Authors Posts by Crina Stanciu

Crina Stanciu

58 POSTS 0 COMMENTS

 Crimă şi pedeapsă, de F.M.Dostoievski-recenzie

Editura: CARTEX2000

An apariţie:2007

Traducere: Ştefana Velisar Teodoreanu şi Isabella Dumbravă

Număr părţi: şase

Număr de pagini: 525

    Nu am cuvinte să exprim ceea ce am simţit în timp ce citeam acest volum şi poată că nici nu ar trebui să spun prea multe, deoarece aş umple zeci de pagini. Mă voi limita doar la câteva aspecte. Gândiţi-vă că este dimineaţă şi, în timp ce vă beţi cafeaua, citiţi ziarul. Pe prima pagină se află un articol cu privire la un omor de-a dreptul terifiant: două femei în vârstă ucise în propriul apartament din Sankt Petersburg, iar pe fundalul acestei fapte s-a comis o alta, furtul unor bijuterii ale aceloraşi victime. În câteva cuvinte, o tâlhărie urmată de moartea victimei, cum se prezintă fapta şi în Codul Penal. Dumneavoastră, un simplu cetăţean, veţi gândi, probabil, ce este mai rău despre lumea care vă înconjoară, veţi lectura cu aviditate concluziile la care au ajuns poliţiştii până la acel moment. Ceea  ce vă atrage este propoziţia:”nu a fost identificată persoana care a săvârşit fapta” şi veţi aştepta continuarea. Aceasta vă este dată de către autorul  F.M.Dostoievski care  nu doar că vă descrie cele petrecute, dar vă prezintă modul în care gândeşte făptuitorul, ce simte, cum se comportă cu cei din jur. Felul în care scrie acesta, cum se îmbină cuvintele te face să te întrebi dacă nu a trecut o tornadă pe lângă casa ta şi nu te-a luat, din greşeală, cu ea.

    Feodor Mihailovici Dostoievski, născut la data de 30 octombrie 1821 şi decedat la 28 ianuarie 1881, a fost unul dintre cei mai de seamă, mai apreciaţi scriitori ruşi, operele sale având un efect răvăşitor asupra literaturii, filozofiei, psihologiei şi teologiei secolului al XX-lea. El s-a născut la Moscova. De mic copil i-au plăcut basmele şi legendele scrise de autori ruşi şi străini. In anul 1837 îşi pierde mama şi va intra, ulterior, la Institutul de Inginerie Militară Nikolaiev. După absolvire a lucrat ca inginer proiectant, dar obişnuia să traducă cărţi pentru a-şi suplimenta fondurile. Primul său volum,  Oameni sărmani, este publicat în anul 1846, atrăgând, totodată, atenţia criticului şi filozofului Vissarion Belinski. Este condamnat în 1849 la patru ani de muncă silnică în Siberia datorită implicării într-un grup de liberali utopişti. Spre sfârșitul vieții a locuit la Sankt Petersburg și a avut o orientare conservatoare, naționalist-ortodoxă și pro-țaristă. Cele mai cunoscute creații ale sale sunt cele patru mari romane, Crimă și pedeapsăIdiotulFrații Karamazov și Demonii, precum și nuvela Însemnări din subterană.În total, opera sa numără unsprezece romane, trei nuvele, șaptesprezece povestiri și numeroase alte lucrări.

