când vom fi acasă şi…să ne apucăm de cucerit o…carte .

Opera este scrisă la persoana I, iar naratorul este subiectiv. Mi-a plăcut mult faptul că protagonistul se autoanalizează continuu „prea îmi intrase libertatea în sînge că să mă pot împăca vreodată cu jugul căsniciei. Şi apoi firea mea capricioasă, nestatornică, n-ar fi fost un izvor nesecat de amărăciuni pe amândoi”; este o fire complexă care evoluează pe tot parcursul lucrării „la ce te gândeşti?…Cum aş face să ne salvăm iubirea de călăul ei: Timpul?”.  Personajele şi cadrele sunt văzute prin ochii lui Tudor, ceea ce mă face să ridic un semn de întrebare: Să fie aceasta povestea veridică sau o închipuire a ceva ce a simţit protagonistul, iar ceilalţi nici măcar nu au băgat de seamă? Din păcate încă de la primele file ale romanului el ne dă şi deznodământul: sinuciderea. Cu toate acestea, finalul ar fi…dar nu vă spun! Vă las pe dumneavoastră, dragi cititori, să aflaţi ce se va întâmpla…

 

„În orice caz natura umană este foarte complexă. Ceea ce n-admit e ca o fiinţă să dispună de altă fiinţă mergând până acolo încât să o suprime. Dragostea nu dă nimănui această prerogativă.”  

Lectură plăcută!!! 5/5 steluţe

 

 

Cartea Invitaţia la vals de Mihail Drumeş poate fi comandată de pe targulcartii.ro

 Crimă şi pedeapsă, de F.M.Dostoievski-recenzie

Editura: CARTEX2000

An apariţie:2007

Traducere: Ştefana Velisar Teodoreanu şi Isabella Dumbravă

Număr părţi: şase

Număr de pagini: 525

    Nu am cuvinte să exprim ceea ce am simţit în timp ce citeam acest volum şi poată că nici nu ar trebui să spun prea multe, deoarece aş umple zeci de pagini. Mă voi limita doar la câteva aspecte. Gândiţi-vă că este dimineaţă şi, în timp ce vă beţi cafeaua, citiţi ziarul. Pe prima pagină se află un articol cu privire la un omor de-a dreptul terifiant: două femei în vârstă ucise în propriul apartament din Sankt Petersburg, iar pe fundalul acestei fapte s-a comis o alta, furtul unor bijuterii ale aceloraşi victime. În câteva cuvinte, o tâlhărie urmată de moartea victimei, cum se prezintă fapta şi în Codul Penal. Dumneavoastră, un simplu cetăţean, veţi gândi, probabil, ce este mai rău despre lumea care vă înconjoară, veţi lectura cu aviditate concluziile la care au ajuns poliţiştii până la acel moment. Ceea  ce vă atrage este propoziţia:”nu a fost identificată persoana care a săvârşit fapta” şi veţi aştepta continuarea. Aceasta vă este dată de către autorul  F.M.Dostoievski care  nu doar că vă descrie cele petrecute, dar vă prezintă modul în care gândeşte făptuitorul, ce simte, cum se comportă cu cei din jur. Felul în care scrie acesta, cum se îmbină cuvintele te face să te întrebi dacă nu a trecut o tornadă pe lângă casa ta şi nu te-a luat, din greşeală, cu ea.

    Feodor Mihailovici Dostoievski, născut la data de 30 octombrie 1821 şi decedat la 28 ianuarie 1881, a fost unul dintre cei mai de seamă, mai apreciaţi scriitori ruşi, operele sale având un efect răvăşitor asupra literaturii, filozofiei, psihologiei şi teologiei secolului al XX-lea. El s-a născut la Moscova. De mic copil i-au plăcut basmele şi legendele scrise de autori ruşi şi străini. In anul 1837 îşi pierde mama şi va intra, ulterior, la Institutul de Inginerie Militară Nikolaiev. După absolvire a lucrat ca inginer proiectant, dar obişnuia să traducă cărţi pentru a-şi suplimenta fondurile. Primul său volum,  Oameni sărmani, este publicat în anul 1846, atrăgând, totodată, atenţia criticului şi filozofului Vissarion Belinski. Este condamnat în 1849 la patru ani de muncă silnică în Siberia datorită implicării într-un grup de liberali utopişti. Spre sfârșitul vieții a locuit la Sankt Petersburg și a avut o orientare conservatoare, naționalist-ortodoxă și pro-țaristă. Cele mai cunoscute creații ale sale sunt cele patru mari romane, Crimă și pedeapsăIdiotulFrații Karamazov și Demonii, precum și nuvela Însemnări din subterană.În total, opera sa numără unsprezece romane, trei nuvele, șaptesprezece povestiri și numeroase alte lucrări.

    Romanul se deschide cu imaginea  asupra unei zile de iulie în care un tânăr a ieşit să se plimbe pe străzile Petersburgului « din cămăruţa în care sta cu chirie la nişte locatari din ulicioara S. ».  Este vorba de Raskolnikov, fost student al Facultăţii de Drept. De ce spun « fost » ?  Răspunsul este unul simplu: el  provine dintr-o familie sărăcă ; din cauza lipsei de bani a trebuit să abandoneze şcoala până la momentul în care va reuşi să facă rost de aceştia. Situaţia sa nu este una albă nici în ceea ce priveşte plata chiriei pentru camera în care locuieşte. Cum anume să facă rost de bani mai repede ? Pe acest fundal se suprapune şi iminenta căsătorie dintre  sora sa, Avdotia Romanovna, şi Piotr Petrovici, un om bucuros că a găsit o soţie dintr-o clasă socială mai joasă şi « uşor de manipulat » cum consideră Raskolnikov. El ştie că Avdotia acceptă situaţia din cauza beneficiilor care vor reveni mamei şi fratelui său mai mare, iar nu din dragoste. Raskolnikov este împins de la spate din două părţi, pe de o parte de nevoia de a-şi finaliza studiile, iar pe de altă parte, de dorinţa de a proteja libertatea sorei sale mai mici. Către ce este sau către cine este îndemnat ? Spre o femeie în vărstă care practică cămătăria, amanetul. Personajul nostru a trebuit să apeleze la aceasta pentru a face rost de bani spre a-şi plăti chiria şi a cumpăra mâncare şi băutură. Se va duce la aceasta, amanetează un ceas pe care îl avea de la tatăl său. Părăsind locuinţa va merge la o cârciumă unde îl va cunoaşte pe Marmeladov, un fost funcţionar care, prins în mrejele băuturii, îşi va pierde slujba şi, încetul cu încetul, familia. Acesta îi poveşteşte întreaga sa viaţă lui Raskolnikov: faptul că a avut o soţie, dar care a murit, rămânând văduv şi cu o fetiţă în grijă, Sonia. S-a recăsătorit ulterior cu o altcineva, dar viciul său nu va putea fi ţinut mult în frâu şi pierde slujba pe care o avea. Fiica lui, pentru a mai ajuta la casă se va deda lumii crude a străzilor. Datorită stării de ebrietate puternice în care se găsea, personajul nostru îl va conduce acasă pe Marmeladov. Cu ocazia uneia dintre plimbările sale, va auzi discuţia dintre Lizaveta, sora bătrânei căreia personajul îi lăsase ceasul în amanet, şi târgoveţ, aflând că în ziua următoare, la orele şapte ale serii, aceasta va fi plecată de acasă. După îndelungi deliberări ajunsese la concluzia că singura soluţie pentru problemele sale este să fure banii  pe care aceasta îi deţine « de ce urmele lăsate de mai toţi criminalii sunt atât de evidente ? treptat, ajunsese la diverse concluzii interesante şi – după părerea lui – cauza principală nu atât în posibilitatea de  a tăinui crima, cât în însăşi persoana criminalului ; … toţi criminalii, în momentul crimei suferă de un fel de paralizie a voinţei şi raţiunii, şi de aceea se poartă cu o neglijenţă şi uşurinţă fenomenală, copilărească, şi asta tocmai în clipele când agerimea minţii şi prudenţa sunt indispensabile. După părerea lui, această eclipsă a raţiunii şi paralizie parţială a voinţei se datorau unei stări bolnăvicioase, morbide…trece ca orice boală…el personal, în această privinţă, nu se va lăsa pradă acestor fenomene bolnăvicioase, că va rămâne stăpân pe raţiunea şi pe voinţa lui în tot timpul acţiunii, şi asta pentru simplul motiv că acţiunea lui « nu era o crimă » ». Mai mult, pare că toate îl conduc la acelaşi rezultat fiindcă aude de la un alt student aceleaşi gânduri pe care le are el însuşi, să o ucidă pe femeie pentru ca banii acesteia să fie folosiţi pentru un scop mult mai bun.

    Ce m-a atras cel mai mult la acest personaj este faptul că gândeşte în detalii şi nu « în linii mari »: cântăreşte totul, planifică, dar se va vedea că simpla întâmplare face ca fapta să se comită. Mai întâi el va trebui să facă rost de un topor. Din păcate slujitoarea era acasă în acel moment, dar norocul îi surâde şi va lua obiectul de la portar. Ajuns la casa bătrânei, o ucide, caută banii în casă, dar nu găseşte decât nişte bijuterii şi cuţite. Este surprins de către sora bătrânei, pe care o va omorî. Doi bărbaţi  urcă treptele pentru a se întâlni cu aceeaşi persoană, dar nu răspunde nimeni la uşă. Coboară treptele la portar, iar în acest timp, personajul nostru reuşeşte să se ascundă în altă casă. Este neatent şi îi scapă câteva bijuterii. Afară din imobil va pleca spre casa sa şi se va culca. Când se trezeşte îşi dă seama că este pe alocuri pătat de sânge, că trebuie să ascundă obiectele pe care le furase. Zis şi făcut!

   Va găsi o piatră şi le va pune sub aceasta. Primeşte o citaţie, iar la sediul instituţiei i se va spune că va trebui să îşi achite cât de repede chiria deoarece există mai multe plângeri pe numele său. Este de-a dreptul surescitat şi când află de acestea simte că a trecut de un nou prag deoarece se crezuse descoperit. I se va face rău, va merge la prietenul său de la Facultate, Razumihin, dar îl va părăsi la fel de repede. Următoarele sale mişcări sunt realizate pe fondul traumei, al fricii că va fi prins. Va fi cuprins de friguri şi răpus la pat pentru mai multe zile, timp în care este îngrijit de servitoare şi de Razumihin care doreşte să îşi ajute prietenul în ciuda comportamentului acestuia. Pedeapsa la care este condamnat Raskolnikov este cea de a trăi cu ceea ce a comis şi de a merge zi de zi purtând povara secretului. El ajunge foarte aproape de nebunie, este interesat de modul îm care decurge ancheta poliţiei « numai folosind datele psihologice se poate da de urma ucigaşului. « Avem fapte ! » spun ei. Dar faptele nu înseamnă totul ; felul de a le interpreta e cel puţin tot atât de important pentru a reuşi să descoperi adevărul ! », este neglijent povestind cum ar fi procedat  dacă el ar fi fost cel care săvârşise fapta, se întoarce noaptea la locul cu pricina, îşi schimbă comportamentul faţă de cei din jur. Ei îl pierd el dânsul, iar el se pierde pe sine « era cea dintâi clipă de linişte…mişcările precise şi sigure vădeau o hotărâre puternică…îşi dădea seama că este încă foarte slb, dar nemaipomenita încordare sufletească ajunsese la un grad de intensitate care se învecina cu acest calm perfect, cu ideea fixă, şi-i dădea putere ş încredere în sine : spera, de altfel, că nu va cădea în stradă…nu ştia şi nici nu se gândea unde avea să-şi îndrepte paşii ; ştia numai că « trebuie  să isprăvească totul dintr-o dată, chiar azi, chiar acum… »Dar cum să isprăvească ? ».  Nu după mult timp va ajunge să se apropie mai mult de Sonia, fiica lui Marmeladov, în vreme ce prietenul său o va cunoaşte pe sora lui Raskolnikov…Personajul nostru va putea trăi o minciună ? Va fi prins ? Va iubi, se va schimba ? Dar ce se va întâmpla cu prietenii şi familia sa ?

« scornelile mincinoase sunt unicul privilegiu pe care-l are omul faţă de celelalte făpturi. Prin minciună, ajungem la adevăr! Sunt un om fiindcă ştiu să mint. Nici un adevăr n-a fost rostit fără să se fi minţit în prealabil de cel puţin paisprezece ori, sau poate de o sută paisprezece ori, şi asta ne face cinste într-o anumită măsură…Să minţi cu originalitate este aproape mai bine decât să repeţi adevărul spus de un altul; în primul caz eşti om, în cel de-al doilea – papagal! Adevărul n-are să fugă…”

    Opera este scrisă la persoana a III-a, naratorul este omniscient, omniprezent, obiectiv. Personajele sunt direct caracterizate de către narator « Avdotia Romanovna era uimitor de frumoasă : înaltă, mlădioasă, o fire tare, sigură pe ea, ceea ce se simţea în fiecare gest al ei, fără să-i ştirbească totuşi graţia şi gingăşia mişcărilor ». Dostoievski arată cititorului o realitate dintre multe altele:  un om aparent liniştit, care nu ar răni pe nimeni, poate să comită atare fapte pentru a obţine bani. Banii sunt o necesitate, dar nu trebuie să îi consume pe indivizi. În fond, personajul nostru doreşte totul mai repede pentru că se teme de ce s-ar putea petrece ziua următoare. Se iveşte oportunitatea, profită, planifică. Mintea lui Raskolnikov este un adevărat labirint al Minotaurului: uneori se comportă perfect normal, dar cugetă, meditează şi ajunge la concluzii mult prea îndepăratate de dorinţele societăţii şi ucide. El se autocaraterizează şi analizează fiece aspect al vieţii trecând în supraeu. Luptă cu lumea şi cu sine. Cine are să câştige rămâne de citit… 

« aici, frăţioare, este vorba de principiul saltelelor de puf, eh ! şi nu numai…aici eşti prins în mreje ; e capătul lumii, locul de ancorare, limanul liniştit, buricul pământului, temelia lumii sprijinite pe trei chiţi, filozofia clătitelor, a plăcintei grase, cu samovare de seară, suspine domoale, caţaveici călduroase, culcuş încălzit, uite, parcă ai fi mort şi totuşi ai trăi, ceea ce e un dublu avantaj ! Ei, dar ajunge, frăţioare, nu mai ştiu ce vorbesc, e timpul să ne culcăm ! ».

LECTURĂ PLĂCUTĂ !!!

5/5 STELUŢE

Cartea Crimă şi pedeapsă de F.M.Dostoievski este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro


Sursă imagini: pinterest.com

by -
6

Evermore, de Alyson Noël-recenzie

Seria: „Nemuritorii”, vol.1

Traducere din limba engleză: SHAUKI AL-GAREEB

Editura: RAO

An apariţie: 2010

Număr de pagini: 316

    Pentru câteva minute  aş vrea să vă imaginaţi că vă aflaţi pe un câmp plin de lalele roşii. Acesta se află în mijlocul unei păduri de brazi. Vă aplecaţi să rupeţi o lalea, iar în momentul în care o ridicaţi pentru a v-o aşeza în păr cerul se întunecă, corbii zboară pe deasupra dumneavoastră. Vine tornada şi răvăşeşte totul în calea ei. Pe noi ne ridică de la sol şi ne arată nişte…imagini cu întâmplări, vise demult uitate, adevăr, minciuni, dor, dragoste, teamă, moarte, viaţă. Câte şi mai câte dezvăluie, iar starea noastră se schimbă. Brusc, se opreşte şi apare o persoană, mai mult o fantasmă care întreabă: „Ce ai face dacă ai fi nemuritor? Ai încerca să îndrepţi greşeli din trecut? Ai vrea să trăieşti prezentul, eternitatea? Renunţi la toate pentru că simţi că nu meriţi un atare dar sau, mai bine spus, povară?”. Care să vă fie răspunsul? E posibil să îl aflaţi în cartea lui Alyson Noël…

   Alyson Noël s-a născut pe data de 3 decembrie 1965 în California şi a fost crescută în Orange County. A trăit în Mykonos, Grecia. Ulterior s-a mutat în Manhattan, New York unde a lucrat ca însoţitoare de zbor pentru Delta Air Lines. Acum trăieşte în Laguna Beach, California. A avut mai multe meserii printre care cea de babysitter, manager, a pictat tricouri, a creat bijuterii. Ceea ce a determinat-o să devină autoare a fost cartea „Are you there God? It’s Me, Margaret” de Judy Blume pe care a citit-o în clasa a şasea. Primul volum pe care l-a scris a fost romanul “Faking 19” care prezintă stilul de viaţă al adolescenţilor de astăzi.

   Volumul se deschide cu un citat al poetei Emily Dickinson “Singurul secret pe care oamenii îl păstrează/ Este nemurirea.”. Aceste câteva cuvinte cuprind esenţa cărţii lui Alyson Noël. Vom vedea că nemurirea nu este un cuvânt orişicare, că piatra filozofală oricât de negăsit ar fi e posibil să fi fost creată cu mult timp în urmă. Nemurirea este un “vreau” al multor persoane: unora le aduce fericirea, iar altora nefericirea, le creează o lume-purgatoriu a cărei poveste se repetă la nesfârşit, fără ca butonul “stop” să poată fi apăsat.

   “Evermore” revelă povestea unei adolescente care avea totul: era în echipa de majorete a liceului, avea note bune şi visa să ajungă cât mai sus, avea un iubit popular, un câine pe nume Buttercup şi o familie care o iubea mai mult decât orice pe lume. Lumea lui Ever este dată peste cap într-o noapte în care tatăl ei, vrând să nu lovească cu maşina o căprioară, a virat şi a ajuns cu maşina într-un copac. Sora mai mică, căţelul, tatăl şi mama tinerei noastre au decedat, dar ceva sau cineva au ţinut-o pe Ever departe de Rai şi au salavat-o de la moarte. Tot ce îşi aminteşte Ever este un câmp şi un băiat care părea ai zâmbi. Ea este luată în grijă de către sora geamănă a tatălui său, ajunsă avocat de succes. Ever se mută în casa acesteia, la un nou liceu şi îşi face alţi prieteni, pe Miles şi pe Haven. Două firi opuse : Miles adoră teatrul şi se îndrăgosteşte foarte uşor, Haven este o fată goth care, din cauza neatenţiei părinţilor, doreşte mai multă atenţie şi încearcă să iasă din tipare pentru a se face remarcată.

  În urma accidentului Ever începe o altă viaţă şi îşi dă seama că a primit un « dar » : aude gândurile celor din jur, poate să prevadă viitorul şi o  vede pe sora sa mai mică, Riley « ceea ce ea nu-şi dă seama este că nu vreau nici un fel de ajutor. Că eu, cu toate că tânjesc să fiu normală din nou, să mă întorc la perioada de dinainte când lucrurile erau obişnuite, ştiu totuşi că asta mi-e pedeapsa. Acest har oribil este ceea ce merit pentru tot răul pe care l-am produs, pentru vieţile pe care le-am făcut să piară. Iar acum trebuie doar să trăiesc cu asta… ». Ea se învinovăţeşte pentru moartea părinţilor ; se închide în sine, se îmbracă cu hanorace şi îşi pune mereu gluga pe cap, ochelari de soare şi ipod-ul e setat la maxim. Zilele care trec se tranformă în rutină, pare că nu va mai reveni Ever de altă dată…până când apare Damen Auguste. Un nou student care este mult prea perfect : se mişcă foarte repede, pictează mai bine decât Picasso, ştie răspunsurile la toate întrebările profesorilor, scoate lalele roşii şi boboci de trandafiri albi de pe după ureche, face surf şi vorbeşte precum în  vremurile de demult, « poţi să găteşti un fel de mâncare la fel de bun ca un bucătar de cinci stele, ai fost fotomodel în New York – unde ai locuit înainte să îţi duci traiul în Santa Fe, care a fost înainte să fi locuit în Londra, România, Paris şi Egipt, nu eşti angajat şi eşti emancipat…Ai spus că am locuit în România, când de fapt e vorba de Roma ». Ever se va îndrăgosti iremediabil de acesta, dar ceva ceva nu se leagă. Damen dispare fără urmă, are o casă nemobilată cu pereţi albi şi o cameră plină cu obiecte care au aparţinut lui Shakespeare,  Van Gogh, Botticelli, Francis Bacon, Albert Einstein, Beatles şi care sunt dedicate lui Damen Auguste, Esposito. Tânăra va afla că Damen este un nemuritor, în vârstă de vreo 600 de ani care aşteaptă de mult prea mult timp să fie alături de aceasta « în timp ce eu sunt nemuritor. Ceea ce înseamnă că am cutreierat pământul sute de ani într-un singur ciclu de viaţă constant. Totuşi, contrar fanteziei pe care ţi-ai vârât-o în minte, imortalitatea mea nu se bazează pe supt sânge, pe sacrificiu uman… » ci « pe suc de nemuritor ». In vreme ce el nu putea muri, Ever se reîncarna din nou şi din nou, dar murea mult prea tânără pentru ca el să aibă şansa de a petrece mai mult timp alături de dânsa. Damen este cel care a readus-o la viaţă în noaptea accidentului. Ştie că a fost egoist, că a făcut acestea pentru sine, că a transformat-o într-o fiinţă nemuritoare, dar îi lasă lui Ever  posibilitatea  de a alege : să moară sau să trăiască pe veci. Toate par prea frumoase pentru a fi adevărate. Ever se va schimba,îl va îndepărta pe Damen de lângă dânsa şi îşi va îneca amarul şi harul său în vodcă. În plus, are pe urme o altă nemuritoare, fosta soţie a lui Damen care şi-a făcut un hobby din a o ucide pe Ever la fiecare încarnare a acesteia.  Ce vei face Ever ? Vei da şah şi mat sau laşi regele la pământ ?

   Opera este scrisă la persoana I, prezentată de un narator omniscient şi omniprezent. Fantasticul se îmbină cu realul şi creează o altă lume în care fiinţele nemuritoare, vârcolacii şi vampirii nu sunt un mit. Totul este posibil « gândurile creează lucruri, spune el, făcând să apară o umbrelă uriaşă, ploaia alunecând pe margini şi aterizând pe covor. E la fel ca pe Pământ, doar că acolo durează mult mai mult până se materializează. Dar aici, pe Tărâmul Verii, apar imediat .». personajele sunt caracterizate direct de către narator « părul ei vopsit negru este cu cărare pe mijloc, corsetul negru din vinilin este purtat pe deasupra unei bluze cu guler colant…ochii par a fi aurii, dar asta doar din cauză că poartă lentile de contact galbene » şi indirect prin gesturi, mimică, vorbe. Lucrarea se centrează asupra modului în care Ever percepe lumea din jur. Prin urmare, ori de câte ori acesteia nu îi va plăcea un lucru sau le va înţelege greşit pe altele, la fel se va întâmpla şi cu cititorul.

  Dragi lectori să fiţi pregătiţi pentru întorsături de situaţie, mister, puţină enervare, tensiune şi…ghicit în flori deoarece e posibil să vă împiedicaţi de o « iubire nemuritoare »(laleau roşie) :

« Când, în cele din urmă, îmi ridic privirea, sunt înconjurată de lalele – sute de mii de lalele, toate roşii. Acele petale moi şi ceroase strălucind, licărind în soarele dimineţii, umplând parcarea şi acoperind toate maşinile. Si, când mă ridic în picioare şi mă scutur, ştiu fără să mă uit : cel care mi le-a dat a plecat. ».

LECTURĂ PLĂCUTĂ !!!

Notă: 10/10 steluţe

 

Cartea Evermore de Alyson Noël a fost oferită pentru recenzie de Cartepedia.ro şi poate fi comandată direct de pe site.

Sursă imagini: pinterest.com

Fantasy-ul literaturii engleze vs Fantasticul literaturii române

Ce este basmul şi ce este fantasy-ul ?

    Basmul este o specie a genului epic, în proză sau în versuri, în care se relatează întâmplările fantastice ale unor personaje imaginare care se luptă cu forţele răului, pe care le înving. Termenul de „basm” provine din slavonescul „basnĭ”, însemnând „născocire”, „scornitură”, „minciună”.

   În literatura română, basmul a apărut din dorinţa individului de a se lăsa pradă unor noi forme de percepere a universului în care trăieşte. Scriitorii din România, au ales să „culeagă” din folclor aceste opere, pentru ca ca mai apoi să le reinterpreteze,  păstrându-le caracteristicile esenţiale precum formulele fixe, oralitatea. Reprezentanţi de seamă sunt Petre Ispirescu, Ion Creangă, Nicole Filimon, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale.

     De cealaltă parte, « fantezia » este o subspecie a fantasticului, care foloseşte din plin magia. Suportul acesteia este imaginaţia. Reprezentanţi de seamă sunt J.R.R. Tolkien, Ursula K. Le Guin, Moony Witcher, C.S.Lewis, J.K.Rowling, Anne Rice.

     Mare atenţie a nu se confunda specia basmului cu subspecia fanteziei. Caracterul princiar al „fantasy-ului” este imprevizibilitatea de care dă dovadă neurmând un plan dat, totul e cuprins de vălul necunoscutului. Punctul  de plecare al subspeciei este lumea comună, pe care o părăseşte şi intră într-o alta cu noi reguli.

    Ceea ce leagă cele două specii literare este apartenenţa la fantastic. Fantasticul reprezintă acea nesiguranţă citită pe chipul cititorului, în momentul în care nu mai poate să distingă ceea ce este real, de ceea ce este plăsmuit. Când realizează sfera în care se află, opera numai poate fi considerată fantastică. Conform lui Ţzvetan Todorov, pentru ca un text să fie inclus fantasticului, trebuie să satisfacă următoarele condiţii: „trebuie să-l oblige pe cititor a considera lumea personajelor drept o lume a fiinţelor vii astfel încât să ezite între o explicaţie naturală şi una supranaturală a evenimentelor evocate. Această ezitare poate fi împărtăşită de unul dintre personaje…ultima condiţie cere cititorului să adopte o anumită atitudine faţă de text:să refuze atât interpretare alegorică cât şi pe cea „poetică”.

    Pentru a scoate în evidenţă trăsăturile basmului şi fanteziei am realizat o comparaţie între„Făt-Frumos din lacrimă” scris de Mihai Eminescu şi seria „Harry Potter” scrisă de J.K.Rowling.

       În  basmul  „Făt-Frumos din lacrimă ”acţiunea se desfăşoară linear – un cuplu împărătesc, îşi dorea foarte mult un copil. În timp ce împărăteasa se ruga la icoana Maicii Domnului,  a observat că aceasta lăcrima. Tânăra înghite lacrima, devenind însărcinată. După câteva luni, împărăteasa dă naştere unui „fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii”. Când ajunge la maturitate, Făt-Frumos va pleca în lume – motivul călătoriei iniţiatice. Eroul va fi supus multor încercări, în final căsătorindu-se cu fiica Mumei Pădurii.

   Schema basmului este respectată – situaţia iniţială, călătoria iniţiatică, apariţia forţelor Răului, încercările la care este supus eroul, lupta cu forţele Răului şi victoria Binelui, recompensa finală.

   „Harry Potter” prezintă aventurile unui copil orfan, care află la vârsta de 11 ani cine este cu adevărat – un vrăjitor. Datorită abilităţilor sale Harry va fi admis la „Şcoala de magie, farmece şi vrăjitorii, Hogwarts”. Seria „Harry Potter” cuprinde opt volume şi fiecare dintre acestea prezintă câte un an din viaţa protagonistului, respectiv al fiului său.

   La începutul primului volum, cititorul este introdus într-un cadru cât se poate de banal – „Domnul şi doamna Dursley de pe Aleea Boschetelor numărul 4, erau foarte mândri că erau normali, slavă Domnului!”. Urmând firul întâmplărilor vom observa intervenţia supranaturalului „o ştire stranie: au fost observate peste tot în oraş bufniţe, cu un comportament cât se poate de ciudat…sunt văzute peste zi”. Interesante sunt numerele ce par a domina întreaga lucrare – „Aleea Boschetelor numarul 4”, „peronul 9 şi 3/4” şi modul în care autoarea echilibrează balanţa dintre ceea ce aparţine realităţii şi ceea ce aparţine exclusiv fantasticului. Observăm utilizarea temei „eului” :cea a privirii. Todorov afirmă că „ori de câte ori vreun personaj al povestirii are de făcut un pas hotărâtor către supranatural, oglinda este nelipsită”. În opera lui J.K.Rowling, oglinda este simbolizată atât prin zidul care se deschide în faţa băiatului pe Aleea Diagon „ciocăni de trei ori cu umbrela lui în acel punct. Cărămida atinsă începu să se mişte, iar în mijlocul ei apăru o gaură care se mări şi se tot mări, până se făcu suficient de mare chiar şi pentru Hagrid, şi amândoi trecură dincolo de zid, pe o străduţă întortocheată, care cotea la stânga” , cât şi prin imaginea peronului „la 9 şi ¾ …băiatul dispăru ca prin minune, până să-şi dea seama Harry”. Acestea revelă ideea de ruptură totală de obiectiv şi căderea în imaginar „ Băiatul privi în urma lui şi văzu cum spărtura din zid se micşora văzând cu ochii, până dispăru de tot”.

   O trăsătură comună între basm şi fantasy rezidă în specificul personajelor – în basmul lui Eminescu, Făt-Frumos are un buzdugan şi un cal magic; în opera lui J.K.Rowling, Harry are puteri magice, este uşor de recunoscut datorită cicatricii în formă de fulger de pe frunte, are o baghetă magică. Ambii protagonişti au de parcurs un drum iniţiatic, care se va finaliza prin victoria Binelui. La mijlocul fiecărui volum, Harry are de depăşit un obstacol – de obicei în apropierea examenelor de sfârşit de an şcolar. Excepţie fac cartea a şaptea – aceasta ilustrează lupta finală dintre Harry (Binele) şi Lordul Cap-de-Mort (Răul)şi a opta. Elementele fantastice prezente în cele două lucrări, acestea sunt de diferite tipuri – în „Făt-Frumos din lacrimă” se disting calul fermecat, puterile eroului, existenţa regelui ţânţarilor, Muma Pădurii, Gerarul; iar în „Harry Potter”, observăm creaturile magice (centauri, fantome, goblini, elfii de casă, Dementori, Thestrali, vârcolaci, animalele lui Hagrid etc.), a obiectelor magice, Ministerului Magiei, locurile în care se află Harry, vrăjile.

   Din perspectiva temelor abordate, în cadrul basmului remarcăm pe cea a luptei dintre Bine şi Rău; în cadrul seriei „Harry Potter” fiind dominantă tema morţii (autoarea confirmă acestea „cărţile mele vorbesc pe larg despre moarte. Se deschid cu moartea părinţilor lui Harry. Observăm apoi, obsesia lui Cap-deMort în cucerirea morţii şi călătoria în aflarea imortalităţii. Înţeleg şi eu de ce Cap-de-Mort doreşte să o stăpânească. Tuturor ne este frică de ea”).

    În concluzie ceea ce contează cu adevărat este conţinutul lucrării, modul în care este citită şi înţeleasă. Pentru literatura fantastică din zilele noastre, basmul reprezintă punctul de plecare spre aventura denumită scriere.

    BIBLIOGRAFIE

„Introducere în literatura fantastică” Ţzvetan Todorov, Editura „Univers”, Bucureşti, 1973

„Dicţionarul Explicativ al limbii române” Editura „Academiei Republicii Socialiste ”, România, 1975

„Harry Potter şi piatra filozofală” J.K.Rowling

„Făt-Frumos din lacrimă” Mihai Eminescu

                        SITOGRAFIE

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Fantezie_(gen_artistic)

http://en.wikipedia.org/wiki/Harry_Potter#Structure_and_genre

http://www.wattpad.com/120893-useful-information-on-harry-potter-elements

http://mariantruta.ro/precaritatea-canonica-a-fantasy-ului-romanesc/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Basm

 

Vicii şi virtute, de Alissa Johnson-recenzie

Seria: „Familia Haverston”

Colecţia: „Iubiri de poveste”

Alma, marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

Titlul original: „Practically Wicked”

Traducere din limba engleză: Oana Zamfirescu/Graal Soft

An apariţie:2017

Număr de pagini:262

   Oamenii sunt diferiţi: unii sunt mai tăcuţi, unii mai vorbăreţi, unii fericiţi, alţii trişti, unii mai independenţi, iar alţii au nevoie mereu de o îndrumare şi de cineva alături. Lumea în sine este un mozaic, este caracterizată de diversitate şi aceasta este trăsătura cea mai importantă. Cum ar fi să ieşim din casă pentru a da nas în nas cu persoane care seamănă şi se comportă la fel cu noi? Poate am ajunge să ne urâm pe noi înşine sau să devenim egocentrişti… Cert este faptul că viaţa nu ar mai avea aceeaşi coloratură, acel mister care rezidă în momentul în care întâlnim pe altcineva, facem cunoştinţă cu el sau cu ea şi aflăm un lucru nou, vedem că un gând se leagă cu al celuilalt, iar altul poate că nu. Acestea sunt cele care ne sunt „predate” de cartea lui Alissa Johnson. În plus arată că, uneori, persoana care este cea mai diferită de noi ne poate deveni cel mai bun prieten sau, de ce nu, un partener de viaţă.

  Alissa Johnson este autoarea de romane istorice de dragoste, nominalizată pentru premiul RITA. A crescut în bazele Air Force şi a urmat St. Olaf College în Minnesota. Pentru moment ea locuieşte în Arkansan Ozarks unde îşi petrece timpul liber ţinându-şi câinele Aussie ocupat, vizitându-şi familia şi practicând tir cu arcul. Serii scrise de aceasta sunt „Thief Takers”, „Providence” şi „Haverston Family”.

   Începutul volumului este unul destul de amuzant. Totul se petrece în casa Anover. Aceasta era renumită pentru petrecerile sale, pentru scandalurile care ieşeau la lumină în urma acestora, pentru gazde. În aceasta trăieşte unul dintre personajele principale, domnişoara Anna Rees, numită de societatea londoneză şi „Fecioara-de-Gheaţă” din cauza inimilor frânte pe care le lăsa în urmă. La una dintre petrecerile mamei sale va veni şi Lordul Dane care va bea atât de mult încât aproape nu se va mai putea ţine pe picioare. În timp ce căuta camera unei văduve pe care o cunoştea, va intra din greşeală în camera copiilor unde se afla Anna. Rămâne cu aceasta, o roagă să nu îl lase singur, iar ea  se conformează. Cei doi vorbesc vrute şi nevrute: despre faptul că Anna îşi doreşte o căsuţă la ţară, că ar vrea să aibă un câine de vânătoare, iar la final sărutându-se. Înainte de a adormi buştean, Lord Dane îi promite Annei că o va vizita săptămâna următoare.

            Patru ani trec de la acest eveniment, iar Lordul Dane nu mai vine sau…cel puţin aşa crede Anna…

   Căutând prin documentele mamei sale, tânăra noastră va descoperi că este fiica nelegitimă a decedatului Lord Engsly care îi datora mamei sale pentru îngrijirea sa o sumă considerabilă care ar ajuta-o să devină independentă şi să plece din casa Anover. Ea concepe degrabă o scrisoare fraţilor săi, moştenitorii Lordului Engsly, şi le va face cunoscută situaţia sa. Ca urmare, aceştia o vor invita la moşia lor de la ţară pentru a se cunoaşte şi, de ce nu, să lege şi să întărească firele până atunci risipite. Ea este de acord, dar totul va fi pregătit pe la spatele mamei, împreună cu guvernanta sa. Zis şi făcut; Anna pleacă la moşie, îşi întâlneşte unul dintre fraţi şi…pe cel mai bun prieten al acestuia, Lord Dane. Nici Maximilian şi nici Anna nu sunt prea fericiţi de revedere: pe de o parte, Maximilian nu mai voia să o vadă pe tânără pentru că o vizitase şi îi scrisese scrisori ulterior acelei petreceri, dar nu primise răspuns, iar ea nu îl suportă pentru că nu a vizitat-o niciodată. Ceva, ceva nu se leagă. Care să fie motivul? Mama Annei. Ea nu a dorit să îşi piardă fiica pentru vreun lord sau viconte aşa că a ţinut-o închisă în casă, a lăsat-o să meargă la petrecerile organizate în Anover, dar atât. Fără ştirea fetei, ea refuza cereri în căsătorie, nu lăsa pretendenţii să o vadă. Acestea s-au petrecut şi în situaţia Lordului Dane. După ce aceştia vorbesc şi îşi dau seama de eroare şi de adevărata vinovată, revenind  la relaţiile de altă dată. Maximilian rămâne la moşie pentru a o cunoaşte mai bine pe Anna: descoperă despre aceasta că este curajoasă – salvează o fetiţă de la înec fără a şti ea însăşi cum să înoate – cunoaşte opt limbi străine, îi plac cititul şi plimbatul prin natură. Se îndrăgostesc, dar Anna ştie că o căsătorie între ei ar fi imposibilă datorită reputaţiei ei, de fiică nelegitimă a unei femei cu reputaţie scandaloasă. Pentru Max, însă războiul abia începe. De unde se confrunta doar cu  Anna datorită percepţiei sale de „ce anume va crede lumea” şi „suntem diferiţi, unul vrea o viaţă la ţară şi altul la oraş”, va interveni o nouă forţă: Madame, mama Annei care, ajutată de doi bărbaţi înarmaţi vor încerca să o aducă pe Anna înapoi în casa Anover cu forţa. Ce se va petrece? Cei doi vor reuşi să îşi protejeze dragostea şi să învingă inamicul de temut J ? Vom citi şi vom vedea…

   Cartea este narată la persoana a III-a de naratorul omniscient şi omniprezent. Volumul denotă un stil dezinhibat; autoarea scrie din suflet, dă totul pentru a scoate la lumină povestea, relevând sentimente dintre cele mai intense: dragoste, ură, compasiune, prietenie, curiozitate, optimism, euforie, panică, furie, fragilitate, dorinţă. În plus, prin cadrul creat şi prin replicile atent alese s-a creat o atmosferă aparte: am râs

„înainte ca ea să-l poată avertiza, Max făcu o piruetă şi se lovi de un copac înalt, subţire, dar aparent foarte robust…accidentul fu atât de neaşteptat şi de neplăcut, încât Anna nu putu decât să se oprească şi să înlemnească cu gura deschisă, în timp ce Max se clătină pe picioare, îşi duse mâna la frunte şi scoase un şir de înjurături pe jumătate.

-Sfinţii…morţii…Afurisit…Afurisit…Scoase un geamăt lung şi furios şi spuse în cele din urmă: La naiba!

Apoi Anna nu mai auzi decât propriul ei râs, care avu ecou în toată pădurea şi stârni căţeluşa care se afla la picioarele ei să înceapă să latre…Râse până când o duru burta, şi ochii i se umplură de lacrimi. ”

am plâns

„la revedere, Anna. Vocea lui era rigidă şi-i sună goală până şi lui. Drum bun! Făcu o plecăciune fără să se uite la ea, se întoarse şi ieşi din cameră. El nu auzi dacă ea îi ură ceva. Şi nici nu-l interesa.” .

   Cadrele spaţiale sunt minuţios descrise, „câmpuri şi dealuri mănoase erau întrerupte de pâlcuri de copaci cu esenţă tare şi uneori de câte un zid de piatră. O briză caldă îi mângâia faţa, iar mirosul de fân îi gâdila nasul…era o lume diferită…o lume mai bună”. Cel mai mult mi-au plăcut caracterele personajelor, felul în care vorbeau sau observau pe ceilalţi. Este o carte care atrage un cititor de history romance, căruia îi plac aventura şi comedia.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Vicii şi virtute, de Alissa Johnson a fost oferita de Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto: Pinterest-Vogue

by -
8

O vară în citate…

   Întotdeauna la începutul unei noi săptămâni stau şi îmi pun varii întrebări despre cum anume aş putea începe o zi de luni, de marţi, de miercuri, joi sau vineri: să încep cu cititul unui ziar în timp ce îmi beau cafeaua, cu învăţatul sau munca de la serviciu, gimnastică sau…pur şi simplu cu câteva cuvinte pe care le-am adunat de-a lungul anilor din volumele care m-au format, m-au făcut să devin omul care sunt astăzi.

   Ziua de LUNI îi va aparţine lui Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinţ

   „Iată secretul meu. E foarte simplu: nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.”

O zi importantă în care ai nevoie de multă energie şi de cei din jur – fraţi, surori, copii, soţ, soţie. Inima devine un laitmotiv, cheia spre dezlegarea numeroaselor probleme care ne par fără de scăpare. Ea  poate conduce la ideea de iubire, protecţie, refulare, ne face să vedem unicitatea vieţii, dar lăsândun-ne acaparaţi de aceasta nu vom mai vedea realul. Esenţialul şi realul trebuie disociate în câteva acţiuni: în munca de la serviciu, învăţatul pentru şcoală, facultate sau, pur şi simplu, în relaxarea pe plajă alături de o carte bună.

   Ziua de MARŢI va reveni lui Anne Duguȅl, alias Gudule, „Bibliotecara”

   „Este avantajul pe care îl au cărţile în faţa vieţii reale. În viaţa reală, când apare o dramă, se spune: „Cât mi-ar plăcea să mă întorc în trecut, să profit de fericirea de dinainte!”Lectura ne oferă această posibilitate: e suficient să reiei capitolele precedente şi retrăieşti momentele plăcute ori de câte ori doreşti…am cunoscut pe cineva care făcea şi mai mult: rescria finalul cărţilor care se terminau prost, ca să existe mereu „happy end”.”

   Ce trebuie făcut în această zi? Fie că este însorită, fie că este ploioasă, ea merită a fi trăită la maxim. Ieşim din casă cu zâmbetul pe buze, facem ceea ce ne dorim să facem şi nu regretăm mai apoi un cuvânt, o literă, o acţiune, o privire, gest, chiar inacţiune. Viaţa reală nu ne dă voie să reluăm capitolele, nu vrea să revină asupra unui fir care a fost deja prins de material. NU! Ea vrea ca  firele să alcătuiască un tot plin de culori mai aprinse sau mai stinse…

   Ziua de MIERCURI va fi pentru Carlos Ruiz Zafón, Umbra vântului

   „Destinul obişnuieşte să stea la cotitură. Parcă-i un borfaş, o ştioarfă sau un vânzător de lozuri: cele trei încarnări ale sale cele mai bătătoare la ochi. Dar ceea ce nu face sînt vizitele la domiciliu. Trebuie să te duci tu după el.”

   Există zile şi zile: mai bune sau mai rele. Toate acestea se datorează unui „borfaş” care e destinul. El este un adevărat păpuşar, regizor al filmului mut sau mult prea zgomotos care e parcursul lui Miercuri. Destinul ne loveşte, ne priveşte de la colţ de drum, dă lovitura de graţie şi pleacă. Alteori se lasă aşteptat sau trebuie căutat printr-o hartă egală cu învăţătura şi munca. În această zi trebuie să ne urmăm instinctele, să dăm ce e mai bun din noi pentru a ne îndeplini un vis, a atinge destinul care stă…stă şi ne aşteaptă, dar nu pentru mult timp!

  Ziua de JOI aparţine lui George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru

   „Orice s-ar întâmpla, tot dispari şi nu se mai aude nimic nici despre tine ca persoană, nici despre ce ai realizat. Eşti şters şi scos în afara istoriei…ceea ce avea, într-adevăr, importanţă erau relaţiile dintre oameni şi cel mai simplu gest – o îmbrăţişare, o lacrimă, o încurajare spusă unui muribund – avea valoare în sine.”

   Un om trebuie să arate şi celorlalţi semeni ai săi că nu este o simplă făptură din lut, fără pic de sentiment, un robot al rutinei, lipsit de empatie. Să arătăm că ne pasă de cei din jur, să le arătăm că nici ei şi nici noi nu vom fi „scoşi în afara istoriei”, că nu vom reprezenta doar o piesă aşezată în pământ, deasupra flori şi bordură, scris pe piatră numele, anul şi data morţii. Cum facem acest lucru? Gândind, încercând şi, cel mai adesea, eşuând, apoi ridicându-ne cu un surâs şi patru cuvinte aşezate într-o întrebare: „Vezi că se poate?”.

   Ziua de VINERI o dedic lui Haruki Murakami, „Kafka pe malul mării”

   „Timpul atârnă cu greutate asupra ta, ca un vis vechi plin de tâlcuri. Te mişti încontinuu, încercând să te strecori. Nu vei putea scăpa niciodată de el, chiar de-ar fi să ajungi la marginea lumii. Dar dacă aşa e să fie, eşti nevoit  să mergi până la marginea lumii. Sunt lucruri pe care nu poţi să le faci decât dacă ajungi până acolo. ”

   La finele unei săptămâni ne amintim ce am reuşit să realizăm, dar oricât de mult încercăm mereu va fi un acel ceva pe care nu am reuşit să îl ducem la bun sfârşit. Timpul e un jucător dur, se uită la noi cum vorbim cu cei dragi, cum facem diferite activităţi, ne bucurăm de viaţă până la momentul în care sună o alarmă care anunţă că borcanul cu nisip s-a spart şi am rămas fără el, s-a risipit. Pentru a nu ajunge în acest impas e bine să ne folosim cât mai bine de fiece secundă, mai important, să nu credem că am pierdut ceva important pentru simplul motiv că am făcut altceva important. Fiecare lucru îşi are propria valoare: noi o vedem, tu o vezi, ei o văd. APRECIAZ-O!!!

Zilele de sâmbătă şi de duminică rămân la aprecierea noastră: când ne vom crea propriile citate…

-Oh, iată...se pare că o femeie te poate totuşi surprinde!”