    Romanul se deschide cu imaginea  asupra unei zile de iulie în care un tânăr a ieşit să se plimbe pe străzile Petersburgului « din cămăruţa în care sta cu chirie la nişte locatari din ulicioara S. ».  Este vorba de Raskolnikov, fost student al Facultăţii de Drept. De ce spun « fost » ?  Răspunsul este unul simplu: el  provine dintr-o familie sărăcă ; din cauza lipsei de bani a trebuit să abandoneze şcoala până la momentul în care va reuşi să facă rost de aceştia. Situaţia sa nu este una albă nici în ceea ce priveşte plata chiriei pentru camera în care locuieşte. Cum anume să facă rost de bani mai repede ? Pe acest fundal se suprapune şi iminenta căsătorie dintre  sora sa, Avdotia Romanovna, şi Piotr Petrovici, un om bucuros că a găsit o soţie dintr-o clasă socială mai joasă şi « uşor de manipulat » cum consideră Raskolnikov. El ştie că Avdotia acceptă situaţia din cauza beneficiilor care vor reveni mamei şi fratelui său mai mare, iar nu din dragoste. Raskolnikov este împins de la spate din două părţi, pe de o parte de nevoia de a-şi finaliza studiile, iar pe de altă parte, de dorinţa de a proteja libertatea sorei sale mai mici. Către ce este sau către cine este îndemnat ? Spre o femeie în vărstă care practică cămătăria, amanetul. Personajul nostru a trebuit să apeleze la aceasta pentru a face rost de bani spre a-şi plăti chiria şi a cumpăra mâncare şi băutură. Se va duce la aceasta, amanetează un ceas pe care îl avea de la tatăl său. Părăsind locuinţa va merge la o cârciumă unde îl va cunoaşte pe Marmeladov, un fost funcţionar care, prins în mrejele băuturii, îşi va pierde slujba şi, încetul cu încetul, familia. Acesta îi poveşteşte întreaga sa viaţă lui Raskolnikov: faptul că a avut o soţie, dar care a murit, rămânând văduv şi cu o fetiţă în grijă, Sonia. S-a recăsătorit ulterior cu o altcineva, dar viciul său nu va putea fi ţinut mult în frâu şi pierde slujba pe care o avea. Fiica lui, pentru a mai ajuta la casă se va deda lumii crude a străzilor. Datorită stării de ebrietate puternice în care se găsea, personajul nostru îl va conduce acasă pe Marmeladov. Cu ocazia uneia dintre plimbările sale, va auzi discuţia dintre Lizaveta, sora bătrânei căreia personajul îi lăsase ceasul în amanet, şi târgoveţ, aflând că în ziua următoare, la orele şapte ale serii, aceasta va fi plecată de acasă. După îndelungi deliberări ajunsese la concluzia că singura soluţie pentru problemele sale este să fure banii  pe care aceasta îi deţine « de ce urmele lăsate de mai toţi criminalii sunt atât de evidente ? treptat, ajunsese la diverse concluzii interesante şi – după părerea lui – cauza principală nu atât în posibilitatea de  a tăinui crima, cât în însăşi persoana criminalului ; … toţi criminalii, în momentul crimei suferă de un fel de paralizie a voinţei şi raţiunii, şi de aceea se poartă cu o neglijenţă şi uşurinţă fenomenală, copilărească, şi asta tocmai în clipele când agerimea minţii şi prudenţa sunt indispensabile. După părerea lui, această eclipsă a raţiunii şi paralizie parţială a voinţei se datorau unei stări bolnăvicioase, morbide…trece ca orice boală…el personal, în această privinţă, nu se va lăsa pradă acestor fenomene bolnăvicioase, că va rămâne stăpân pe raţiunea şi pe voinţa lui în tot timpul acţiunii, şi asta pentru simplul motiv că acţiunea lui « nu era o crimă » ». Mai mult, pare că toate îl conduc la acelaşi rezultat fiindcă aude de la un alt student aceleaşi gânduri pe care le are el însuşi, să o ucidă pe femeie pentru ca banii acesteia să fie folosiţi pentru un scop mult mai bun.

    Ce m-a atras cel mai mult la acest personaj este faptul că gândeşte în detalii şi nu « în linii mari »: cântăreşte totul, planifică, dar se va vedea că simpla întâmplare face ca fapta să se comită. Mai întâi el va trebui să facă rost de un topor. Din păcate slujitoarea era acasă în acel moment, dar norocul îi surâde şi va lua obiectul de la portar. Ajuns la casa bătrânei, o ucide, caută banii în casă, dar nu găseşte decât nişte bijuterii şi cuţite. Este surprins de către sora bătrânei, pe care o va omorî. Doi bărbaţi  urcă treptele pentru a se întâlni cu aceeaşi persoană, dar nu răspunde nimeni la uşă. Coboară treptele la portar, iar în acest timp, personajul nostru reuşeşte să se ascundă în altă casă. Este neatent şi îi scapă câteva bijuterii. Afară din imobil va pleca spre casa sa şi se va culca. Când se trezeşte îşi dă seama că este pe alocuri pătat de sânge, că trebuie să ascundă obiectele pe care le furase. Zis şi făcut!

   Va găsi o piatră şi le va pune sub aceasta. Primeşte o citaţie, iar la sediul instituţiei i se va spune că va trebui să îşi achite cât de repede chiria deoarece există mai multe plângeri pe numele său. Este de-a dreptul surescitat şi când află de acestea simte că a trecut de un nou prag deoarece se crezuse descoperit. I se va face rău, va merge la prietenul său de la Facultate, Razumihin, dar îl va părăsi la fel de repede. Următoarele sale mişcări sunt realizate pe fondul traumei, al fricii că va fi prins. Va fi cuprins de friguri şi răpus la pat pentru mai multe zile, timp în care este îngrijit de servitoare şi de Razumihin care doreşte să îşi ajute prietenul în ciuda comportamentului acestuia. Pedeapsa la care este condamnat Raskolnikov este cea de a trăi cu ceea ce a comis şi de a merge zi de zi purtând povara secretului. El ajunge foarte aproape de nebunie, este interesat de modul îm care decurge ancheta poliţiei « numai folosind datele psihologice se poate da de urma ucigaşului. « Avem fapte ! » spun ei. Dar faptele nu înseamnă totul ; felul de a le interpreta e cel puţin tot atât de important pentru a reuşi să descoperi adevărul ! », este neglijent povestind cum ar fi procedat  dacă el ar fi fost cel care săvârşise fapta, se întoarce noaptea la locul cu pricina, îşi schimbă comportamentul faţă de cei din jur. Ei îl pierd el dânsul, iar el se pierde pe sine « era cea dintâi clipă de linişte…mişcările precise şi sigure vădeau o hotărâre puternică…îşi dădea seama că este încă foarte slb, dar nemaipomenita încordare sufletească ajunsese la un grad de intensitate care se învecina cu acest calm perfect, cu ideea fixă, şi-i dădea putere ş încredere în sine : spera, de altfel, că nu va cădea în stradă…nu ştia şi nici nu se gândea unde avea să-şi îndrepte paşii ; ştia numai că « trebuie  să isprăvească totul dintr-o dată, chiar azi, chiar acum… »Dar cum