Cineva care să mă apere, de Meredith Duran-recenzie

Seria: „Reguli pentru nesocotiţi”

Colecţia: „Iubiri de poveste”

Alma, marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

Titlul original: „Lady be good”

Traducere din limba engleză: Mihaela Sofonea/Graal Soft

An apariţie:2017

Număr de pagini:279

   Ce este de făcut atunci când ne simţim deprimaţi? Moralul este la pământ, totul în jurul nostru pare înnegurat, cei din jur nu ştiu cum anume să ne ajute. O stare ca aceasta poate apărea din varii motive şi vom avea nevoie de un medicament prescris de un specialist. Acesta va fi un volum care să ne facă să râdem cu gura până la urechi de replici atent măsluite, de caractere impulsive care se lovesc verbal, cu săbii, cu priviri ascuţite care pot tăia şi în cel mai nepăsător individ. Imaginaţi-vă o furtună, dragi cititori, una care vă ia pe sus şi vă duce…cine ştie unde. Ceilalţi vor încerca să vă înţeleagă: oare de ce râde atât de tare, oare cum a scăpat de starea aceea apăsătoare? Ce răspuns vom da? Am un medic bun: Merdith Duran.

  Meredith Duran este o autoare îndrăgostită de istoria Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. La vârsta de 13 ani a realizat o listă de ţeluri care cuprindea, printre altele, scrierea unor romane de dragoste, să încerce sushi şi vizitarea Londrei pentru a vedea portretele lui Holbein. În acest moment e fericită că a reuşit să le îndeplinească pe toate şi că au devenit favoritele sale. Atunci când nu scrie, lui Meredith îi place să citească, să predea, să coasă, picteze, să vâneze jurnale vechi de călătorie ale femeilor din Anglia secolului al XIX-lea.

   Volumul „Cineva să mă apere” se deschide cu un poem de vitejie despre „Atacul lui Kit”, „Şi vom striga numele care răsună în sufletele tuturor patrioţilor:/Maiorul John Christian Stratton, eroul de la Bekhole!”. Cine este acesta? Un bărbat care a trecut prin multe în viaţa sa: cel mai mare crai al Londrei, fiul al doilea al vicontelui Palmer şi erou de război. Pare a fi omul lipsit de griji, care va avea mereu orice îşi va dori, numai nu şi libertatea deplină. Pe câmpul de luptă el şi-a arătat curajul, isteţimea, dar…a fost capturat de un rus, Bolkov, care doreşte să se răzbune. Îl lasă în viaţă pe Christian cu promisiunea că îi va ucide fiecare om drag lui. Începe cu tatăl şi cu fratele acestuia, dar nu reuşeşte să se apropie atât de repede de sora şi de mama lui Kit pentru că acesta le trimite degrabă pe continent. Anii trec, iar aşa-zisul nostru crai se maturizează şi plănuieşte o ambuscadă pentru cel care i-a luat ce avea mai drag. Pentru aceasta are nevoie de o soţie drept momeală şi o alege pe aceea care doreşte să se elibereze de fratele său şi să îşi conducă singură casa de licitaţii: Catherine Everleigh. La una dintre petrecerile acesteia, el va fi, însă dat peste cap de una dintre animatoare,  o tânără cu ochi albaştri şi părul de abanos care…pare un pic prea şireată. În timp ce el dansa cu Catherine, fata îi pune acesteia o brăţară la loc, după ce altă persoană o furase, toate acestea fără a fi observată de aproape nicio persoană. Cum se numeşte aceasta? „Lilah Marshall” pentru lumea bună şi Lily Monroe, nepoata lui Nicholas O’Shea, conducătorul celor de la periferie, celor decăzuţi. Ea este într-o misiune în acea seară. Unchiul ei a promis că nu va divulga secretul acesteia cu privire la originea sa dacă îi va mai face un ultim favor şi anume acela de a fura de la fratele lui Catherine câteva documente. Zis şi făcut, dar când să iasă tânăra din birou, aude voci şi se ascunde sub masă. Intră Peter Everleigh şi Christian care vorbeau despre dorinţa celui de pe urmă de a o curta pe Catherine. La un moment dat Christian se apleacă şi dă nas în nas cu Lilah a noastră. Surpriză: nu scoate o vorbă despre acestea, dar nu înseamnă că pericolul pentru tânăra noastră a trecut. După ce aceştia părăsesc camera, Lilah se ridică şi pleacă, dar e prinsă în capcană de Christian care o seduce şi îi fură documentele. Pentru a le primi înapoi ea trebuie să devină doamna de companie a lui Catherine şi să îi divulge lui Kit toate secretele celei de pe urmă pentru a o convinge să se căsătorească cu el. Vedeţi dumneavoastră, Catherine era mai interesată de antichităţi decât de un viconte chipeş care încerca sus şi tare să o determine să spună un, aparent simplu, da.

   Lilah cine este de fapt? Fiica fostului conducător al plebei şi sora unei fete care a murit mult prea tânără, înainte de a-şi fi realizat un vis: să trăiască respectabil, fără şiretlicurile şi misiunile imposibile ale unui unchi autoritar. Cele două, hoaţe de meserie, au încercat acestea, dar sora lui Lilah nu a mai reuşit. Ea a continuat visul mai departe şi l-a realizat; este la un singur pas de libertate, iar Christian îi stă în drum. Îl lasă să îşi facă jocul, dar cad amândoi pradă unei iubiri mistuitoare care pe mine m-a amuzat nespus, mai ales că la început cei doi nu se înţelegeau deloc:

„-Ascultă, spuse ea scurt, pe un ton care sugera „imbecilule”. Catherine este înamorată de femeile Hughley…Au fost savante şi artiste, şi totodată soţii şi mame. Dar ceea ce-i place este felul în care soţii lor le-au susţinut interesele.

El încuviinţă scurt şi iritat. –Bine…bineînţeles că doreşte un soţ care o admiră. Ce femeie nu doreşte asta? Dar îţi mulţumesc pentru observaţiile evidente.

Ea îşi miji ochii. – Iartă-mă! Bineînţeles că ai dreptate. Noi, femeile, suntem foarte previzibile. Apoi, cu o forţă surprinzătoare, smulse pumnalul din uşă, îl ridică, îl înălţă o dată în aer şi-l aruncă. Lama trecu pe lângă el, atât de aproape, încât simţi aerul vibrând. Cu gura căscată, se întoarse. Cuţitul ţintuia acum tapiseria de pe perete. Se înfipsese în ochiul leului de pe zid.

-Oh, iată…se pare că o femeie te poate totuşi surprinde!”

  Aparenţele înşeală de cele mai multe ori şi Christian învaţă acestea din plin :-).  Povestea se complică, sora şi mama lui Kit se întorc la Londra, iar Bolkov abia aşteaptă, dar ochii îi poposesc asupra lui Lilah… Ce se va întâmpla rămâne ascuns printre rânduri…

   Opera este relatată la persoana a III-a de un narator omniscient, omniprezent. Firul epic este unul dinamic, se trece repede de la o ipostază la alta. Mai mult decât atât, ceea ce impresionează este că nu aflăm o singură faţetă a poveştii, doar a lui Lilah sau a lui Christian, ci pe a ambilor. Acţinea este complexă. Personajele sunt caracterizate direct şi indirect, mai ales prin gesturi, acţiuni, mimică şi vorbe, narator şi cei din jur. Ele se autocaracterizează pe baza experienţelor trăite „simţise genul acela de bucurie, fără îndoială. Fusese un copil fericit. Visase la aventuri nobile şi să devină erou. Dar ce mare era distanţa dintre idealurile copilăreşti şi realitatea blestemată. Să ucizi o duzină de oameni, cu mâinile goale. Să câştigi o medalie. Să devii o caricatură, promovând arme.”Descrierile spaţiale sunt, însă sumare dat fiind faptul că autoarea s-a concentrat pe psihicul personajelor şi dialog. Per total cartea este una relaxantă, cu aventură, dragoste, comedie şi incertitudini care se dezleagă la final.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

NOTĂ: 5 steluţe

Cartea Cineva care să mă apere, de Meredith Duran a fost oferită de Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

          Primul Rege Shannara, de Terry Brooks-recenzie

Editura: Minerva

Titlul original: First King of Shannara

Traducere: Dora Fejes

An apariţie:2006

Număr de pagini: 590

   Cartea nu este un simplu obiect, lipsit de viaţă, fără culoare…ea cuprinde lumi întregi, oameni, creaturi mitice ori animale fantastice, fiinţe mai puternice ori mai firave, personaje de tot felul. Cartea este precum un film la care punem stop ori de câte ori închidem un volum; ea modelează, prezintă precum un maestru păpuşar o altă realitate şi dă speranţă cititorului pentru viitor. Orice persoană are vise, un ideal pe care şi-l creează în diverse moduri: cântând, dansând, învăţând ori…scriind, lecturând. În fond ceea ce doreşte autorul, se va întâmpla în volum, iar lectorul va putea să se schimbe urmând un drum conturat într-o carte. Aceasta este precum un portal către o nouă lume, inimaginabilă în care sălășluiesc misterioşii Druizi, magicienii şi fiinţele malefice care vor să domine. Pe acele meleaguri pădurile te protejează de ochii necruţători, iar marele Sfat ia decizia finală.

    Epicul fantastic a luat naştere când Terry Brooks a publicat „Sabia lui Shannara” în 1977(prima carte din seria Shannara) un gen pe care J.R.R. Tolkien îl folosise în „Stăpânul inelelor”, dar despre care majoritatea editorilor nu credeau că poate aduce bani. Cu primul său roman, Brooks a dovedit criticilor că s-au înşelat şi a mai publicat de atunci paisprezece romane din seria Shannara, devenite ulterior bestseller-uri.

   Cartea se deschide cu o discuţie despre…un sfârşit. Bremen, unul dintre druizii străvechi, care şi-a părăsit neamul pentru a studia în linişte magia şi Kinson, luptătorul întors dintr-o călătorie cu mai multe minusuri decât plusuri. Unul altuia îşi destăinuie ce au aflat cât timp nu s-au văzut: trolii au pornit către răsărit cu miile şi sunt conduşi de Vrăjitorul Comandant, un fost druid care s-a dedat magiei negre, s-a lăsat consumat de ea şi de somnul mileniilor. Acesta s-a trezit şi doreşte să cucerească pe toţi, începând cu druizii.

   Bremen va pleca împreună cu Kinson să îi prevină pe druizi despre răul ce are să vină, dar…nimeni nu se încrede în el, îl iau în râs, nu primeşte nici măcar o audienţă în faţa marelui Sfat. Cu toate acestea vocea sa a ajuns la doi dintre vechii săi prieteni: Risca, maestru în arta războiului şi Tay Trefenwyd, „un elf cu o înălţime şi un gabarit neobişnuite, uscăţiv şi cu un aer mai stângaci…păr blond, ochi albaştri”, „Bremen se bazase pe faptul că aceşti doi bărbaţi, mai mult decât oricare alţii, îşi vor dezvolta deprinderile în practicarea magiei”. Alături de ei, de Kinson şi de Mareth – o tânără care pare a nu-şi găsi locul niciunde din cauza puterilor sale de necontrolat, atât tămăduitoare, dar şi distrugătoare – vor pleca într-o misiune care fie se va finaliza cu moartea, fie cu izbânda…Ce va fi oare? Ce va fi?

   Prima lor oprire este…Hadeshorn. Druidul nostru speră ca va putea primi soluţia celor ce se vor petrece de la spiritele celor morţi, dar „Hadeshorn le este interzis muritorilor,..druizilor. Apele lor sunt otrăvite. O singură înghiţitură şi eşti mort.”. Nimic  nu va descuraja micul nostru grup; vor continua să meargă înainte, fără să privească în urmă. Odată ajunşi, Bremen va vorbi cu spiritele, dă orice la schimb pentru a afla o cale de a-l distruge pe Vrăjitorul Comandant, poate că…şi viaţa.  Acele fantasme îi vor arată câteva imagini: Paranorul şi druizii sunt sortiţi pieirii, Vrăjitorul Comandant va invada cele patru tărâmuri, dar poate fi oprit cu ajutorul unui talisman, Nestemata Neagră. Pentru a putea reuşi, bătrânul druid îi va cere lui Risca să plece către meleagurile gnomilor pentru a-i preveni şi pe Tay către elfi.

   Pe cine va întâlni Tay? Pe un viitor rege al elfilor, un ales al sabiei, pe Jerle Shannara, alături de care vor pleca să îl înfrunte pe Vrăjitor, mergând prin locuri ascunse, periculoase

 

„Aceasta este Chew Magna. Noi trăim încă aici. Nu atingeţi nimic. Nu luaţi nimic. Rădăcinile ne sunt adânci şi puternice. Fiţi cu băgare de seamă….Ce înseamnă asta? Că magia păzeşte ceea ce se află dincolo de această deschidere. Că orice tulburare a ei va aduce după sine urmări neplăcute…dar zice că ei sunt încă în viaţă…Aşa ceva nu se poate! Uitaţi-vă la crestături! Scrierea asta e din vremuri feerice!”.

     Oare vor reuşi să salveze cinci persoane o întreagă lume? Rămâne de citit…

     Opera este relatată la persoana a III-a, naratorul este omniscient şi omniprezent. Descrierile spaţiale sunt bogate în detalii, „Noaptea era adâncă şi de o incredibilă splendoare, cu cer straniu, purpuriu, spuzit de stele şi cu luna în al treilea pătrar. Vastă şi de o infinită profunzime, fără de nori şi goală de lumină, ai fi zis că o mătură uriaşă trecuse peste bolta cerească, iar stelele străluceau ca diamantele pe întinderea-i mătăsoasă. Se vedeau cu miile, atât de multe, încât în unele locuri păreau a se uni, formând pete ca de lapte vărsat. Kinson le privi şi se minună”. Personajele sunt frumos conturate, se remarcă prin isteţime, curaj, dorinţa de a reuşi, de a înfrânge pe toţi şi pe toate pentru a proteja ceea ce le aparţine: viaţa şi propriile tărâmuri „n-avem de unde şti de ce-ai fost ales. Poate pentru că ai fost menit să devii Rege al Elfilor. Poate că motivele sunt ascunse vederii noastre. Morţii cunosc lucruri pe care noi nu le ştim. Poate că ni le-ar spune, dar ei au decis să nu vorbească. Trebuie să luăm asta aşa cum e şi să mergem mai departe. Tu vei fi purtătorul sabiei. Tu o vei purta în bătălie. Aşa a fost scris. N-avem de ales.”. Eşti şi tu gata, dragă cititor,  să îţi accepţi destinul şi sabia pentru a deveni rege şi a înfrânge întunericul?

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Primul Rege Shannara de Terry Brooks este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Surse imagini: pinterest.com

 

by -
4

 

Întoarcere la casa de vară, de  Jude Deveraux-recenzie

Titlu original: „Return to summerhouse”

Traducere: Anca Nistor

Editura Miron

Număr de pagini: 367

 

   Vara vine pe nesimţite. Intră în casele noastre precum o fantasmă şi ne învăluie în mantia sa de satin înflorat. Nu ne mai dă drumul… Misterul ne învăluie, greierii cântă la ferestre, totul pare că se trezeşte la viaţă după un lung somn. Precum vara care readuce zâmbetele pe faţă, la fel, cartea de faţă mi l-a redat pe al meu. Nu judeca volumul nici după copertă sau după primele trei capitole este o vorbă care nu îşi schimbă sensul, dar determină pe cel care citeşte să îşi modifice punctul de vedere radical. Lăsăm de acum în spate prejudecăţile şi haideţi să ne avântăm într-o lume absolut normală, în care trei femei care nu au nimic în comun, care se disting precum acul de aţă, să ajungă să călătorească în timp pentru a putea să repare o viaţă, lumea unei persoane sau a alteia, arborele genealogic, în care vor găsi o iubire şi…încă un mic ingredient, o speranţă de mai târziu.

   Jude Deveraux(Jude Gilliam) s-a născut pe data de 20 septembrie 1947 în Fairdale, Kentuky şi este autoarea a peste 40 de volume care au fost trecute pe lista „The New York Times Best Selle list”. Este cunoscută pentru romanele istorice de dragoste: povestirile sale au de cele mai multe ori în centru eroine puternice care îşi duc viaţa în anii trecuţi ai secolului al XIX-lea Colorado sau New Mexico. Câteva dintre volumele publicate de aceasta sunt „Fecioara”(1988), „Iubire de catifea”(1982), „Invitaţia”(1994).

   „Întoarcere la casa de vară” se deschide cu prezentarea unuia dintre personajele principale ale volumului şi anume Amy. Amy cea care vrea să aibă totul mereu planificat, paturile făcute, mâncarea pregătită la ora stabilită, nimic care să iasă din ordinar. Ceva, însă se va deplasa dincolo de sfera banalului şi îi va strica personajului nostru lumea mult prea perfectă în care trăia. Amy nu a planificat doar ora mesei, ea şi-a organizat întreaga viaţă: încă de mică ştia că are să se căsătorească cu Stephen, că vor avea doi băieţi şi o fată. Din păcate a pierdut o sarcină şi acest lucru s-a resimţit ca pe o nerealizare, un eşec. Se pierde, nu mai vorbeşte cu cei din jur atât de mult, iar soţul ei caută o soluţie. Zis şi făcut: cât timp copiii şi Stephen sunt plecaţi cu cortul, Amy va pleca la…casa de vară a lui Jeanne Hightower. Ce se va întâmpla în acest loc? Va cunoaşte alte două femei: pe Faith, o văduvă care şi-a înecat tinereţea în pierderea soţului şi al prietenului din copilărie şi  Zoe, o tânără care a suferit un accident de pe urma căruia a pierdut o parte din viaţă, memoria şi când s-a trezit putea să picteze ca nimeni altul, dar tot oraşul o ura. De ce au fost aduse laolaltă? Pentru a se vindeca una pe alta. Cum începe procesul?

   Cu două vise despre trecut care…se tranformă în realitate şi câteva cărţi de vizită pe numele Madame Zoya. Amy adoarme şi se trezeşte în secolul al XVIII-lea al rochiilor mult prea mari, al bărbaţilor cu rang, titlu şi conac şi al femeilor din clasa de jos. Pe aceste meleaguri nu este decât o bucătăreasă care va fi cumpărată cu două guinee de către un bărbat care seamănă mult prea bine cu soţul său, doar culoarea părului diferă: de la blond la brunet. Nopţile nu sunt, însă prea lungi aşa că visele le urmează soarta. Ziua Amy caută informaţii despre acest „străin” şi…surpriză! Găseşte tot ceea ce are nevoie, dar îi află destinul: va fi ucis cu un pumnal în inimă. Nu după mult timp descoperă o carte de vizită a unui medium. Le aduce cu ea pe Zoe şi pe Faith, iar mediumul le va trimite în trecut pe cele trei pentru câteva săptămâni spre a-l putea salva pe acest bărbat. Ajunse în acele timpuri, fiecare va învăţa despre dragoste –  Zoe, Faith şi despre dor şi despre cum nimic nu trebuie să fie perfect pentru a funcţiona. Oare vor reuşi să îl salveze cele trei pe misteriosul din visele lui Amy, oare vor mai vrea să părăsească trecutul? Rămâne de citit…

  Opera este scrisă la persoana a III-a, naratorul este obiectiv, omniscient şi omniprezent. Autoarea s-a concentrat mai mult pe îmbinarea dialogului, pe replici, motiv pentru care lucrarea are mai puţine descrieri spaţiale „Ce-mi pasă de societate? N-am plecat de aici de ani de zile…Am nevoie de tine, Amy…doar pe tine te mai am”. În unele situaţii, personajele se autoanalizează psihic „Amy se gândi că se descurca bine cu Faith şi Zoe, pentru că nu le lăsa să vadă cât de mult o tulburau acele vise. Gândul că trăia acele vise până într-atât că se trezea cu urme ale lor pe trup era destul…o tulburau pe dinăuntru, în minte. Acel Hawthorne părea să însemne ceva pentru ea ”.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Întoarcere la casa de vară, de Jude Deveraux a fost oferită de Editura Miron. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Miron. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi librarie.net

 

 

Cine să fie de vină pentru această încurcătură?

Replica, de Lauren Oliver-recenzie

Editura: Nemira

Traducere: Dorina Tătăran

Număr de pagini: 190/233

An apariţie: 2017

    Roata se învârte, oamenii se transformă şi nu numai: CĂRŢILE se schimbă spre polul opus. Dragi cititori aş vrea să vă imaginaţi pentru câteva secunde că sunteţi un personaj, că trăiţi cu intensitate acele momente din volum în care inima vă bate nebuneşte, adrenalina vă curge prin vene şi a venit momentul să alegeţi între viaţă şi moarte. Acestea sunt emoţiile care m-au trezit, dar nu la realitate, ci la imaginar cu un pahar de epitete, de imagini dinamice aruncate în faţă seara ori ziua în amiaza mare. Ce anume m-a frapat la această carte este dubla personalitate: întorci cartea pe o faţă şi citeşti „Replica-Gemma…Întoarce cartea pentru povestea Lyrei…”. Curiozitatea nu poate fi înfrântă, faci ceea ce scrie şi descoperi o altă eroină a poveştii. Ambele se leagă într-un singur cadru, dar văzut de pe poziţii diferite: replică şi om? Cine să fie de vină pentru această încurcătură?

   Lauren Oliver  s-a născut pe data de 8 noiembrie 1982 şi este autoarea unui bestseller New York Times intitulat „Before I Fall”, care a câştigat şi Premiul Publishers Weekly Best Book of the Year. „Delirium”, al doilea volum pe care l-a semnat, este prima carte dintr-o trilogie şi se află, şi ea, pe lista de bestselleruri New York Times. De acelaşi succes s-au bucurat şi celelalte volume din serie. Lauren Oliver a studiat literatura şi filosofia la University of Chicago. În prezent este scriitoare profesionistă şi locuieşte la New York.

   Voi începe cu partea mov a volumului, cu povestea Lyrei. Aceasta este o fată care numai o viaţă normală nu a dus: a fost mereu acel şoricel de laborator cu care se juca şi pe care experimenta un mare doctor, numit Dumnezeu. Acesta este cel care a adus pe lume sutele de replici, băieţi şi fete, pentru a descoperi un element mai vital: un leac pentru moarte. Lyra este o astfel de replică ori clonă. De când se ştie aceasta a fost înconjurată de asistente, de doctori care îi făceau perfuzii şi îi administrau medicamente, de alte fete care arătau la fel. Nu a fost tratată ca un om, ci ca un monstru care mai bine nu ar exista. Singurele care s-au comportat altfel cu tânăra noastră au fost o asistentă şi o doctoriţă care, de altfel, a şi învăţat-o să citească şi să viseze. Ai crede că într-o lume în care esţi înconjurat de medici şi de medicamente eşti ferit de boli. Realitatea este alta: Heaven, sanatoriul în care se află Lyra, este bântuit de o epidemie care răpune vieţile fetelor şi băieţilor creaţi. Se doreşte a se găsi doza exactă şi ingredientul necesar pentru a nu mai exista aceste riscuri sau…cel  puţin acestea le crede protagonista. Boala se extinde şi spre Lyra. Alte replici ajung mult prea repede la sfârşit, iar una reuşeşte să fugă: un băiat. Heaven va fi cuprins de flăcări, iar Lyra se salvează şi îl întâlneşte pe  numărul 72 care nu demult evadase. Se ascund de soldaţii care dăduseră foc la institut şi sunt găsiţi de doi tineri: Gemma şi Jake. Cei de pe urmă se oferă să îi ajute pe 72 şi Lyra să îşi caute un loc unde să locuiască, să înceapă de la ceva, chiar infim fiindcă nu cunoşteau lumea din afara Heaven. Se dovedeşte că fiecare îşi urma propriul interes: Gemma doreşte să afle care este legătura tatălui său cu Heaven, iar Jake vrea să ştie dacă tatăl său s-a sinucis cu adevărat sau fusese ucis fiindcă aflase mult prea multe despre institut.

   Partea verde a volumului…Gemma este o adolescentă care trăieşte cu un complex de inferioritate: nu arată la fel de bine ca… nu învaţă la fel de bine ca. Părinţii o tratează ca pe o păpuşă de porţelan, nelăsând-o să meargă în excursii, la întâlniri, trebuind să îi ştie fiecare mişcare. Oare de ce? Această întrebare a prins contur şi în mintea tinerei noastre care va dori răspunsuri. Dar unde să le găsească? La Haven, locul pe care tatăl său îl pomenise în discuţiile cu mama sa şi care era unul dintre motivele pentru care Gemma nu avea voie să plece în vacanţă cu prietena sa în Florida. Care este planul lui Gemma? Fuge de acasă cu Pete, un băiat care vorbeşte vrute şi nevrute şi…ajunge la Haven exact la momentul în care incediul părea a se domoli. Pe cine va întâlni? Pe Jake şi, mai apoi, pe Lyra şi pe 72.

   Protagoniştii noştri îşi doresc răspunsuri, trec prin momente care ne vor ţine inima pe loc, se îndrăgostesc, se urăsc, dar rămân împreună. Un grup mozaic care va cunoaşte iubirea, curajul şi moartea…

   Volumul este redactat la persoana a III-a de un narator omniscient, omniprezent şi obiectiv. Ritmul cu care înaintează acţiunea de la expoziţiune la intrigă, punct culminant este unul trepidant. Autoarea reia firul întâmplărilor în povestea de cealaltă parte a cărţii. În abstract ar părea că întâmplările se repetă, dar în concret aflăm elemente noi şi vedem o altă viziune asupra poveştii: Gemma vede, simte, trăieşte într-un fel acele evenimente, iar Lyra într-un alt fel. Lyra are o anumită gândire, o anumită personalitate:

„ea încă nu înţelegea ce anume le făcea pe replici atât de diferite de oameni, niciodată nu reuşise să înţeleagă. Şi ea îşi dorea diverse. Îşi dorise să înveţe să citească. Îi fusese foame, frig, fusese obosită, îşi dorise mâncare şi un pat al ei”; află ce este libertatea şi ce înseamnă să ţii pentru o altă persoană „le vor înfrunta împreună, aşa cum erau atunci: transformaţi în oameni prin bucurie, printr-un sentiment al apartenenţei, la fel ca libertatea”. Gemma va învăţa să se aprecieze mai mult, se va redescoperi:

„Tu eşti uimitoare, mă auzi? Tu eşti perfectă!…Sunt un fel de monstru…”, „nu se mai simţea chiar extraterestru. Se simţea un pic mai deşteaptă. Şi un pic mai uimită de toate misterele pe care le văzuse, de complexitatea universului şi de oamenii din el. Chiar un pic mai umană”.

     Descrierile spaţiale nu sunt numeroase, dar această autoanaliză pe care personajele o fac, felul în care percep lumea din jur: replica-omul, omul-replica; acestea sunt elementele care dau o coloratură aparte lucrării lui Lauren Oliver. Nu uit de suspans, de întorsăturile de situaţie pentru că ştim şi nu ştim cine este REPLICA şi cine este FIINŢA UMANĂ? Poate că este una şi aceeaşi persoană? Trebuie să citim să aflăm.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Replica, de Lauren Oliver a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Assassin’s Creed: Renaşterea, de Oliver Bowden-recenzie

 

Editura/Paladin Fantasy

Traducere din limba engleză: Matei Sâmihăian

Titlul original: „Assassin’s Creed: Renaissance

An apariţie: 2016

Număr de pagini:401

 

   Să citesc sau să nu citesc un volum…O dilemă cu care se confruntă la un moment dat fiecare dintre noi. Totul devine şi mai obscur când primeşti opinii variabile: unele cu plus şi altele cu minus. Trebuie să alegi o tabără dintre acestea, iar eu am achiesat la grupul cu plus în ceea ce priveşte cartea „Assassin’s Creed: Renaşterea”. Ritmul cu care autorul ne descrie personajele,  în care ne arată acţiunile lor, felul de a gândi, cu cine se întâlnesc, ce anume au descoperit, este foarte rapid. Nici nu ştii când să laşi cartea jos din mână, când să faci pauză. Am încercat să-mi explic acest mod de a nara; am urmărit un videoclip al jocului care are tematica volumului şi am găsit răspunsul.

    „Assassin’s Creed: Renaşterea” este precum un carusel, o tornadă care te învârte, te învârte…la final doreşti să fii în continuare învârtit. Cine este autorul care a adus la lumină această carte? Oliver Bowen (pseudonimul scriitorului Anton Gill) care, în ultimii 27 de ani, a publicat 35 de volume. S-a născut în Ilford, Essex, fiul unui german şi al unei englezoaice, a crescut în Londra. Gill este un scriitor specializat în perioada Renaşterii. Pe parcursul unui interviu pentru UbiWorkshop a declarat că este un jucător avid de jocuri video, inspiraţia sa urmând filtrul celor pe care le vede şi trăieşte în cadrul acelor  peisaje şi personaje digitale.

    „În vreme ce credeam că învăţ să trăiesc, învăţam să mor” (Leonardo da Vinci). Acestea sunt cuvintele care deschid opera de faţă. La început mi s-au părut artistice, fără legătură cu ceea ce urma să aflu, dar m-am înşelat. Personajul principal este Ezio Auditore, fiul unuia dintre cei mai influenţi oameni şi care conducea moneda în oraşele Italiei, banca. Tânăr, fără de grijă, intră mereu în bucluc: se luptă pe străzile oraşului cu bandele rivale, sare de pe acoperişurile clădirilor, bisericilor, doarme mai mult decât trebuie şi este prins de tatăl logodnicei în patul acesteia şi fugărit. Ştie că aceşti ani sunt ultimii pe care îi mai are în libertate, dincolo de afacerile familiei, de biroul tatălui său şi de toate actele cu dobânzi, calcule, sume mult prea mari ori deficitare. De ce tocmai el să preia acestea, când ar avea şi un frate mai mare, pe Federico? Pentru că are ceva special cunoscut doar de către tatăl său.

   Ezio îşi ascultă de fiecare dată părintele, ducând mesaje secrete în oraş, dejucând comploturi, prinzând porumbei mesageri şi luând informaţiile necesare. Are grijă, de asemenea, de sora, de mama sa şi de fratele mai mic. Aşa se face că, mergând alături de mama sa, îl va cunoaşte pe…Leonardo da Vinci. Acesta se arată temător cu privire la propriile opere:

„sincer să fiu, mi-e greu să mă hotărăsc, iar acum sunt pe cont propriu. Ador să pictez şi ştiu că pot s-o fac, dar… cumva pot să prevăd rezultatul final înainte de a ajunge la el şi asta face lucrurile greu de terminat câteodată. Trebuie să fiu împins de la spate!”

  Pentru Ezio, Leonardo este o persoană diferită, total nelalocul ei şi va părea reticent când cel de pe urmă îi va propune să se reîntâlnească. Tănărul nu ştie cât de repede se va întoarce.

   Ajuns acasă eroul nostru este convocat din nou de către tatăl său pentru a duce mesaje mai multor persoane. Zis şi făcut, dar de la fiecare dintre acestea primea câte un avertisment de a se întoarce şi a-şi preveni tatăl să îşi fortifice cât mai bine locuinţa. Ezio are un presentiment, ştie că are să se întâmple ceva rău, dar nu vrea cu niciun chip să creadă acestea. Fuge, sare de pe clădiri şi ajunge acasă unde îşi găseşte mama plângând şi pe sora sa însângerată. Se uită împrejur  crezând că are să îşi vadă fraţii şi tatăl, dar nici urmă de aceştia. Află de la mama sa că gărzile oraşului i-au arestat şi dus în închisoarea din turn. Încetul cu încetul Ezio începe să conştientizeze cele ce se petrec şi îşi va trimite sora şi mama la casa doicii sale, el trebuind să afle răspunsurile din vorbele tatălui său. Se va căţăra până în turn şi va afla de la tatăl său că trebuie să se întoarcă acasă, să deschidă uşa secretă din bibliotecă, să coboare treptele şi să deschidă cufărul din centru pentru a lua documentele şi tot ceea ce găsea şi să le ducă unuia dintre prietenii săi. Nu a avut timp, însă să îi spună nimic altceva tânărului nostru. Ce găseşte acesta în interior? Acte şi…o pelerină aproape albă, o sabie. Va îmbrăca pelerina, va prinde arma la cingătoare şi…ceva se întâmplă…pare că a căpătat mai multă forţă. Ieşind din casă va fi prins de gărzi, dar le va ucide cu priceperea pe care nici măcar nu ştia că ar fi posedat-o vreodată. Constată că dorinţa de a omorî se intensifică, dar reuşeşte să o răpună pentru a merge mai departe la gonfalonierul Uberto Alberti. Ajuns la  acesta îi va înmâna documentele, dovezile că tatăl şi fraţii săi fuseseră arestaţi pe nedrept. Pare că totul se rezolvă mult prea uşor, câteva zâmbete ici şi colo, „tatăl tău îmi este prieten”. Ezio pleacă cu inima mai uşoară, dar…nu avusese cum să ştie că zarurile fuseseră deja aruncate, procesul a fost măsluit, iar fraţii împreună cu tatăl său, spânzuraţi la ordinul lui Alberti.

   Ce anume doreşte acum eroul nostru? Un cuvânt: RĂZBUNARE. Are, însă nevoie de ajutor şi îl va primi din cele mai diverse surse: Paola, şefa unui bordel, care îl învaţă să se facă nevăzut şi să fure, un pictor deja cunoscut şi…câte şi mai câte. Peste conflictul intern se suprapune unul extern dintre Ordinul Asasinilor şi…Ordinul Templierilor. Mai mult de atât nu pot scrie, rămâne de citit.

   „Assassin’s Creed: Renaşterea” este o carte care mi-a plăcut enorm, mai ales din cauza dinamismului său. Este scrisă la persoana a III-a de un narator obiectiv, omniscient. Acolo unde găseam minusuri în descriere, urmau plusuri în adrenalină, suspans „hotărâse că va folosi lama cu otravă cu discreţie, fiindcă exista tot timpul riscul să-şi administreze din greşeală o doză fatală”. Personajul principal urmează un drum al cunoşterii de sine, al evoluţiei (de unde şi caracterul volumului de bildungsroman): începe ca un tânăr lipsit de griji şi devine un bărbat curajos, gata să facă orice pentru a-şi proteja familia, devenind un asasin „aproape imediat, Ezio împinse oţelul mortal între omoplaţii lui Emilio – moartea veni repede şi în linişte. Eficienţa lui Ezio de a ucide era egalată doar de hotărârea rece şi oţelită cu care îşi îndeplinea datoria chemării”. Umorul şi replicile personajelor nu lasă de dorit:

„Să ne rugăm, frate, spuse călugărul.

-Să ne rugăm?…Pentru ce?

-Pentru paza Domnului!

-Dacă tu crezi că pe Domnul îl interesează treburile noastre, frate Girolamo, mai gândeşte-te! Dar te rog, continuă să te amăgeşti, dacă te ajută să faci timpul să treacă mai uşor…

-Cum poţi să spui aşa ceva? Şi tu eşti preot!”

   Descrierile spaţiale nu lipsesc în această lucrare „torţele licăreau şi pâlpâiau pe turnurile din Palazzo Vecchio şi din Bargello şi câteva felinare sclipeau în piaţa catedralei…unele luminau cheiurile de-a lungul malului râului Arno, unde se zăreau câţiva marinari şi hamali…luminile licăreau prin localuri şi bordeluri, dar foarte puţini oameni se plimbau pe străzi. Trecuseră şapte ani de când Lorenzo de Medici…fusese ales în fruntea oraşului. ”

   Ce poţi face într-o lume în care moartea aşteaptă pasul greşit pentru a te prinde? Să supravieţuieşti „Cum de toată speranţa se duce în vânt, / Cum de se strică planurile noasrte, /Cum de domneşte ignoranţa pe pământ, / Doar moartea, amanta tuturor, le cunoaşte.”.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Assassin’s Creed: Renaşterea de Oliver Bowden a fost oferită de Editura Paladin. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Paladin

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursa foto Pinterest

 

 

 

Cele două Diane, de Alexandre Dumas(tatăl)-recenzie

Editura: Lider

Număr volume: două

   De când mă ştiu mi-au plăcut cărţile scrise de Alexandre Dumas. Am citit volumele sale cu nesaţ în vremea copilăriei. Fiece pagină părea ceva rupt dintr-un film, dintr-o viaţă de om: caracterele descrise, lumea care juca jocul sorţii într-un război, cadrele spaţio-temporale care animă lectorul la a continua lectura. Felul în care compune acest autor denotă măiestrie cu atât mai mult cu cât reuşeşte să introducă cititorul undeva dincolo de viaţa de zi cu zi a Franţei de demult. Luminile altminteri în alb şi negru se descoperă a fi vii şi fac ca toate cele ce se petrec în volum să pară a fi o realitate şi nu o istorie uitată.

   Cine a fost Alexandre Dumas? Un scriitor francez din secolul al XIX-lea, a cărui operă a fost tradusă în peste 100 de limbi. Romanele lui istorice de aventură au fost adaptate în aproape 200 de filme. Primul lui volum – „Cei trei muşchetari” – este una dintre cele mai citite cărţi de toate generaţiile din ultimele două secole.

   Opera se deschide cu…un fiu de conte şi o fiică de rege. Personajele principale ale operei sunt doi orfani. Ei nu ştiu care le este provenienţa, cuvintele tată şi mamă le sunt total necunoscute, dar cunosc un lucru: că există iubire. Doi copii care vor învăţa împreună, vor fi frate şi soră, vor împărţi bucuriile şi neajunsurile. Cine sunt ei? Diana şi Gabriel „tânărul era de rasă normandă aleasă, cu părul castaniu şi ochii albaştri, cu dinţii albi şi buzele roşii ”. La împlinirea vârstei de optsprezece ani, Gabriel află de la doica sa că este Senior de Lorge, Conte de Montgommery. Din păcate familia sa pare să fi fost blestemată fiindcă toţi membrii săi au murit. Tatăl său dispăruse cu multă vreme în urmă şi nu se cunoştea dacă mai era viu sau murise. Gabriel vrea să îşi răzbune familia, dar ştie că dacă mai află vreo persoană că ultimul Montgommery trăieşte e posibil să sfârşească precum ceilalţi. Cum să îşi vadă visul realizat? Să muncească nu cu numele ori cu titlul, ci cu propriile mâini pentru a-şi crea renume şi a câştiga de partea sa forţe noi. Nu vrea să realizeze acestea de unul singur, ci împreună cu prietena sa din copilărie căreia îi promisese că se vor căsători. Planurile îi sunt dejucate fiindcă atunci când ajunge la Diana pentru a-i dezvălui cele aflate constată cu stupoare că altcineva i-o luase înainte: fata de care se îndrăgostise se căsătorise cu un bărbat mult mai în vârstă, fiind constrânsă de o scrisoare şi teamă. Gabriel înţelege situaţia, dar ştie că o va iubi întotdeauna pe Diana. Tânăra va pleca pe un drum presărat cu aur, palate, regi şi regine, iar Gabriel pe altul plin de sânge, omor şi risipă.

   Anii trec, Gabriel îşi creează propriul renume – viconte d’Exmès – alături  de camarazii de arme şi de ducele de Guise. Pare că totul s-a aşezat, dar în realitate norii de furtună abia  s-au adunat. O scrisoare este trimisă ducelui de Guise, iar Gabriel află astfel că regele doreşte să o căsătorească pe Diana cu un nou pretendent din moment ce ducele de Castro, fostul ei soţ, decedase. În fond, era doar o mişcare a regelui pe tabla de şah prin care urmărea o nouă alianţă între familii. Gabriel ştie că acum a venit vremea lui şi se va arăta mai mult decât bucuros să îi facă pe plac lui de Guise, plecând la Paris să ducă regelui Henric al II-lea drapelurile statelor cucerite în război.

   Diana între timp află care îi sunt părinţii: regele Henric al II-lea al Franţei şi maîtressa acestuia, Diana de Poitiers. La puţin timp de la plecarea spre soţul său, cu ani în urmă, acesta a decedat. Ea a rămas doar cu numele: Diana de Castro. Regele a recunoscut-o ca fiind fiica sa legitimă şi a trimis-o la o mănăstire de maici pentru mai multă vreme. Când a fost primită la palat, a intrat de îndată în graţiile regelui, a devenit fiica acestuia în adevăratul sens al cuvântului. Relaţiile cu mama sa, însă nu s-au încălzit din contra, pe zi ce trecea se răceau. Tatăl îi cere acesteia să se căsătorească din nou şi îi explică şi motivele. Tânăra îl înţelege, dar îl roagă să îi mai lase răgazul de a-l mai întâlni încă o dată pe Gabriel şi a clarifica ceea ce simţeau unul pe altul. Regele se învoieşte, dar exista un mic inconvenient: Diana nu ştia nici adevărata identitate a lui Gabriel, nici pe aceea pe care o dobândise el  în război.

   Lucrurile se vor schimba atunci când cei doi se vor reîntâlni şi vor începe mai multe lupte: a lor pentru iubire şi lupta lui Gabriel pentru a reabilita numele de Montgommery. Povestea nu este doar a lor, ci şi a intrigilor de la palat, a comploturilor, relaţiilor amoroase ascunse pe după perdele, urii şi otrăvurilor, a unui servitor care are o dublură malefică ce îi râde în nas de fiecare dată când se întâlnesc. Sper că nu am divulgat prea mult :)

   „Cele două Diane” este scris la persoana a III-a de un narator obiectiv, omniscient, omniprezent. Cadrele spaţiale sunt frumos creionate „era o seară de august senină şi frumoasă. Cerul era limpede, de un albastru intens, dar luna încă nu se arătase. Noaptea părea cu atât mai misterioasă, mai visătoare şi mai fermecătoare… Această blândă seninătate contrasta în mod ciudat cu agitaţia şi zgomotele care umpluseră ziua. Spaniolii dăduseră două asalturi unul după altul, dar fuseseră respinşi de fiecare dată. Provocaseră însă mai multe morţi şi răniseră mai mulţi oameni ”. Dialogul are coloratură deosebită:

„În numele lordului Grey, stăpânul meu monseniore, continuă arcaşul care nu era orgolios din fire, aţi fost desemnat unul dintre cei cincizeci de prizonieri pe care monseniorul amiral trebuie să-i predea învingătorilor. Nu trebuie să fiţi supărat pe mine, sărman nevolnic, pentru că am fost silit să vă dau această veste neplăcută. / Supărat pe tine!Nu, dar lordul Grey, care este un gentilom, ar fi putut să-şi dea osteneala să-mi ceară chiar el spada. Numai lui am de gând să i-o predau, ai priceput?/ Cum va binevoi monseniorul ”.

   Reacţiile personajelor nu lasă loc de dorit „lui Gabriel i se făcu negru în faţa ochilor şi fu nevoit să se rezeme de pervaz ca să nu se prăbuşească. Aşadar, presentimentele nu-l înşelaseră!”, „se întrebă dacă e cazul să stea acolo şi să aştepte, sau să meargă mai departe. Dar nerăbdarea lui nu se împăca cu imobilitatea ”.

   Diane, Diane: una bună la inimă, iar alta pierdută în negura timpului…Ce se va întâmpla cu personajele noastre, oare îşi ştiu cu adevărat originile, poate sunt fraţi? Vor supravieţui unei lumi care se rupe din interior? „Da, te voi salva, tată! Diana mea, te voi salva!”.  

Cartea este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

Vrăjitoarea adevărului, de Susan Dennard-recenzie

Editura: Nemira

Titlul original: Truthwitch

Traducerea: Andreea Florescu

An apariţie: 2016

Număr pagini: 494

 

   Lumea în care trăim este gri, albă ori neagră. A spune că aceea din cărţi este mai roz nu poate fi decât minciună pentru că se află la mila autorului păpuşar care se joacă cu personajele, le învârte de la stânga la dreapta, către centrul sălii de dans şi înapoi. Prin urmare volumele pe care le citim nu pot să fie întotdeauna monocrome, ele arătând ceea ce doreşte creatorul şi ţesând în mintea noastră o aşteptare… Aşteparea devine din ce în ce mai apăsătoare, persoanjul trece prin fel şi fel de întâmplări, pare că îl pierdem, dar revine. Nu ştii la ce să te aştepţi. Aceasta este reţeta succesului unei cărţi: imprevizibilul.

   Cartea scrisă de Susan Dennard, „Vrăjitoarea adevărului” a respectat ingredientele: imprevizibil, acţiune, umor, puţină dramă, dragoste şi furie. Autoarea s-a născut pe 25 februarie 1984 în Georgia, SUA. A studiat statistica, apoi a urmat studii de biologie marină la Great Lakes Institute of Environmental Research din Windsor, Ontario. Din anul 2009a început să scrie beletristică. A debutat în 2012 cu romanul „Something Strange and Deadly”, primul volum dintr-o trilogie. „Vrăjitoarea adevărului”, prima parte din seria „Tărâmul Vrăjitorilor”, a apărut în ianuarie 2016 şi a devenit bestseller New York Times. Următorul volum urmează să fie publicat în anul 2017.

   Titlul dă în vileag subiectul volumului. Este vorba de o vrăjitoare care ştie când anume cineva minte şi când spune adevărul: Safiya fon Hasstrel din oraşul Venaza. Pare un dar cu totul şi cu totul minunat: să cunoşti firea omului, dar în realitate este un chin. Safiya trebuie să îşi ascundă această putere, altminteri ar putea deveni păpuşa din mâinile copilului greşit. Lumea în care trăieşte Safiya se învârte în jurul puterii şi războiului. Singura care mai leagă regatele în pace este o alianţă gata gata a fi doborâtă. Tânăra este o domna din Cartorra care ar fi trebuit să trăiască o viaţă destul de monotonă: să râdă, să înveţe să devină o soţie ascultătoare, să facă parte din rangurile înalte ale societăţii. În fapt ceea ce am arătat este exact opusul vrăjitoarei noastre: ea a fost trimisă de unchiul său să înveţe de la conducătorii de bresle cum să se lupte, să vorbească mai multe limbi, să cunoască varii domenii de cultură. În plus, Safiya nu ştie ce înseamnă austerul: se distrează, joacă cărţi şi trişează folosindu-şi puterile, bea uneori în diferite hanuri şi…se lasă păcălită de dragoste. Aşa se face că s-a încrezut într-un tânăr de la jocurile de cărţi şi a organizat un jaf alături de prietena sa cea mai bună, Iseult. Din păcate prada nu a fost un simplu negustor, ci o persoană de rang înalt apărată de un Vrăjitor al Sângelui care…surpriză surpriză…ar fi trebuit să fie doar un mit, o poveste de speriat copiii înainte de a adormi. El va fi angajat să le prindă pe Iseul şi Safi: vii sau moarte.

 

   Cum anume le poate da de urmă? Prin mirosul emanat de sângele celor două; există o mică problemă: Iseult nu are miros. Ea este o Vrăjitoare a Firului care şi-a părăsit tribul, casa, pentru a găsi un loc mai bun, mai frumos: o casă. Îşi va găsi nu o locuinţă, ci o soră de Fir, pe Safiya. Ele îşi cunosc una alteia gândurile, se temperează şi ar fi gata să îşi dea şi viaţa dacă una ar fi în pericol. Vor fi despărţite pentru o scurtă perioadă de timp, cât Safiya este aruncată în gura lupilor de la curtea împăratului Henrick şi reintrodusă în societatea de care se adăpostise atâţia ani „putea să fie şi o afurisită de împărăteasă, dacă asta ar fi dus-o înapoi la Iseult şi departe de Vrăjitorul Sângelui”. Va participa la un bal cu prinţi şi prinţese care nu reprezintă decât baza pentru un nou război pentru că „trei imperii se născuseră din haosul provocat de Marele Război şi fiecare îşi dorea acelaşi lucru: mai mult.” Tensiunea se acumulează treptat, autoarea dovedind un real talent în manevrarea sentimentelor şi cadrelor din operă. Întrebarea era de ce anume Henrick o dorea pe Safi acolo?

            Dincolo de toată această incertitudine, lucrarea nu duce lipsă de umor  şi de dragoste: la bal Safiya îl reîntâlneşte pe prinţul Merik care o invită la un dans „eu văd că ţi-ai curăţat găinaţul de pe umăr…Te rog să mă scuzi, dar mă aşteaptă prinţul Leopold…Mă onorezi cu un dans?”,„fiecare tresărire a ei – o mişcare ca fluxul mării înfruntând un râu – ducea la o izbitură violentă când o trăgea înapoi înspre el…vântul se învolbura în jurul lor ca un uragan în creştere, el şi fata fiind în ochiul furtunii.”.

În timp ce Safi se află la palat, Iseult se întoarce la tribul său de nomatsi unde aproape că va fi ucisă. Se va reîntâlni cu Safi la jumătatea drumului: Safi fuge de o căsnicie şi de un Vrăjitor însetat de sânge, iar Iseult fuge de un sat întreg care o consideră o înstrăinată. Salvarea lor? Un vicleşug: Merik încheie un contract prin care se angajează că va duce o persoană într-un loc sigur, cât timp primeşte un acord comercial. Cine să fie persoana? Cred că aţi ghicit J Câte probleme poate să spună un simplu pasager? Ce se poate întâmpla în decurs de câteva zile şi…494 de pagini? Trebuie să citiţi ca să aflaţi…

 

   Opera este scrisă cu atenţia unui pictor. Nu ştiam de unde recunosc felul acesta de a scrie până a picat fisa: Sarah J. Maas. Există multe asemănări în felul în care autoarele îşi expun poveştile pe hârtie. „Vrăjitoarea adevărului” este redactată la persoana a III-a de un narator omniscient şi obiectiv. Cadrul spaţial este bine conturat, imaginile vizuale şi cromatice umplând fiece rând „domnele în fuste negre, cu volane şi cu corsetele cu guler înalt şi coloratură bogată a o mie de nuanţe de pământ. Pe domii cu vestoane negre şi pantaloni scurţi până la genunchi, bufanţi, de catifea, care le făceau picioarele să arate şi mai noduroase, şi mai caraghioase”, „dincolo de ea străluceau grădinile de la palatul dogelui, umplând încăperea cu sclipirea lor verde şi cu parfumul iasomiei căţărătoare”, „agale de coasta ţinutului său natal, simţea că el, Merik, şi toată Nubrevna se duc la fund. Erau înghiţiţi de valuri şi înecaţi încetul cu încetul, în timp ce priveau lumina soarelui dispărând, până când n-ar mai fi rămas nimic, în afară de mixinele lui Noden”. Personajele sunt complex caracterizate: unele sunt mai curajoase, altele mai temătoare „amândoi mai degrabă înclinaţi să acţioneze decât să stea pe gânduri, să râdă decât să stea încruntaţi…chiar şi fără puterea lui vrăjitorească, Mathew era un infractor de geniu – un pungaş de cel mai înalt nivel…fusese cel care o învăţase să-şi folosească mintea. Cuvintele.”, „Vrăjitoarele Firului nu crâcneau niciodată, ele doar urmau cursul rece al raţiunii lor, oriunde le-ar fi dus”.

   Oare a şti adevărul este un blestem sau o comoară? Un atu sau un beteşug? Oare poţi scăpa de tot ceea ce te ţine legat prea bine de sol? Ce are să se petreacă cu personajele acestea? Au să supravieţuiască? „Regina Liliecilor şi Regele Vulpilor…poate că nici nu suntem suita de tarot, ci doar doi Nebuni”…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Vrăjitoarea adevărului, de Susan Dennard a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
4

Insomnii, de Irina Binder

Editura: For You

An apariţie: 2016

Număr pagini: 343

        Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de ploile acelea de vară care parcă trezesc la viaţă tot ceea ce întâlnesc în cale. Ne purifică într-un fel, ne fac să ne deschidem ochii în faţa lumii, să ne dăm seama de unele greşeli, de unele neajunsuri. Ele  ne dau, uneori, răspunsuri la întrebări care ni se păreau a nu avea răspuns şi ne aduc starea de calm atât de mult căutată… Acesta ar fi sentimentul pe care mi l-a trezit cartea Irinei Binder. Mai bine spus…este că mi-a trezit un sentiment compus din multe altele. Până la acest volum citisem toate cărţile scrise de Irina Binder şi am fost mai mult decât entuziasmată că o nouă carte apăruse în librării. Mă întrebam la nesfârşit despre ce anume avea să scrie autoarea şi m-a luat prin surprindere…

     Irina Binder este autoarea seriei de succes Fluturi. Aceasta a cucerit inimile cititorilor de pretutindeni prin felul în care scrie, prin faptul că arată exact ceea ce simte şi transmite acestea celor care îi lecturează rândurile.

   Volumul „Insomnii”, spre deosebire de precedentele opere ale Irinei, ne deschide o uşă către învăţătură. Nu suntem ghidaţi în orişicare taină, ci în aceea a vieţii. E precum propriul medicament: dacă s-a întâmplat un lucru care ne-a deranjat la un moment dat aş putea spune că „Insomnii” are remediul. Lucrarea este compusă din mai multe capitole cu titluri sugestive precum „Vrei să mă cunoşti?”.  Cititorii nu o vor cunoaşte atât pe Irina cât vor începe să se descopere pe ei înşişi:

„Nu-mi privi insistent chipul şi nu-mi pune etichete definitive după ce m-ai ascultat rostind doar câteva cuvinte”,

„Nu asculta poveştile altora despre mine şi nu mă privi prin ochii celorlalţi, pentru că fiecare om mă vede diferit şi prea puţini sunt aceia care mă văd aşa cum sunt cu adevărat”,

„Vino! Te provoc să mă cunoşti. Nu promit că sunt cea mai bună sau mai rea decât ţi-ai imaginat…Doar că sunt mai profundă de atât”.

 Majoritatea oamenilor se tem de noutate, de ceea ce implică aceasta: riscuri, plusuri, minusuri, dar volumul de faţă sare în ajutor acestora şi îi îndeamnă să sară în necunoscut şi să…ÎNCERCE, să nu se lase zdrobiţi de cuvintele nu ştiu sau nu pot, doar să facă un pas în faţă „Nu ştii niciodată unde duce un drum dacă nu faci primul pas. Teama de eşec ne ţine de multe ori în loc. Îndrăzneşte să faci primul pas către ţelurile tale şi către visurile cele mai frumoase. Fă primul pas către oamenii pe care simţi că vrei să îi cunoşti şi pe care crezi că ai putea să îi iubeşti ”.

   Există o diferenţă între ”a trăi şi a exista”, aşa cum prea bine aminteşte şi autoarea, un lucru înseamnă să priveşti ceea ce fac alte persoane, să zâmbeşti la cele ce ţi se povestesc şi altul este să relatezi tu, cititorule, ceea ce ţi s-a întâmplat, să trăieşti ceea ce vorbeşti.  Trebuie să punem mai mare preţ pe noi înşine, să încercăm să ne descoperim felul de a fi fiindcă „tu eşti tot ce ai mai de preţ, tu eşti cel mai bun prieten al tău. Tu depinzi toată viaţa numai de tine…Nu mai suferi, nu te mai consuma, nu te mai irosi. Nu merită. Nimeni.”.

   Volumul de faţă este precum o cutie cu pastile pentru inimă, trup, suflet, precum o cascadă, iar la fundul acesteia se găsesc mii de bănuţi de aur care mai de care mai strălucitor care ne spune o poveste, ne dă un sfat ori…ne ridică pur şi simplu de pe scaun şi ne determină să ne sprijinim în propriile forţe. Aceasta nu înseamnă că mereu vom fi singuri deoarece un alt element nelipsit din viaţă îl reprezintă prietenii care „îţi şterge lacrimile şi nu stă împreună cu tine doar atunci când râzi”, „un prieten nu îţi sune doar ceea ce îţi place să auzi, nu te flatează nemeritat şi nu te încurajează atunci când greşeşti”, „un prieten nu raportează totul la „eu”, ci la „noi. Un prieten adevărat te iubeşte necondiţionat”.

   Un om trebuie să înveţe nu doar ce reprezintă prietenia, dar şi ce înseamnă dragostea, cele două întrepătrunzându-se „dragostea nu înseamnă cuvinte, nici promisiuni, nici eforturi şi nici justificări…înseamnă să fii frumos, bun şi puternic cât pentru doi…lacrimi de fericire şi de dor”. Poate că nu reuşim mereu să ne înţelegem propriile trăiri, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să cedăm. În plus ni se arată că trebuie să le arătăm celor pe care îi iubim, respectăm că le suntem alături şi la bine şi la greu, că nu sunt singuri. Una dintre povestirile care sunt relatate în carte este mai mult decât clară în acest sens: ni se prezintă o femeie care venise la spital  să afle dacă este bolnavă sau nu. Părea abătută; vom afla că aceasta nu mai fusese de mult îmbrăţişată, că se simte ca şi cum nimănui nu îi mai pasă de ea „cum, nu vă îmbrăţişaţi în casă…nu ştiţi cum sunt copiii când cresc?…ştiţi cum sunt bărbaţii, mai neatenţi”. Ce reflectă toate acestea? Faptul că trebuie să acţionăm pentru cei dragi la timp, să nu lăsăm anii să treacă pe lângă noi, iar lumea să se schimbe fiindcă e posibil ca, printre iţele vieţii, să se strecoare şi…regretul.

    „Insomnii” este scris la persoana I, tehnica narativă este diversă: povestirea în ramă, aşezarea eului în centrul preocupărilor sale, structurează discursul prin intermediul subiectivităţii şi permite descoperirea psihicului uman. Se remarcă lanţul subiectiv şi spontan, nedirijat al unor amintiri involuntare (trăsături tipice operelor narative moderne). Personaj al lucrării poate fi oricine: eu, tu, persoana din stânga sau din dreapta mea ori a dumneavoastră. Volumul este bine structurat, naratorul este subiectiv, îndreptat către analiza psihologică a ceea ce înseamnă sentimentele, trăirea pentru omul secolului al XXI-lea.

   Lectură plăcută şi  trăieşte, dragă cititor, ca şi cum acest minut ar fi ultimul, nu lăsa să treacă o zi fără a face ceea ce ţi-ai propus şi dorit deoarece „nu-i aşa că…dacă ai şti că azi este ultima zi din viaţa ta…ai ieşi din casă pentru a mai privi pentru o ultimă dată cerul în toate stările lui, pentru a simţi pământul sub picioare, pentru a mai simţi ploaia, pentru a îmbrăţişa vântul, pentru a simţi mirosul naturii şi pentru a-i auzi freamătul?”.

Cartea Insomnii, de Irina Binder a fost oferita pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex.ro

 

by -
7

Tentaţii, de Corina Ozon-Editura Herg Benet

An apariţie 2016

Număr pagini 233

     Să ne imaginăm pentru câteva momente că ne aflăm cu toţii într-un cerc. Nu putem trece dincolo de linia sa şi ne simţim ca şi cum s-ar închide din ce în ce mai mult, iar aerul pare a se împuţina. Singura şansă de a scăpa din această capcană este să spunem „Da”, un da ferm către SCHIMBARE. Acest cuvânt este doar unul singur, dar poate conduce la atât de multe transformări cum nici nu ne putem închipui. Unde ar trebui să intervină acesta? În viaţa noastră, în rutină. Nu trebuie să ne lăsăm acaparaţi de repetiţie, ci să ne avântăm, uneori, şi către noutate. Acestea le-am aflat citind volumul Corinei Ozon. La început nu am înţeles cartea, nu credeam că are să mă atragă, dar lăsând şi iar lăsând filele în urmă am ajuns să îmi schimb părerea.

     Mai întâi, cine este Corina Ozon? În anul 2014 a debutat cu romanul „Zilele amanţilor”, carte începută pe blogul personal, în stadiul de postare. În scurt timp, acesta a avut un succes fenomenal. În anul 2015 au urmat cele două continuări, „Nopţile amanţilor” şi „Amanţii 3.0”. Autoarea este originară din Timişoara, trăind în prezent în Bucureşti, are 10 ani de jurnalism de investigaţie în presa scrisă(ziarul Ora) şi televiziune (Antena 1). Este absolventă a Programului MBA INDE-CNAM Paris, promoţia 2010 şi mamă de studentă, Iulia, acestea fiind cele două lucruri cu care se mândreşte cel mai mult, alături de reuşitele din plan literar.

     „Tentaţii” se deschide cu vorbele unui şef furios către asistenta mult prea obişnuită cu reacţiile acestuia „Marleno, unde naiba e dosarul ăla cu licitaţiile?” şi replica acesteia spusă, bineînţeles, în gând „Sunt Marlena, ţărănoiule! Nu Marleno…”. Personajul principal este Marlena, asistentă manager la o firmă. Este căsătorită, are doi copii, o fată şi un băiat şi…totul pare perfect. OARE AŞA SĂ FIE? Când întrebi o femeie dacă ar schimba ceva la viaţa ei trebuie să  asculţi ceea ce spune, ca mai apoi să desluşeşti ce anume gândeşte cu adevărat „Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş schimba cam tot. Sigur, dacă cineva mă întreabă ce aş schimba, răspund că aproape nimic, că sunt mulţumită, fericită cu viaţa mea aproape per-fec-tă. Cum să spun în gura mare că ceva nu merge bine? Că sunt plictisită de modul în care trăiesc, de rutina în care mă cufund, că mă enervează soţul care sforăie şi nu dansează?”. În primul rând: este mulţumită de slujba ei? Nu prea; Marlena terminase Politehnica, „Proiectări la Construcţii”, dorise iniţial să devină arhitect, dar părinţii nu au vrut să o susţină. Când a terminat facultatea nu a putut nici de astă dată să facă ceea ce şi-a dorit fiindcă nu găsise un post liber de inginer. În familie situaţia nu se schimbă. S-a căsătorit din inerţie: după ce a rămas însărcinată a fost cerută în căsătorie, fără să ştie cu adevărat ce reprezintă dragostea. Copiii o iubesc, dar uneori răbufnesc fiindcă părinţii nu le dau mai mult, iar acest mai mult ar trebui să se materializeze în excursii şi bani.

     Ce face Marlena? Hotărăşte că e vremea să „ îmbrace” şi ea  imaginea lui Mariylin Monroe, să fie un ideal. Vrea acea schimbare „iar în secunda aceea am realizat că nu mă gândisem niciodată la o schimbare. Adică să şi fac ceva concret. Este interesant cum oamenii râvnesc la confort şi comoditate, dar apoi doresc să facă schimbări.”. Cum o va realiza? Îşi va face o nouă coafură, va ieşi în oraş cu un bărbat mai tânăr decât ea, va cunoaşte un dramaturg într-o gară ce aminteşte de Orient Express şi care vorbeşte despre fizica cuantică „două particule care s-au întâlnit şi apoi s-au despărţit vor fi legate indiferent de distanţă”. Trebuie să realizeze totul treptat, află despre propria persoană mai multe, se redescoperă cu ajutorul celor din jur: creatoarea de rochii care o aruncă dincolo de zidul pe care îl ridicase pentru a se proteja „femeile se apropie prin trecuturi dureroase. De fiecare dată când se întâlnesc, îşi vor căuta punctele de răscruce pe care şi le vor împărtăşi, adevăraţi stâlpi de rezistenţă în vieţile lor. Nu vor începe prin a-şi relata poveştile fericite”; doamna din metrou care vede în animale o cale de a-i cunoaşte şi pe oameni; şeful său mereu posomorât; băiatul care dorise să îşi pună capăt zilelor; femeia care era mereu bătută de prietenul său şi mulţi alţii. În fond ce sunt oamenii fără oameni? Ei se ajută reciproc fără să conştientizeze acest lucru. Marlena i-a ajutat şi dânşii nu au uitat să o îndrume, dar cum anume poate ea să întoarcă anii înapoi pentru a avea ceea ce îşi doreşte cu adevărat? Răspuns: nu poate, dar merită încercat şi, de ce nu, să reuşească să arunce mingea în fileu pentru VIITOR.

    Opera este redactată la persoana I. Acţiunea urmăreşte un singur fir narativ, al vieţii lui Marlena. Naratorul este omniscient, omniprezent, obiectiv. Pe alocuri se remarcă o tentă de introspecţie fiindcă personajul doreşte să se redescopere, îşi analizează sentimentele şi comportamentul „mă comportam ca la liceu, aceeaşi nesiguranţă pe mine ca atunci, aceleaşi temeri şi fixaţii”. Personajul principal este complex şi se autocaracterizează, se observă caracterizarea indirectă prin gestică şi directă de celelalte personaje „nu eşti banală deloc…eşti o femeie deosebită…vreau să-ţi văd ochii şi zâmbetul!”. Lucrarea se centrează pe personaj, descrierile spaţiale fiind în număr redus.

    Ce are să se petreacă cu Marlena? Ea spune şi acţionează, vrea să trăiască „din nou”. Oare gândim şi noi că „e permis orice, cât timp nu faci rău cuiva şi nu ai regrete” şi ar trebui să acceptăm cu bucurie acele câteva cuvinte pe care le auzim destul de rar „cred că mereu te-am iubit pe tine”…?

Editura_Herg_Benet

Cartea Tentaţii, de Corina Ozon a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

Doamna de la Miezul Noptii, de Cassandra Clare

Titlul original: Lady Midnight

Traducere: Roxana Olteanu

Editura: Leda Edge

Număr pagini: 653

An apariţie: 2016

 

   Nu ştiu dacă vi s-a mai întâmplat vreodată, dragi cititori, ca…în loc de cuvinte, propoziţii şi epitete să vedeţi culori şi imagini care se desfăşoară în faţa dumneavoastră pe măsură ce citiţi. Este un sentiment plăcut şi mistuitor care ne învăluie precum mătasea şi nu ne dă drumul până la ultima filă. Cărţile Cassandrei Clare au avut mereu efectul acesta asupra mea; este ca şi cum aş avea propriul cinematograf în casă şi îl activez deschizând o simplă carte. La finele seriei „Instrumente mortale” am fost cuprinsă de teamă; la începutul fiecărui an ştiam că va apărea la editură un alt volum şi nu îmi pusesem cu adevărat problema că se va termina vreodată seria (vise de cititor 🙂 ). Am fost salvată de noile volume ale seriei „Uneltiri Întunecate”.

   Cine este Cassandra Clare? S-a născut la Teheran, în Iran, din părinţi americani. O mare parte din copilărie şi-a petrecut-o călătorind în întreaga lume împreună cu familia, iar cărţile au fost prietenii ei cei mai buni pentru că oriunde mergea şi acestea o urmau. Anii de liceu şi i-a petrecut în Los Angeles, perioadă în care scria povestiri ca să-şi amuze colegii. După încheierea studiilor a locuit în Los Angeles şi New York, unde a lucrat la diverse reviste. Este autoarea seriilor de mare succes „Instrumente mortale” şi „Dispozitive infernale”.

   Primul volum al seriei „Uneltiri Întunecate”, „Doamna de la Miezul Nopţii”, se deschide cu un prolog în care vom cunoaşte unul dintre personajele principale şi anume Emma Carstairs. Aceasta era vânător de umbre, având „părul blond şi bogat, care îi ajungea până la mijloc. Avea o sabie aurită prinsă în curele pe spate şi păşea cu o siguranţă de sine pe care nu aveai cum să o mimezi”. Emma venise la Piaţa Umbrelor pentru a culege informaţii cu privire la moartea părinţilor săi. Pe cine ar trebui să întrebi atare lucruri? Pe cel care vinde ceea ce ştie: Johnny Rook care „ştia nişte lucruri. Nu era ceva să se întâmple în Lumea de Jos a Los Angelesului şi el să nu ştie…tipul care deţinea informaţia şi, dacă aveai bani, el ţi-o vindea”. Din păcate nu cunoştea multe despre ceea ce Emma voia să afle. Cu toate acestea îi spune fetei despre crimele care se petrec printre mundani şi spiritele  naturii: trupurile le  fuseseră acoperite de înscrisuri demonice. Poate oare personajul nostru să stea de o parte? Nici pomeneală!

   Emma se foloseşte de informaţiile primite de la Johnny şi pleacă la vânătoare împreună cu Cristina, un vânător de umbre care venise din Mexic pentru a scăpa de ceva ori de cineva…  Ce se va întâmpla? Vor prinde un elf, dar care scapă mult prea repede. Fuge după el şi se împiedică de un cadavru care „era uman…un bărbat între două vârste, cu umeri largi şi părul argintiu…avea porţiuni de piele arse, roşii şi negre, iar acolo unde arsura fusese mai puternică erau acum băşici care arătau ca spuma pe un săpun…erau semnele pe care le găsise Conclavul pe trupurile părinţilor ei ucişi”. Ea ştie că trebuie să se implice şi să găsească răspunsurile pe care le caută de atât de mult timp aşa că va continua propria sa investigaţie. Îi va arăta Cristinei „panoul nebuniei”, „pereţii interiori ai dressingului…erau plini de fotografii, articole decupate din ziare şi hârtiuţe…tot ce-am reuşit să descopăr până acum legat de moartea părinţilor mei”.

   Aflăm, mai apoi, că Emma are şi un parabatai, pe Julian. Ambii sunt legaţi de o poveste tristă. În vreme ce părinţii Emmei fuseseră ucişi în timpul Războiului Întunecat, familia lui Julian a fost dispersată… El mai are trei surori şi trei fraţi. Din păcate, datorită Păcii Reci de la finele războiului, una dintre surorile sale, Helen, a fost exilată din cauza originii din elfi, iar fratele mai mare răpit de aceleaşi spirite ale naturii. Din această cauză el este cel care are grijă de cei mai mici. Fusese, însă plecat împreună cu aceştia de la Institut, iar când se întoarce află că parabataiul său a încurcat din nou drumurile şi trebuie să îl ajute. Vor exista lupte cu demoni, vom mai afla ce s-a mai întâmplat cu Jase şi Clary şi dăm peste o nouă poveste de dragoste dintre parabatai de astă dată. Ce se va întâmpla? Vor putea trece peste Legea Conclavului sau să găsească păpuşarul crimelor din Los Angeles?  „Legea e dură, dar e Lege” şi un mod de a trăi şi a muri…

   Volumul de faţă are o acţiune complexă, fiind narat la persoana a III-a de narator obiectiv, omniscient şi omniprezent. Ceea ce impresionează în cărţile Cassandrei este dinamismul operelor, descrierile spaţiale „cerul de deasupra Institutului căpătase culoarea aceea de noapte târzie sau dimineaţă devreme, cum vrei să-i spui. Culoarea asta îl făcea pe Julian să se gândească la un celofan albastru sau la acuarele: albastrul intens al nopţii devenit translucid din cauza sosirii iminente a soarelui”. Nu uit de personaje şi de felul cum au fost creionate: mai curajoase, iubitoare, ucigătoare „el s-a răsucit cu graţie. Pumnalul serafic l-a tăiat în două pe mantid”, şirete, o adevărată paletă de caractere.  Aţi vrea şi dumneavoastră să faceţi cunoştinţă cu acestea şi cu un alt fel de Los Angeles?

Lectura placută!

leda edgeeditura-corint

Cartea Doamna de la Miezul Nopţii, de Cassandra Clare poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
8

Seriale 2016/2017

   Ce este de făcut atunci când afară este mult prea frig, nămeţii te împiedică să deschizi uşa, somnolenţa te doboară, iar cafeaua şi-a încetat demult efectele? Remediu: o pungă de floricele, o ciocolată caldă şi episoadele serialelor favorite alături

   La fiece început de an posturile de televiziune anunţă cu aplomb că o nouă miniserie a apărut ori că serialul favorit se va reînnoi pentru un alt sezon. Acestea sunt cuvintele magice pentru persoanele care, atunci când se întorc de la serviciu, abia aşteaptă să conecteze laptopul la televizor şi să îşi încarce bateriile cu ceva care nu înseamnă realitate, ci o ieşire din cotidian. Partea cea mai dificilă este să cauţi miniseria care ţi se potriveşte cel mai bine. Cu această problemă suntem ajutaţi de ceea ce deja ştim : ce gen de cărţi ori de filme ne plac, care sunt actorii favoriţi ori, din contră, care este actorul pe care îl detestăm, dar ale cărui filme le urmărim pentru că aşteptăm să facă o greşeală în scenariu… Avem motive şi puncte de vedere pe care trebuie să ni le exprimăm, cu atât mai mult în legătură cu un serial.

   Este momentul să ne aşezăm cât mai confortabil pe canapea, să uităm de şuieratul vântului şi de faptul că mâine, cel mai probabil, va trebui să păşim încă o dată pragul casei direct în frigul năprasnic şi…să vedem ce ne-aduce 2017…

Emerald City

    Un serial care m-a surprins profund fiindcă arată o altă latură a unei poveşti pe care nimeni nu o poate uita. Cred că am citit-o în clasa a IV-a şi mi s-a părut de-a dreptul fermecătoare datorită personajelor precum căţelul Toto, micuţa Dorothy, sperietoarea, omul de tinichea şi un magician care trăia într-un castel îndepărtat. Aţi ghicit, este vorba de “Vrăjitorul din Oz” de L. Frank Baum. Cu toţii ştim povestea, dar serialul o întregeşte, o prezintă într-o nouă lumină. Dorothy (Adria Arjona) trăieşte în Kansas şi este asisEmerald Citytentă medicală. Este copilul adoptat a doi soţi şi află că mama ei adevărată a revenit în oraş. Vrea să o cunoască, dar o găseşte pe femeie plină se sânge, între viaţă şi moarte. Nu mai are cum să o ajute aşa că Dorothy cheamă poliţia. Surpriză, poliţistul nu pare să vrea să o ajute, mai mult aspiră la a o ucide… Cine o salvează ? Tornada… care o transportă cu tot cu maşina poliţistului şi câinele acestuia în Oz. Maşina cade din cer direct în vrajitoarea din Vest şi pare că a fost ucisă. Un grup de băştinaşi o găsesc pe Dorothy şi doresc să îi ia viaţa, dar acestea trebuie decise de Sfat. Este eliberată. Va găsi pe drumul său către Oraşul de Smarald un bărbat care şi-a pierdut memoria, legat de un stâlp, plin de sânge, un băiat  se transformă în fată fără poţiunea magică şi…bestia care pare a vrea să elimine Oz de pe hartă. Vrăjitorul nu are puteri, dar se foloseşte de ultimele două vrăjitoare în viaţă pentru a avea un echilibru. Rolul uneia dintre acestea este jucat de o actriţă din România, Ana Ularu. Surprizele nu contenesc să apară, Dorothy a primit puterile vrăjitoarei din Vest şi e singura speranţă a Ozului. În continuare vă las pe voi, cititori, să aflaţi mai multe…

Genul serialului : Aventură, Dramă, Fantezie.

Scenarişti : Matthew Arnold, Josh Friedman

Durată episod : 60 min

Locaţii filmări :  Park Guell, Gracia, Barcelona, Catalonia, Spania, Croatia, Ungaria, Réal Alcazar, Seville, Spania

Rang IMDB: 7,3/10

“SAY GOODBYE TO KANSAS!”

Timeless

   Acest serial a început să ruleze pe marile şi micile ecrane de pe data de 3 octombrie 2016. Personajul principal este Lucy Preston (Abigail Spencer), profesoară de istorie la universitate. Ea este recrutată de forţele Timelessspeciale SUA pentru a face parte dintr-un program menit să salveze istoria şi lumea de la pieire. SUA crease, cu ajutorul celor mai buni oameni de ştiinţă, o maşină a timpului, dar aceasta a fost furată de un răufăcător. Ce doreşte acesta să facă ? Să îi ajute pe marii criminali din trecut să îşi realizeze capodoperele ori să oprească cele mai mari distrugeri ale vremii de la a se mai întâmpla. Cine să cunoască istoria atât de bine încât să poată opri acestea ? Lucy. Dar cum ? Simplu. Mai există o maşină a timpului funcţională şi, însoţită de un militar din forţele speciale, Wyatt Logan (Matt Lanter), de un om de ştiinţă care se teme de discrimarea secolelor trecute, Rufus Carlin (Malcolm Barrett), vor reuşi oare să salveze lumea ? Rămâne de văzut…Serialul a ajuns la episodul 14… Este plin de umor, ici şi colo dramă şi acţiune, suspans.

Genul serialului : Acţiune, Aventură, Dramă

Scenarişti: Eric Kripke, Shawn Ryan

Durată episod: 60 min

Locaţii filmări:  Boundary Bay Airport, Delta, British Columbia, Canada

Rang IMDB: 7,6/10

“Protect the Past. Save the Future.”

Riverdale

   Un serial pentru adolescenţi şi nu numai. Pentru cei care au urmărit Pretty Little Liars seria nu va fi atât de ieşită din tipare. Riverdale este numele oraşului în care se desfăşoară acţiunea miniseriei. În episodul 1 ne Riverdaleeste arătat acel punct principal al filmului şi anume uciderea unuia dintre gemenii Blossom, Jason, pe data de 4 iulie, Ziua Independenţei. Sora acestuia este găsită plângând la malul apei, zicând că Jason a murit. În continuare se arată ce se petrece după moartea acestuia şi personajele care vor acapara micile ecrane: Betty Cooper (Lili Reinhart), sora fostei prietene a lui Jason care este îndrăgostită de Archie Andrews (K.J.Apa), jucător în echipa de fotbal a liceului şi scriitor de muzică. Chiar în momentele în care Betty încerca să i se confeseze acestuia, apare un nou personaj, Veronica Lodge (Camila Mendes) care va atrage mult prea mult atenţia lui Archie. Totul se schimbă odată cu sosirea sa, este nouă în oraş, autoritară, doreşte să lase în urmă trecutul în care tatăl ei fusese arestat şi condamnat la închisoare. Episodul se încheie cu găsirea cadavrului lui Jason. Nu ştim cine este de vină.  Cert  este că, mai înainte de toate, trebuie găsit pistolul care l-a lăsat fără suflu… Să fie oare unul dintre adolescenţi ? Sora sa geamănă ? Vizionare plăcută !!!

Genul serialului : Crimă, Dramă, Mister

Scenarişti : Roberto Aguirre-Sacasa

Durată episod : 45 min

Locaţii filmări : Vancouver, British Columbia

Rang IMDB : 7,7/10

” A great place to get away with it all”

Wynonna Earp

  Serialul care m-a cucerit prin acţiune, suspans, întorsături de situaţie şi…continua luptă cu demonii din oraşul său. Plecată mult prea mult timp de acasă, Wynonna (Melanie Scrofano) se întoarce din Grecia pentru a Wynonnaparticipa la funeraliile unchiului său. Toate se petrec pe fundalul unui film western amestecat cu modernitate.  Pe drum spre oraşul natal, autobuzul are pană, iar una dintre călătoare coboară şi pleacă în pădure unde este ucisă cu sânge rece de o creatură cu ochii roşii. Nimeni nu vrea să îi sară în ajutor, în afară de Wynonna. A ajuns, însă prea târziu fiidcă femeia fusese deja trasă în ţeapă. Se luptă, dar creatura fuge prea devreme. Efectele mi-au plăcut destul de mult, iar mişcările sunt bine măsurate. Ajunsă acasă îşi găseşte sora dornică la a o ajuta să …îşi înfrângă blestemul. Wynonna are abilităţile, forţa de a învinge acele creaturi datorită sângelui său şi a familiei, dar a negat acestea până la acel moment. Sora ei este răpită de unul dintre monştri. Ei doresc arma de foc a familie Earp pentru că aceea e singura care are capacitatea de a le trimite în lumea de apoi pe veci. Nu se aşteaptă, însă ca Wynonna să riposteze şi să mai fie ajutată de un agent din forţele SUA care e specializat în domeniu şi… de una dintre creaturi ? Ce are să se întâmple mai departe ? Rămâne de văzut 

Genul serialului : Acţiune, Dramă, Fantezie

Durată episod : 60 min

Locaţii filmări : Calgary, Alberta, Canada

Rang IMDB : 7,3/10

“Everyone’s got demons. Hers fight back.”

 

by -
5

Crăciun cu peripeţii literare

   „Dragă Moş Crăciun, îmi doresc…” acestea sunt cuvintele pe care mi le pun mereu în această perioadă. Ele îmi amintesc de copilărie, de momentele frumoase petrecute alături de cei dragi, când părinţii îmi spuneau că Moşul are nevoie de câteva direcţii, să ştie la ce anume aspir, că trebuie să fiu cuminte şi să spun poezii, să cânt colinde lângă brad pentru a primi cadourile frumos împachetate. Acele clipe s-au schimbat odată cu trecerea anilor, iar acum prefer să fiu pur şi simplu alături de cei dragi şi…de unele dintre personajele care nu mă lasă să uit cum a fost cândva…

1.„Poveşti cu zâne” – Contesa de Segur

   Aceasta se numără printre cărţile de suflet. Nu mă voi putea despărţi de ea vreodată pentru că mi-a deschis ochii către ceea ce se petrece în jurul meu, către o lume plină de imaginaţie. Am citit-o pentru prima oară, singură, pe când eram de-o şchioapă şi continui să o fac. Este vorba despre o sumedenie de aventuri, dar cea care are să îmi rămână pe veci alături este cea a Rozetei, fiica mai mică a unui împărat care o avea ca naşă pe Zâna-Cea-Puternică. Aceasta, încă de mic copil fusese trimisă să trăiască alături de doica sa care o educase, o crescuse, îi fusese mama pe care nu o avusese vreodată. Într-o zi, Rozeta este chemată la curtea tatălui său pentru a participa la sărbătoarea organizată cu prilejul zilei de naştere a surorilor mai mari. Este primită cu răutate şi invidie de familie şi cine credeţi că o va salva? Un prinţ, o zână şi mult curaj.

2.„Colind de Crăciun” de Charles Dickens

  Un volum care mă impresionează la fiece recitire. Nu ştiu dacă voi putea vreodată să mă separ de el. Povestea îl are în centru pe domnul Scrooge, un bătrân care nu cunoaşte ce înseamnă cu adevărat fericirea. În plus, nu crede în Spiritul Crăciunului, în puterea acestei sărbători. Are nevoie să i se dea o lecţie şi cine credeţi că o va face ? Visele şi fantomele…  « dar ce-i păsa lui Scrooge ? El asta dorea. Să-şi facă un drum singuratic, de-a lungul marilor drumuri ale vieţii bântuite de mulţime, înştiinţând trecătorii printr-un bilet că trebuie să se ţină la distanţă ; asta constituia pentru Scrooge ceva bun ».

3.« Harry Potter » de J.K.Rowling

  Seria “Harry Potter” a lăsat o amprentă asupra propriei persoane şi nu cred că voi scăpa prea curând de acest drog pe care îl reprezintă. Recitesc  volumele cu mare plăcere, îndeosebi de Crăciun: termin un volum, iar apoi urmăresc filmul respectivei părţi. Mă binedispune şi mă aduce în tema sărbătorilor, mai ales că fiecare volum cuprinde şi mici porţiuni în care e descris Crăciunul la Hogwarts, şcoala de farmece şi vrăjitorii. Personajul principal este Harry Potter, fiul unora dintre cei mai puternici vrăjitori, ucişi de către Lordul Cap-de-Mort. Cel de pe urmă încercase să îl omoare şi pe eroul nostru, dar ceva s-a întâmplat, iar băiatul a trăit. Ce se va petrece mai departe ? Care are să fie finalul acestei serii ? Rămâne de citit şi văzut.

Acestea sunt cărţile care mă însoţesc în vacanţa de Crăciun. Dumneavoastră, dragi cititori, ce anume preferaţi?

 

 

 

by -
8

Valentina, de Mihaela Strenc (volumul al doilea)-Seria „Oraşul îngerilor”

Editura Quantum Publishers

An apariţie:2016

Număr de pagini: 237

    Dragi cititori, aş vrea să vă imaginaţi pentru câteva clipe că ne aflăm în mijlocul unui tunel care trece printr-un munte. Are două ieşiri şi nu ştim spre care să ne îndreptăm. Cea din stânga trimite către noi fulgi de nea şi viscol, pe când cea din dreapta emană căldură. Fiecare dintre cele două sunt faţetele aceleiaşi persoane, aceluiaşi înger creionat de Mihaela Strenc. Abia aşteptam volumul al doilea, nu ştiam ce anume voi descoperi în filele acestuia, drept pentru care vă sfătuiesc să vă pregătiţi pentru că e posibil ca, pentru o zi şi jumătate, să nu mai dormiţi, mâncaţi ori merge la serviciu, facultate, şcoală, doar şi doar din pricina unei aventuri ☺. Haideţi, deci să ne lăsăm cu toţii purtaţi de cuvintele care au legat o nouă poveste…

valentina-de-mihaela-strenc-1

    Opera se deschide cu un prolog care ne poartă în visul unuia dintre personajele principale, Valentina. Aceasta era antrenată de către mentorul ei, Rai, să înfrângă întunericul cu ajutorul luminii care „păşea afară din vis, iar trupu-i de lumină se închega, căpătând contur”. Toată scena se derulează parcă cu încetinitorul, creându-ne senzaţia că participăm la acestea „întunericul se strângea în jurul ei, prinzând-o ca într-un laţ şi, cu toate astea, ea tot se sforţa să zboare”, „era obosită, dar tot nu renunţa. Gaura din nori se lărgea, lăsând loc unui ocean întunecat în care pluteau mici focuri”. Visul tinerei noastre ia sfârşit mult prea repede, fără a putea afla cine este acest Rai care a ajuns să îi domine nu doar inconştientul, ci şi realitatea.

valentina-de-mihaela-strenc-3

    Valentina este o fată ca oricare alta, „brunetă slăbuţă, cu ochi verzi şi nasul cârn. Arăta destul de bine, deşi avea o frumuseţe comună; în afară de asta, fiind minionă, mulţi credeau că e mult mai mică decât era în realitate…la cei nouăsprezece ani ai ei”. Este în vacanţă împreună cu mama ei adoptivă în Roma şi încearcă din răsputeri să o convingă pe cea din urmă să meargă să viziteze monumentele şi muzeele oraşului. Mama ei, însă este mult mai interesată de magazine şi o ia alături pe Valentina în fiece loc, chiar şi numai pentru privit manechinele şi rafturile. Într-o dimineaţă, însă tânăra noastră ajunge la un compromis cu mama sa şi vor merge împreună să viziteze Panteonul. Zis şi făcut. Acolo îl va întâlni, pentru prima oară, faţă în faţă, pe mentorul său care se numea Gabriel. El se poartă rece cu ea şi îi răspunde aproape monosilabic Valentinei lăsând-o în dubii cu privire la personalitatea lui „avea aceeaşi prezenţă, aceiaşi ochi, acelaşi fel de a fi…I se părea totul ireal”. Ulterior se va întoarce în Bucureşti, dar gândul îi zboară încă la cele petrecute în Italia. Nu după mult timp, una dintre prietenele sale, Mona o invită în oraş. Merg la un restaurant, unde…îl reîntâlneşte pe Gabriel, iar noi… pe Iustin. Mona, dorind să îşi ajute prietena, începe a discuta cu cei doi bărbaţi, dar Gabriel râmâne rece şi le ameninţă pe cele două că dacă le mai revede va depune plângere penală împotriva lor pentru hărţuire. Valentina se simte ca şi cum cerul s-a destrămat şi a picat peste ea. Cu toate acestea nu conteneşte a se gândi la mentorul său. Va face cercetări despre el, va ieşi la o întâlnire cu şoferul acestuia şi, puţin câte puţin, ajunge la miezul problemei: lumea Veghetorilor care protejează lumea de strigoii înneguraţi. Gabriel are darul premoniţiei şi a prezis că Valentina va muri dacă va fi acceptată în această lume. De aceea a ţinut-o atât de multă vreme departe de toate. Din păcate şi…din fericire, tânăra este mult prea curioasă. Mai mult, va participa la o invocare a necuratului doar pentru a strânge informaţii. Totul era o scamatorie realizată de un strigoi. În spatele acestuia, Valentina observă o umbră şi îşi dă seama că a venit vremea de a pune în practică cele învăţate de la Rai. Îşi lasă lumina împotriva Dianei, un alt strigoi. Din păcate această turnură a evenimentelor a  descoperit-o  celor întunecaţi. Fratele ei, între timp devenit strigoi, află de acestea, iar Gabriel va trebui să o apere.

valentina-de-mihaela-strenc-2

    De cealaltă parte a volumului regăsim personaje din prima parte a seriei, cum sunt Ana şi Iustin. Căsătoriţi deja de câţiva ani au ajuns într-un impas şi anume faptul că acesta nu va putea avea copii. Iustin se închide din ce în ce mai mult, are secrete faţă de Ana, o minte pentru a se despărţi de ea şi a o proteja. Cine îi deschide ochii în faţa greşelii pe care o comite? Valentina ☺.

    Carte are o acţiune complexă şi e scrisă la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient şi omniprezent. Descrierile sunt frumos realizate, iar personajele sunt realiste „un mănunchi de raze se agăţase de perdeluţa albă, răsfirându-se de acolo pe uşa de la dulap şi pe o carpetă maronie”, „nu mai ştia cât timp trecuse…de zile întregi stătea ghemuită într-o hrubă, într-o stare asemănătoare unui somn profund”, „era mai mult decât putea să îndure; furioasă, smulse trandafirii din vază şi îi aruncă în bărbat. Câteva petale i se agăţară de sacoul negru, refuzând să se desprindă. Cu ochii în lacrimi, tânăra o luă la fugă…frământată de sentimente ascuţite: furie, tristeţe, dezamăgire.”. În ciuda puterilor pe care le au, nu sunt nici mai mult nici mai puţin decât simpli oameni. Astfel reuşeşte autoarea să ne determine a ne întreba: „persoana din spatele meu din tramvai este oare Veghetor?”.  Opera e presărată pe ici şi pe colo de scene hazlii din care putem şi învăţa…cum să cerem persoana iubită în căsătorie pentru a nu fi refuzaţi de îndată ce au fost rostite  cuvintele:

„-Această cerere în căsătorie. Poţi să-mi spui ce i-ai zis?

-Nimic special, am întrebat-o dacă vrea să fie soţia mea.

-Şi apoi?

-Mi-a cerut să fiu sincer şi să-i spun ce simt…I-am spus că o doresc…Pe Iustin îl pufni râsul…

-Nu poţi să-i spui asta unei femei aşa, direct!…Trebuie s-o iei pe ocolite, să-i spui mai întâi că are părul nu ştiu cum, că e specială, frumoasă…Şi la urmă, c-o iubeşti.”

    Valentina noastră va trebui să treacă multe încercări, va fi la un pas de moarte, va trebui să aleagă între bine şi rău, între singurătate şi iubire pe veci. Nu vă spun mai mult! Cartea are să vă descopere totul…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

NOTĂ: 10/10 STILOURI

   

   

Quantum Publishers Logo

Cartea Valentina de Mihaela Strenc a fost oferită pentru recenzie de către Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Quantum Publishers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

by -
8

Lacrimi de îngeri.Dincolo de viaţă, de Ioana Dumitrăchescu

Editura: Celestium

An apariţie: 2015

Număr de pagini: 270

   Aţi simţit vreodată că pământul vă fuge de sub picioare, nu aveţi de ce vă sprijini şi că lumea dumneavoastră, dragi cititori, se sfârşeşte? Ei bine, eu am trăit acestea în filele cărţii Ioanei Dumitrăchescu. Cu ce aş putea compara acestea dacă nu cu un drum fără sfârşit. Finalul acestuia  a venit, dar  fără zâmbete, ci cu o pierdere care se lăsa văzută doar pe ici şi pe colo. La ultima pagină a dat lovitura de graţie şi m-a determinat să îmi regândesc obiectivele. Este un volum care schimbă şi ne învaţă să privim lumea cu alţi ochi, să vedem cu bune şi cu rele ceea ce se petrece în jurul nostru. Cum anume ne va transforma această carte, depinde doar de…noi.lacrimi-de-ingeri1

   Ioana Dumitrăchescu s-a născut la data de 25 mai 1987 în Oradea. Visul acesteia este de a deveni  o scenaristă de filme şi tv şi o scriitoare internaţională”. În anul 2010 a înfiinţat un blog cu poveşti şi povestiri care se numeşte Blogul dragostei şi al speranţei. În anul 2012  a publicat primul volum de poezii, „Război cu sufletul”. Alte volume scrise de aceasta sunt ,,Crimă în poziţie de ofsaid”, ,,Atracţia şi visele” ,,Atingerea magică a iubirii”

   Opera „Lacrimi de îngeri” o aduce în prim- plan pe Alexandra, „o fată drăguţă, cu părul şaten, ochii căprui, inocenţi” şi care „avea o frumuseţe în priviri care te atrăgea instant…”. Pare că ar „avea totul”, dar în realitate lipsea ceva din fiinţa ei, dragostea. Nu putea să iubească. Încerca să depăşească bariera care o împingea din nou şi din nou în propriul eu, dar fără succes. Într-o zi, pe când se afla în parc şi plângea cu năduf din cauza sentimentelor contradictorii pe care le trăia, un tânăr s-a oprit lângă eroina noastră şi a îndemnat-o să nu mai plângă. Aşa l-a cunoscut Alexandra pe Florin care îi spune că „va trece” şi această suferinţă, că „iluzie e această iubire…Nu vezi? Ne ştim de câteva minute şi deja ne iubim…Predestinare, îţi sună cunoscut?”. Astfel începe povestea de iubire dintre două persoane care s-au cunoscut datorită jocului sorţii; poate că a fost ceva ticluit, pus la punct de dinainte sau a fost doar pura întâmplare. Am continuat să citesc fără oprire paginile volumului până la un moment care m-a dat cu totul şi cu totul peste cap. Florin dispare, iar Alexandra e disperată să îl găsească. Toate sentimentele pe care le acumulează răbufnesc şi nu poate suporta gândul că a pierdut cel mai frumos lucru, cea mai mare comoară care i-a fost dată în acea viaţă: dragostea. Abia o găsise şi, iată că o pierde din nou. Tânăra noastră este, însă o luptătoare şi se hotărăşte să pună piciorul în prag. Lasă în urmă casă, facultate, părinţi, prieteni şi pleacă să îşi regăsească inima care, parese, s-a rupt în mii de bucăţi şi s-a dispersat în întreaga Românie. Scrie un bilet mamei sale prin care o asigură că va reveni cât de repede acasă, dar nu singură, ci împreună cu Florin. Alexandra îşi cumpără un bilet de tren spre Bucureşti. În vagon întâlneşte o persoană în vârstă care o roagă, în numele lui Florin, să se întoarcă la ai săi. Tânărul pe care ea l-a iubit atât de mult, a trecut în nefiinţă şi doreşte să îşi găsească liniştea în lumea de apoi; bătrâna îi mai spune Alexandrei că Florin o va aştepta mereu, dar că momentul nu a venit încă. La aceste cuvinte, protagonista răspunde cu forţă că nu crede în acestea şi că îl va găsi oriunde s-ar afla. După doar câteva staţii, se răzgândeşte asupra destinaţiei: doreşte să ajungă în Braşov, acolo unde iubitul său dorise să îi declare iubirea eternă. Ea nu vrea să conştientizeze, să accepte moartea celui drag şi fuge de adevăr în speranţa că va schimba realitatea. Va dormi pe străzile friguroase ale oraşului, va trăi din visele şi amintirile alături de  tânărul care i-a răpit fiinţa. El se va întoarce alături de aceasta, dar sub forma unor şoapte şi fantasme. O roagă din nou şi din nou să oprească această căutare şi să se gândească la propriul ei viitor, dar toate sunt în van. Alexandra afirmă iar şi iar că că ziua de mâine nu există fără Florin, că lumea nu mai înseamnă nimic:

„eu sunt peste tot! Priveşte în jurul tău şi mă vei vedea, mă vei simţi. Pentru că eu sunt în inima ta. Dar întoarce-te acasă la tine, te implor…”

„ştii de ce plouă? Plouă pentru că s-a plictisit soarele de cer. Plouă pentru că îi e sete pământului de apă şi de iubire. Ştii de ce moare uneori viaţa? Moare pentru că nu mai vrea să fie viaţa. Moare pentru că e vie şi scurtă în clipele de fericire. Ştii de ce te caut eu? Te caut pentru că nu pot trăi fără tine. te caut pentru că, din momentul în care tu ai plecat de lângă mine, viaţa mea a însemnat doar dorinţa de a te regăsi. Pentru că mai am speranţa.”

lacrimi-de-inger

   Ce va face în continuare eroina noastră? Va lupta contra inevitabilului, va ajunge să îşi regăsească conştiinţa în postura unui băieţel care doreşte să o ajute, să îi deschidă ochii. El vrea să-i arate că există lumina de la capătul tunelului, vrea să îi demonstreze Alexandrei că, odată ce îşi va stabili un ţel în viaţă, va putea să îl atingă alături de iubirea lui Dumnezeu. Tânăra interpretează greşit lucrurile şi înţelege că ar trebui să continue căuatarea. Ea nu îşi dă seama că, în fond, totul reprezintă scenariul unei piese triste care se îndreaptă treptat către finalul mult prea dureros. Alexandra îşi deschide inima către oamenii din Braşov, joacă rolul unui pion care se apropie de marginea tablei de şah şi nu se ştie dacă va putea fi schimbat în regină sau nu. Rămâne de citit…lacrimi-de-inger-2

    Cartea este bine scrisă, la persoana a III-a, existând, totodată, fragmente redactate la persoana I în filele jurnalelor celor doi protagonişti. Naratorul este omniscient şi omniprezent, concentrându-ţi  atenţia asupra a ceea ce simte Alexandra, a ceea ce vede ori gândeşte „parcă zilele nu mai sunt, parcă nopţile vin mai greu, parcă soarele nu mai străluceşte. Şi asta doar din cauză că lipseşte Florin. Pentru mine, nu mai există zi sau noapte, viaţă sau moarte. Nu aştept decât clipa când vom fi iar împreună.”, „peste tot dai peste oameni care nu ştiu altceva decât să descurajeze, să trişeze şi să te facă să te simţi ceva mic care nu poate să crească mare. În ochii lor defapt nu eşti decât un alt prost, pe care a mai putut păcăli. Aşa era şi Alexandra”. Descrierile spaţiale au acel ceva care ne animă să continuăm lectura fără a ne dezlipi ochii de la pagină, să nu care cumva să pierdem un detaliu „era abia început de primăvară, iar vântul sufla năpraznic. Nu ştia ce se întâmplă. Ca într-un vis se lăsă cuprinsă de vârtejul care venea spre ea. Vântul, pietrele, praful de pe jos, copacii care cădeau nemiloşi, se iviră în faţa ei…acum era în Piaţa Sfatului, dar totul în jur era schimbat. Copacii râdeau nemiloşi de ea, oamenii încercau să fugă după ea şi să o prindă”. Cu toate acestea, firul narativ mi s-a părut dificil de urmărit, se trecea mult prea repede de la o secvenţă la alta, lăsându-mi locuri goale acolo unde ar fi trebuit să fie pline. Nu mi-am dat seama decât la jumătatea volumului că unul dintre personaje murise, iar celălalt trăia într-o fantezie care ucide. Per ansamblu, cartea are şi minusuri şi plusuri, dar merită lecturată pentru că ne învaţă ce sunt acelea sufletul şi persoana care este prea fragilă, o pierdem de la o zi la alta dacă nu avem grijă de ea.  Editura Celestium - OSIM CTR

Cartea Lacrimi de îngeri. Dincolo de viaţă, de Ioana Dumitrachescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Celestium. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

“Doriţi să aflaţi ce se află dincolo de un zâmbet chinuit de MOARTE şi cum o puteţi înfrânge?”

Cadavrul care râde, de Laurell K.Hamilton

 

 

Editura: Tritonic

Titlul original:”The Laughing Corpse”

Traducere: Florin Mircea Tudor

An apariţie: 2006

Număr de pagini: 368

   Să ne imaginăm cu toţii că suntem pe o stradă lăturalnică, este toamnă, frig şi întuneric. Bate vântul şi ridică frunzele în cercuri, se mai aud pe ici şi pe colo mieunatul unei pisici şi oamenii care se grăbesc să ajungă, cât de repede, la adăpostul casei. Numai noi suntem în acel loc părăsit, prinşi de la spate de mâini fără de viaţă; ne cuprinde teama. O  voce ne şopteşte la ureche că spectacolul încă nu s-a terminat. Ce e de făcut? Cum putem scăpa de teatrul  nopţii şi de aceste sunete care ne îndeamnă: “Mai citeşte o pagină şi încă una. Ȋţi promitem că nu vei regreta!” 🙂 .pizap-com14784364305511

   Cine este Laurell K.Hamilton? Aceasta s-a născut la data de 16 februarie 1963 în Heber Springs, Ankasas, mutându-se ulterior alături de bunica sa în Sims Indiana. A obţinut diplome în literatură Americană şi biologie,a lucrat ca voluntar  la un adăpost de animale. Romanul său de debut este “Spells of Wonder”(1989), urmat de seriile “Anita Blaice” (1993),”A kiss of Shadows”(2000).

  Am aşteptat cu sufletul la gură al doilea volum al seriei. M-a captivat fără doar şi poate, determinându-mi inima să o ia la galop de la primele rânduri. O cunoaştem pe eroină din prima carte a seriei, este vorba de Anita Blake, celebra vânătoare de vampiri, numită şi “Călăul”. Este o reanimatoare, putând aduce morţii la viaţă. Aceasta îi este şi meseria în cadrul Animators Inc. Totodată ajută poliţia în rezolvarea celor mai frapante şi terifiante cazuri. Are doar 24 de ani şi pare a fi ţinta fiecărei creaturi supranaturale şi oricărui criminal din oraş. Unde mai punem şi faptul că a devenit sclava umană a vampirului suprem Jean-Claude? Are o viaţă cam dată peste cap, dar aceasta constitue, în fond, farmecul cărţii.

   De astă dată, Anita se confruntă cu o altă problemă: a apărut un monstru care a devorat o întreagă familie, lăsând în urmă golul care pare a se  răsfrânge  pe zi ce trece. Anita lucrează alături de politişti şi încearcă să descurce iţele acestui mozaic: cere ajutorul celei mai puternice preotese voodoo, Dominga Salvador “O femeie de aproximativ şaizeci de ani stătea la masa din bucătărie. Faţa ei slabă, cafenie, era brăzdată de riduri. Părul alb era adunat într-un coc pe ceafă. Stătea foarte dreaptă pe scaun, cu mâinile subţiri şi osoase încrucişate pe tăblia mesei. Părea teribil de inofensivă.”şi care  are de gând să îi ajute “Vrei doar să te joci de-a şoarecele şi pisica. Ei bine şoarecele pleacă.”. Colac peste pupăză, Harold Gaynor va trimite şi el ucigaşi pe urmele eroinei noastre fiindcă refuză milionul de dolari daţi pentru a reanima un zombi de aproape trei sute de ani. De ce? Este necesar un sacrificiu uman. Dragi cititori, nu vă faceţi griji deoarece Anita e pregătită de orice, oricând:

“-Chiar crezi că am venit neînarmată? am întrebat eu cu o voce seacă.

Bruno se uita la Tommy. Acesta ridică din umeri.

-N-am percheziţionat-o.

Bruno trase cu zgomot aer în piept.

-Totuşi nu are pistol, declară Tommy.

-Pariezi pe viaţa ta? am întrebat eu zâmbind şi mâna mi-a alunecat foarte încet la spate.”

   Vreţi sa ştiţi ce are să se întâpmle cu aceste personaje şi care are să fie finalul volumului? Va trebui să o urmaţi pe Anita pentru a afla!

   Nu ştiu cum să îmi adun cuvintele într-o frază coerentă, dragi cititori. De multă vreme nu am mai întâlnit o carte care să mă sperie. Scenele crimelor sunt realist descrise, chipurile celor care şi-au pierdut viaţa sunt bine conturate şi par desprinse dintr-un film horror:

“-Evans, ce ai văzut?

-Sânge.

Se holba la mine printre braţe, acoperindu-şi faţa.

-Sânge peste tot. I-au tăiat gâtul. Au uns piatra de mormînt cu sînge.”.

  Aceste momente sunt manevrate de o aşa manieră încât ne ciocnim la doar câteva pagini distanţă de umorul negru al protagonistei.cadavrul-care-rade

   Opera este relatată la persoana I de naratorul-personaj, omniscient şi omnipresent. Descrierile nu lasă loc de dorit, interesând atât cele spaţiale “Felinarele de pe stradă aruncau un şuvoi strălucitor pe trotuar, de parcă s-ar fi topit lumina. Toate felinarele sunt reproduceri ale lămpilor cu gaz de la începutul secolului. Ȋnalte şi placate la vedere, dar nu chiar autentice. Ca un costum de Halloween. Arată bine, dar sunt prea comode pentru a fi reale. Cerul nopţii atârna ca o prezenţă întunecată deasupra clădirilor înalte de cărămidă, dar felinarele ţineau departe întunericul. Un cort negru sprijinit pe beţe luminoase. Poţi să intuieşti întunericul fără prezenţa realităţii.”, “Crizantemele se oferă numai la înmormântare. Garoafele, trandafirii şi gura-leului se folosesc la evenimente fericite, dar crizantemele şi gladiolele sînt flori de înmormântare.”, cât şi ale protagoniştilor “Părul îi era complet negru, uşor cârlionţat în jurul feţei. Ochii, dacă îndrăzneai să priveşti în ei, erau de un albastru atât de închis, încât păreau aproape negri. Două giuvaiere strălucitoare.”. Eroina este caracterizată direct de celelalte personaje “-Atît de curajoasă, chiar şi acum.”,”-Eşti atît de exasperantă, declară el …”.

“Cadavrul care râde”…vă pune o întrebare: “Doriţi să aflaţi ce se află dincolo de un zâmbet chinuit de MOARTE şi cum o puteţi înfrânge?”.

Lectură plăcută!

Nota mea: 9/10 stilouriEditura TritonicCartea Cadavrul care râde, de Laurell K.Hamilton a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

„Snitches get Stitches”

Cu popcornul în braţe…Nerve (film)

Gen: Aventură, Crimă, Thriller

Durată: 1h 36 min

Buget: 20,000,000 $

Directori: Henry Joost, Ariel Schulman

Bazat pe romanul lui Jeanne Ryan

Prăjituri: 65/100

Notă IMDB: 7

Replică: „Snitches get Stitches”

      Un film care a apărut în cinematografele din ţară pe data de 16 septembrie 2016. Prezintă viaţa unei adolescente din anul terminal. Precum mai toate fetele de vârsta ei, Venus (Emma Roberts) iubeşte în secret căpitanul echipei de baschet, dar nu are curajul de a-şi da sentimentele pe faţă. Diferită total de aceasta, prietena cea mai bună, Sydney (Emily Meade), dă dovadă de prea multă încredere în propriilei forţe: se înscrie într-un joc care o obligă la a-şi depăşi limitele. Ordinea, legea, chiar viaţa sunt date la o parte cu un clic pe unul dintre butoanele: „PLAYER” sau „WATCHER”.

    Sydney, văzându-şi prietena atât de temătoare, se hotărăşte  să îi dea un mic impuls şi îi spune căpitanului de pasiunea ei. Asfel, Venus este indirect respinsă. Supărată pe toţi şi pe toate se înscrie pe Nerve ca „PLAYER”. Nerve îşi provoacă jucătorii, iar aceştia câştigă bani, în vreme ce observatorii adaugă obstacole şi plătesc.nerve

    Prima provocare a lui Vee este de a săruta un necunoscut. În acest fel îl va cunoaşte pe Ian (Dave Franco). Acestea au fost orchestrate. Vee câştigă alături de el provocare după provocare. A crede că tot răul este spre bine nu e decât o frază în vânt. Sydney mai că îşi pierde viaţa, Vee de asemenea. Ce face? Merge la poliţie, dar…supriză! Nerve are legea la degetul mic. Vee a devenit prizoniera jocului. Singura cale de ieşire este să câştige. Ce va face? Dar tu ce ai face? Eşti observator ori jucător?

   Filmul are o poveste care te ţine în suspans. Acţiunea nu lasă de dorit şi te poartă în cele mai ciudate direcţii. Dincolo de efectele speciale şi locul de filmare (New York City USA), Nerve m-a impresionat prin mesajul pe care îl transmite. Fiind copiii internetului, adolescenţii sunt uşor influenţaţi şi pot alege un joc în detrimentul vieţii. Nerve aduce consecinţele.

Vizionare plăcută!!!

„cât despre dreptate, nu ştiu despre cea divină, dar ştiu despre cea a oamenilor, fiindcă asta este meseria mea.”

Glasul morţilor, de Julián Sánchez

Titlul original: „La voz de los muertos”

Traducere din limba spaniolă şi note: Mariana Piroteală

Editura: ALLFA

An apariţie:2014

Număr de pagini: 415

     Pe când citim primele file ale volumului auzim un glas care ne cheamă din nou şi din nou. Pur şi simplu nu ne dă pace. Simţim cum vederea ne lasă, iar întunericul pune stăpânire pe noi. Tot ceea ce putem face este să ascultăm: strigătele domină, paşi care duc niciunde. Inima bate din ce în ce mai tare; singurul gând este că nu ne vom da bătuţi. Urmăm acest glas, avem încredere în el. Încă un pas şi încă un pas… Ce are să se întâmple dacă piere şi auzul? Vom fi singuri şi nu vom cunoaşte finalul acestei cărţi, care…nu te lasă să dormi nopţile, iar atunci când aţipeşti te trage de mânecă să termini măcar încă un capitol. Este vorba despre „Glasul morţilor” scrisă de…

    …Julián Sánchez care s-a născut la Barcelona în 1966, iar din 1993 locuieşte la San Sebastián. Pasiunile sale sunt literatura, declarând că ar avea, mai cu seamă, gusturi eclectice, şi baschetul – a fost arbitru, pentru cinci sezoane, în Liga ACB. Primul său roman este „Anticarul” (2009), iar în anul 2011 a publicat „Glasul morţilor” care este…

            …o operă bine structurată; organizată pe părti, fiecare dintre acestea prezentând fie un nou indiciu al unuia dintre cele mai dificile cazuri cu care se confruntase până atunci poliţia Barcelonei, fie un moment semnificativ al copilăriei, adolescenţei, studenţiei lui David Ossa. Cred că v-aţi dat deja seama cine este personajul principal 🙂  David este inspector. Dimineţile lui nu sunt dintre cele mai plăcute. Mai mereu îi sunt date peste cap de un apel la orele 4 ori 5 a.m. care îl anunţă că a avut loc o altă nelegiuire „apelul acela, identic cu atâtea altele primite de-a lungul a douăzeci de ani de carieră, va trasa un hotar între trecut şi prezent, va fi una dintre acele provocări care marchează o traiectorie şi creionează un destin diferit de oricare dintre cele anticipate”.

     Puţine sunt persoanele care ar face faţă unui atare stil de viaţă; David şi-a dorit o carieră în acest domeniu şi s-a dedat întru totul combaterii a ceea ce este mai „negru” în Barcelona

„Lumea e a mea. Nu mă mulţumesc să gândesc asta, ci cu adevărat o simt de fiecare dată când energia noii zile mi se revarsă pe dinăuntru”, „Ce altceva poţi face decât să te oferi vieţii cu dorinţa de a o simţi, deşi ea îţi scapă printre degete, te batjocoreşte şi apoi se joacă cu intenţiile tale? Totul ţine de atitudine. Atitudine, aptitudine, încredere, siguranţă…Totul e un vis?”.

    El nu este un simplu detectiv; David simte moartea şi îi aude vocea. Ai crede că aceasta este elementul negativ, dar iată că percepţiile ne sunt răvăşite: protagonistul o foloseşte pentru a descurca iţele cazurilor sale „acţionez pentru că nu mă pot stăpâni…eu am un „dar”, intru în mintea răufăcătorilor şi îi adulmec cum nu ar reuşi nici cel mai bun copoi, cu ajutorul acelei părţi din mine care mă face diferit de ceilalţi, un lucru înnăscut”.

    Ce s-a întâmplat de astă dată? Un cvadruplu asasinat. Poliţiştii sunt de-a dreptul terifiaţi de ceea ce au găsit într-un apartament vechi din spatele pieţei Reial: un bărbat. A fost dezmembrat, o femeie a fost spintecată şi alte două cadavre în aceeaşi situaţie. Pare un film horror fără final. David încearcă să descopere care a fost ieşirea folosită de ucigaş, dacă au fost mai mulţi implicaţi ori ba, dacă totul nu a fost decât rezultatul unei răfuieli. Memoria fotografică a acestuia cuprinde fiece colţişor, dar ceva, ceva nu se leagă. Unii consideră că ar fi vorba de ritualul vreunei secte, dar inspectorul ştie că e mai mult de atât. Deleagă sarcini echipei sale şi va pune întrebări vecinilor. Astfel, ia cunoştinţă de violenţa cu care s-au confruntat victimele pentru că strigătele nu conteneau să se oprească, iar  evenimentul s-a petrecut mult prea rapid.

    Ca cititor, te laşi repede purtat de poveste şi devii dependent, mai ales că autorul ne aruncă în faţă şi intriga romanului prin cuvintele unei bătrâne îngălbenite de vreme „Cine să fie, fiule?…Morţii care ne cheamă. Morţii care aşteptau sosirea noilor tovarăşi. Îi auzim numai noi, cei care suntem foarte aproape de sfârşit. De-aia i-am auzit numai eu…de aceea trebuia să te aştept. De aceea trebuia să vii. Numai tu te poţi lupta cu răul ăsta. ”. Autorul vrea să ne explice aceste lexeme şi ne vine în ajutor arătându-ne care a fost una dintre temerile lui David: întunericul. Când era mai mic şi se simţea lăsat pe dinafară de verişorii săi, a plecat în mină să le aducă o lampă cu gaz. Voia să le arate că este curajos şi nu doar un şoarece de bibliotecă. Bateriile lanternei s-au consumat degrabă, iar băiatul a rămas fără sprijin. A continuat să meargă prin necunoscut. Vocile celor de dincolo l-au cuprins şi i-au ghidat paşii către o prăpastie. În ultimul moment, o voce mai puternică s-a ridicat şi l-a salvat. După acestea, băiatul s-a închis, îi era teamă de noapte, de vocile care îi măcinau visele şi realitatea. A fost hipnotizat de medic să uite totul, mai puţin vocea care l-a ajutat.

     În studenţie primeşte lovituri care îl fac pe David să-şi conştientizeze darul: îşi dă seama după mirosul şi sentimentele sale că un om va muri în curând. Hotărăşte că va fi singur de atunci şi că va folosi vocile morţii împotriva ei; „Glasul morţilor” îi va fi mereu alături.

    Romanul este prezentat la persoana I. Naratorul obiectiv se schimbă de la capitol la capitol; fiecare personaj  preia acest rol pentru câteva pagini. Acţiunea se desfăşoară într-un ritm alert, verbele la perfect compus şi prezent reuşind să confere o nouă culoare operei. Descrierile spaţiale sunt minuţios realizate „un pat mare cu tăblie din plasă metalică. O saltea groasă din lână, veche, cu cel puţin două veacuri în spate. Măsuţa de noapte şi o veioză minusculă…măsuţă de lemn cu marmură, asortată cu mobila decorativă, cu oglindă, deja ca vai de lume…”. M-a impresionat modul în care acţiona „puterea” lui David „senzaţia de nelinişte a crescut simţitor, devenind aproape insuportabilă…m-am lăsat purtat de senzaţie…am deschis ochii. Mă aflam în interiorul cavoului…m-am întrebat cum am intrat”. Protagonistul este acoperit de tenebre şi trebuie să le accepte întru totul ca să descopere ucigaşul. Se va confrunta cu neîncrederea prietenilor, cu teama de amintiri şi, bineînţeles, moartea. Cine e vinovat de uciderea atâtor persoane? De ce moartea preia conturul Barcelonei şi începe jocul cu vieţile acesteia? Trebuie şi noi, dragi cititori, să urmărim o voce şi să sperăm că ne duce la ultimele pagini ale volumului lui Sánchez… „cât despre dreptate, nu ştiu despre cea divină, dar ştiu despre cea a oamenilor, fiindcă asta este meseria mea.”

Lectură placută!

Notă: 9,5/10 stilouriEditura All

Cartea Glasul morţilor de Julián Sánchez, a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Istoria samurailor, de Robert Calvet

Titlul original: „Une histoire de samourais”

Traducere din limba franceză şi note: Valentin Protopescu

Editura: Herald

An apariţie: 2015

Număr de pagini: 299

Colecţia: ARHETIP

   „Japonia”. Ce anume vă trece prin gând când cineva pronunţă acest cuvânt? Spunem că este o ţară din Asia care are o cultură aparte şi în care domină tehnologia. Numim una dintre sărbătorile mai cunoscute şi anume cea a florilor de cireş. Cei mici nu vor uita să menţioneze animeurile şi manga(benzi desenate). Alte persoane vor aminti de geisha, acele „femei care stăpânesc artele”. Japonia nu se rezumă doar la aceste propoziţii. Este o ţară pictată în două culori: alb (cultură, oameni) şi negru (războaie, asasinate). Populaţia niponă a cunoscut zile senine, dar şi mai înnorate. Oamenii s-au ridicat, au evoluat şi  creat ceea ce vedem astăzi. Multe întrebări legate de aceştia rămân fără de răspuns. Putem să îl găsim, însă citind, căutând în…lucrarea „Istoria samurailor”scrisă de…

… Robert Calvet, doctor în istorie care predă istoria modernă la Universitatea „La Rochelle” în Franţa. Volumul de faţă a fost publicat în anul 2009. A mai scris şi „Les États-Unis d’Amérique de Lincoln à Truman politique et société”, „Les États-Unis en fiche”, „République et Démocratie en France(1789-1899)”.

   În primul rând, autorul introduce cititorul arătând semnificaţia cuvântului „samurai”. Pentru a desemna un „profesionist în arta războiului” s-au folosit, mai întâi, termenii „tsuwamano”, „mononofu”, apoi sintagme ca „buke”, „musa”, pentru ca, la final, să fie utilizate lexemele „samurai” şi „bushi”. Ce erau samuraii? „Cei care slujeau un senior sau escortau un nobil…un fel de cavaleri”.

   În cele ce urmează ne sunt ilustrate diverse episoade din istoria Japoniei. Unul dintre acestea este cel al războiului dintre clanurile de războinici, Taira şi Minamoto, din strâmtoarea Shimonoseki. Clanul Taira era depăşit numeric de Minamoto, dar avea avantajul de a cunoaşte lupta pe mare. Minamoto va învinge, profitând de curenţii de apă. Acest moment reprezintă  pasul către o „nouă eră, una în care clanurile războinice îşi asigură dominaţia asupra ţării, îndepărtând de la putere aristocraţia imperială reunită la Kyoto în jurul împăratului”. Modul de a guverna este schimbat cu shogunatul sau bakufu. Minamoto Yoritomo va dori ca provinciile aflate sub puterea lui să devină mai independente, dar împăratul Go-Shirakawa refuză acestea. Va pune la cale un asasinat alături de fratele vitreg al lui Yoritomo. Planul îi e dejucat, iar ajutoarele sale sunt obligate să realizeze seppuku(sinuciderea rituală). Yoritomo aduce o nouă structură administrativă ca Biroul Afacerilor Publice(Kumon-jo), o curte de justiţie care se ocupă de „urmăriri şi apeluri…Mononchi-jo(Biroul Anchetelor)”. Bakufu coexista cu puterea imperială. Shogunii vor primi dreptul de a-şi numi proprii guvernatori-shugo „deţin puterea judiciară în caz de rebeliune sau de asasinat”. Jito colectau impozitele şi realizau cadastrul, iar „oamenii lipsiţi de liberatate” şi arendaşii se ocupau de agricultură. Nu uit de codurile legislative adoptate, unele sub forma edictelor precum „Joei-shikimoki” ce cuprinde 51 de articole. Principala monedă de schimb în acea perioadă era orezul, koku.

   Ceea ce m-a impresionat a fost că, în acele timpuri, femeile nipone erau mult mai independente. Calvet ne dă şi exemple ca Hojo Masako(1156-1225) care „a jucat rolul de shogun după moartea soţului ei”, Tomoe” concubina lui Kiso Yoshinaka…femei războinice…îl decapitează pe samuraiul Onda Moroshige ” ori artiste şi intelectuale ca poeta Ema Saiko(1787-1861).

    Un alt eveniment marcant este cel care îi suprinde pe mongoli încercând să cucerească arhipelagul nipon. Aceştia deţin armament cu mult peste puterile japonezilor, cum ar fi grenadele chinezeşti. Folosesc strategia încercuirii inamicului, în vreme ce japonezii pe cea a atacului pe timp de noapte şi practică tactica hărţuirii.  Graţie unei furtuni, învingătorii sunt japonezii. Datorită acestei secvenţe ei vor înlocui arcul cu sabia, secolul al XIV-lea. Samuraii foloseau diverse arme(shoto, wakizashi), fiind singurii care aveau dreptul de a purta atât sabia lungă, cât şi pe cea scurtă. Cea mai răspândită sabie era uchigatana sau katana. Naginata erau folosite de ninja şi de femeile nipone. Aflăm că „deşi sunt cavaleri, samuraii luptă mai curând pe jos”, şi trebuie să realizeze „acordul sabiei cu pensula” cunoscând şi elemente de literatură, să poată citi şi scrie, efectua calcule. Frapant era că ceremonialul seppuku(„sinuciderea rituală…războinicul…îmbracă veşminte de culoare albă…aşezat în poziţia seiza”) cuprindea şi oligaţia de a realiza un poem, cum a fost cel al lui Minamoto Yoeimasa:

„Ca un butuc putred

Pe jumătate îngropat în ţărână

Viaţa mea, fără să fi înflorit,

Se-apropie de tenebrosul capăt.”

   Demn de remarcat este felul în care autorul aduce în prim-plan „Codul onoarei: Bushido”, un fel de Biblie pentru samurai. Conform acestuia, cel care mergea la război trebuia să ia aminte de principiul că „se va adapta la orice împrejurare, dincolo de orice preocupare de ordin moral” . Samuraiul nu are prieteni, iar familie îi sunt cerul şi pământul. Valorile pe care le îmbracă sunt gi – corectitudinea, rei – acţiunea justă, yu – bravura. Ţelul său este meryo – onoarea, dar pentru a o atinge trebui să nu uite de jin – milă, makoto – sinceritate şi chugo – loialitate. Mai aflăm diferenţa dintre samurai şi ninja „persoană care îşi disimulează prezenţa”.

     „Istoria samurailor” este un volum complex care se aseamănă cu o buclă în timp. Pe parscursul celor 19 capitole, Calvet ne poartă în trecut pentru ca la final să traseze linia spre prezent. Cuvintele folosite sunt uşor de înţeles, făcând lucrarea accesibilă unui public cât mai larg. Descrierile războaielor dau senzaţia că ne aflăm în mijlocul luptei, iar fiece cuvânt ambiguu este imediat explicat.

Ce este un samurai? O persoană care „într-o situaţie de viaţă şi de moarte, acţionează simplu, alegând moartea imediată”, un artist în război şi un intelectual… Oare, doar atât să fie? Citim şi aflăm J

Lectură plăcută!Editura Herald-logo

Cartea Istoria samurailor de Robert Calvet  a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandataăde pe site-ul Editurii Herald.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Autor: Crina Stanciu

„Prietena mea genială” este primul volum al Tetralogiei Napolitană.

Prietena mea genială, de Elena Ferrante

Titlul original: „L’amica geniale”

Traducere din italiană: Cerasela Barbone

An apariţie: 2015

Editura: Trei – Pandora M

Număr de pagini: 334

     Călătoria  cu trenul descrie perfect cartea de faţă. Suntem singuri într-un compartiment; pe măsură ce staţiile se succed apar noi şi noi persoane: unele pline de melancolie, tristeţe, nehotărâte, iar altele cu zâmbete care le luminează chipul. În lume există oameni de tot felul; pare că însăşi diversitatea a ocupat întreg compartimentul. Afară mai plouă puţin, mai e soare, trecem prin tuneluri împreună cu aceste feţe necunoscute. Ne purtăm cu deferenţă; cumva, în mijlocul unei fraze ori două se întâmplă ca aceste persoane să ne descopere mai mult decât voiseră iniţial. Aflăm poveşti care ne răstălmăcesc minţile şi… ne dăm seama de cât de captivaţi suntem, ne amintim de cei mai buni prieteni. Totuşi, în acel moment, prietenii nu ne sunt alături şi trăiesc prin simplul fapt de a ne fi gândit la dânşii. Sentimentele pe care le explorăm în volumul Elenei Ferrante ne cuprind, nu putem decât să ne lăsăm purtaţi de aceste cuvinte atât de bine alese…

    Cine este Elena Ferrante? Nimeni nu ştie! Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere din Italia. Cărţile au fost publicate, iniţial, în limba italiană, apoi traduse în engleză, daneză, franceză, germană, spaniolă, română etc. A fost numită, de revista „Time” în 2016, una dintre cele 100 de persoane de pe planetă care au putut schimba viaţa oamenilor. A reuşit să îşi menţină identitatea ascunsă încă din anii 1992. Adesea, în corespondenţa cu redactorul, se referă la ea ca fiind „mamă”. Alte lucrări ale misterioasei autoare sunt: „Amore molesto”, „I giorni dell’abbandono”. Ferrante afirmă: „cărţile, odată ce au fost scrise, nu au nevoie de autorii lor”.

Ce spune SAN FRANCISCO CHRONICLE? „Ferrante scrie sub semnul urgenţei, cu aviditate şi pasiune”.

    „Prietena mea genială” este primul volum al Tetralogiei Napolitană. Debutează printr-un index al personajelor care m-a ajutat să-mi fac o imagine mai clară asupra operei, în funcţie de vârsta eroinelor. Se deschide cu un prolog care prezintă dispariţia Linei (Raffaellaei) Cerullo, acum mamă iubitoare. Fiul acesteia, cunoscându-i obiceiul de a pleca cu zile de acasă şi de a reapărea pe nepusă masă, nu dă importanţă acestui fapt. Trecând deja două săptămâni, telefonează celei mai bune prietene a mamei sale, Elena Greco zisă şi Lenù. Aceasta îi spune că Lina nu se află la acolo şi că nu ştie unde ar putea fi. Îl întreabă dacă lucrurile femeii se mai află în casă, iar Rino constată cu stupoare că toate au dispărut. Mai mult, chipul mamei a fost decupat din pozele de familie. Elena îşi aminteşte atunci de dorinţa Linei ca într-o zi să „se volatilizeze” din acea lume. Lenù are, însă alte planuri: nu vrea să o uite pe prietena sa şi „am deschis computerul şi am început să scriu fiecare detaliu al poveştii noastre, tot ce mi-am amintit”. Astfel începe aventura noastră, dragi cititori. Mai întâi suntem aruncaţi în…

copilăria celor două femei în care cei mari, în aşteptarea zilei următoare, se mişcă într-un prezent în urma căruia există ieri sau alaltăieri sau, cel mult, săptămâna trecută: la restul nu vor să se gândească”, „cei mici nu ştiu semnificaţia lui ieri, a lui alaltăieri şi nici a lui mâine, totul e asta, acum: strada e asta, uşa e asta, scările sunt astea, asta e mama, ăsta e tata, asta e ziua, asta e noaptea…păpuşa mea ştia mai mult ca mine”. Lina a intrat în viaţa Elenei pe când erau în clasa I. A dat-o peste cap pe fetiţă prin faptul că Raffaella era foarte rea, aruncând chiar cu sugativă şi împroşcându-şi colegii şi profesoara cu cerneală. Dincolo de acestea, nu ducea lipsă de inteligenţă: pentru fiece întrebare adresată de învăţătoare dădea răspunsul corect. Lina era fiica cârpaciului, iar Elena a portarului de la primărie. Legătura dintre cele două s-a sudat în momentul în care îşi aruncă una alteia păpuşile în pivniţă. Bănuind că e mâna lui Don Achille, „căpcăunul din poveşti”, Lina o ia pe Elena să ceară socoteală bărbatului. Urcă, deci treptele la etajul lui Achille şi îi cere păpuşile. În faţa curajului acestei fetiţe, le lasă bănuţi pentru a-şi cumpăra altele noi, iar „Lina s-a comportat într-un mod neaşteptat. S-a oprit să mă aştepte, şi când am ajuns-o din urmă, mi-a dat mâna. Gestul acesta a schimbat pentru totdeauna totul între noi”.

    În cartierul plin de intrigi din Napoli cresc aceste două fetiţe. Viaţa nu este una uşoară pentru ele căci „lumea noastră era aşa, plină de cuvinte care ucideau: crupul, tetanosul, tifosul exantematic, gazul, războiul, strungul, molozul, munca, bombardamentul, bomba, tuberculoza, supuraţia. Multe frici…”, „nu-mi amintesc să fi crezut vreodată că viaţa care ni se oferise era foarte urâtă. Viaţa era aşa şi gata, creşteam cu obligaţia de a le-o face dificilă celorlalţi înainte ca ei să ne-o facă dificilă nouă”. Lina o influenţează pe Elena în toate, iar aceasta de pe urmă se hotărăşte că, neputând să fie mai bună decât prietena ei, măcar va încerca să ocupe întotdeauna locul secund, să îi arate că e specială „m-am dedicat studiului şi multor altor lucruri dificile, străine de mine, doar că să ţin pasul cu copila aceea groaznică şi sclipitoare…Sclipitoare pentru mine”. Anii trec, se apropie examenul de finalizare a studiilor. Ambele îl trec, dar cea care merge mai departe, la şcoala medie, e Elena fiindcă părinţii Linei, în special tatăl, considerau că locul femeii nu era cu nasul într-o carte. Aşa se face că Lina va lucra alături de fratele mai mare în magazinul tatălui său. Continuă să înveţe latina şi greaca singură. Înţelege mult mai repede decât Elena lecţiile. Încearcă să îşi ajute fratele, creând  noi modele de pantofi, dar tatăl se înfurie şi mai că îl omoară în bătaie pe tânăr.

     Elena se dedă studiului, refuză cererea de a se logodi cu băiatul pe care îl plăcea şi ajunge dependentă de persoana Linei „eram obişnuită să mă simt a doua în tot şi de aceea eram sigură că ei, care dintotdeauna era prima îi era totul clar: mersul, timpul…m-am abandonat cu bucurie”. O secvenţă care pe mine m-a impresionat a fost aceea care le surprinde pe cele două fetiţe hotărându-se să plece pe jos până la mare, dar vremea le e pe o  potrivă „ce era dincolo de cartier, de perimetrul lui hipercunoscut?”.

    Adolescenţa celor două nu e lipsită de evenimente. În vreme ce Elena urmează gimnaziul, devine premiantă şi se îndrăgosteşte de acelaşi băiat al copilăriei. Lina primeşte iar şi iar lovituri de la viaţă. Nu se plânge şi rămâne aceeaşi, descoperind pe alocuri şi fericirea. Devine obsesia unui tânăr bogat şi înfumurat care o ameninţă cu moartea dacă nu se căsătoreşte cu dânsul. Ce va face să îi răspundă cu aceeaşi monedă şi care e locul Elenei între aceste rânduri? Rămâne de citit…

     Călătoria noastră cu trenul va continua, dar fără mine. Nu vă pot lua, dragi cititori, decât până la o anume staţie. Va trebui să schimbaţi trenul de îndată. Luaţi un bilet şi vedeţi ce urmează!

    Romanul „Prietena mea genială” este bildungsroman. Ne arată viaţa a două fete venite din mediul ostil al Peninsulei Italice de după cel de Al Doilea Război Mondial. Dânsele văd moartea, bucuria, tristeţea şi dragostea. Acţiunea este una complexă, iar opera este relatată la persoana I de naratorul-personaj omniscient şi omniprezent. Cea care ne prezintă toate aceste amintiri este Elena (remarc că pseudonimul autoarei este Elena, de unde îmi şiroiesc mai multe întrebări prin cap J ). Volumul abundă în descrieri spaţiale care introduc lectorul în universul său „în spatele nostru se înălţau un deluşor cu foarte mulţi copaci şi câteva rare constrcţii dincolo de liniile ferate lucitoare. În faţa noastră, peste şosea, se întindea o stradă plină de gropi care înainta de-a lungul lacurilor.”. Relaţia dintre cele două fete captivează prin inocenţa şi prin curajul, forţa prieteniei lor „E frumos, am spus în şoaptă, să vorbeşti cu alţii/ Da, dar numai dacă atunci când vorbeşti, e cineva care răspunde…Suntem încă prietene?/ Da./Atunci îmi faci o favoare?/ Aş fi făcut orice pentru ea…nu m-aş fi întors înapoi nici dacă e frig, nici dacă ploua”. Ele sunt caracterizate atât direct, cât şi indirect. Tot romanul ar fi, în fond, o caracterizare.

    Mi-a luat toată cartea pentru a-mi da seama cine este acea „prietenă genială”. Nu pot să neg, dar finalul m-a lăsat cu inima gata- gata să-mi iasă din piept şi vreau să citesc volumul următor cât de curând.

    Dragi cititori, luaţi-vă câteva minuţele din timp şi puneţi-vă întrebările: „Cine este cel mai bun prieten al meu?” şi „Aş dedica o întreagă carte acestei persoane speciale numai şi numai pentru a o face de neuitat?”.

Lectură Plăcută!!!

Nota mea: 10/10 stilouri

pandora MCartea Prietena mea genială, de Elena Ferrante, a fost oferită pentru recenzie de Editura PandoraM. Cartea poate fi achiziţionată de pe site-ul editurii.

Autor: Crina Stanciu

by -
8

Untold Festival 2016-Cluj-Armin van Buuren, Faithless, Nervo, Tiesto, Harwell, Martin Garrix, Lost Frequencies.

Into a world too realistic, full of sadness we will find another dimension where the music dominates the streets. Yes, we talk about Untold. Are you ready for it?

    Un festival care a ţinut mii de persoane treze timp de 4 zile (4-7 august). A avut loc în Cluj, un oraş care animă la delăsarea de tot ceea ce se petrece acasă ori la serviciu.

     Untold a fost duşul cu apă rece din timpul verii. Te lăsa pradă unui somn fără de  vise de la orele 10 AM şi te trezea brusc pentru a dansa şi a socializa de la orele 5 PM. Festivalul a fost bine organizat, îţi dădea senzaţia că ai pătruns într-un alt univers în care puteai lenevi într-un hamac, arunca într-un bazin cu mingi multicolore ori râde până la epuizare. Artiştii care urcau pe scenă nu te lăsau un moment să fii euforic: la fel ca păpuşarii, manevrau publicul după bunul plac. Voi aminti  doar câteva nume din cele care au urcat treptele Arenei şi anume Armin van Buuren, Faithless, Nervo, Tiesto, Harwell, Martin Garrix, Lost Frequencies.

    Probabil vă întrebaţi cum arăta ziua unui pitic din Untold. Ei bine de la orele 12AM pe uşă scria: PLECAT SĂ EXPLOREZ J . De ce spun „explorare”? Untold a fost motivul pentru care m-am aflat pentru prima oară în Cluj. Giuvaierul a fost reprezentat de acest oraş. Este un loc plin de cultură şi tradiţii, în care descoperi catedrale, biserici ortodoxe, greco-catolice ori protestante. Vitraliile, orga, desenele de pe ziduri conferă un adevărat spectacol privirii unui împătimit sau unei împătimite. Remarcăm cum arhitectura ne poartă în trecut, departe de ropota oraşelor mult prea active ori de somnolenţa celor prea melancolice. Ce m-a impresionat pe mine a fost felul în care erau construite clădirile. Pur şi simplu nu ştiam unde să-mi întorc capul.cluj

    Nu uit de panorama pe care o oferă parcul Cetăţuia sau de grădina botanică plină de trandafiri, de specii de arbori care mai de care mai exotici. Acestea, dragi cititori, aduc zâmbetul pe buze celor pasionaţi de natură, de viaţă, de traiul liniştit.cetatuia

    Cei care doresc a nu pleca cu desaga goală din Cluj, care doresc să se distreze şi să îşi cultive intelectul în acelaşi timp, au ocazia de a vizita Muzeul de Artă, pe cel Etnografic al Transilvaniei. Acolo se află oaza multora dintre noi. Noi care vom fi luaţi pe sus de operele lui Grigorescu, Ştefan Luchian, Tonitza. Astfel învăţăm paşii românilor, saşilor, maghiarilor. Luăm de la fiecare un rând şi alcătuim o carte.14074378_1345328985485673_117301678_o

    În această călătorie întâlneşti fel de fel de persoane, schimbi opinii, afli lucruri noi fără efort. Totuşi, depunem  puţin efort în a ne exterioriza şi socializa. La fel a fost pentru mine, dar am reuşit să înving acest impediment şi am descoperit Clujul la picior (şi cu autobuzul) cu ajutorul unei hărţi, a câtorva pliante, unor oameni de toată lauda care mi-au ghidat pe ici şi pe colo paşii.

    Cum era noaptea în Cluj? Plină de surprize. Arătam brăţările Untold  şi treceam graniţele unui alt tărâm plin de muzică şi lumini multicolore. Arena te chema din nou şi din nou.

    Pe drumul de întoarcere am dat de experienţa călătoriei cu trenul alături de un necunoscut care a avut răbdarea de a mă asculta povestind cele petrecute, iar eu curajul de a o face. După cum vedeţi am reuşit să fac acest lucru şi în scris.

Ne revedem la anul Untold!!! Poate că o să ne vedem şi noi, dragi cititori, pentru a face cunoştinţă cu Tiesto, cu oamenii din Cluj şi cu acest oraş încărcat de poveşti trecute, prezente şi…chiar viitoare.

%d bloggers like this: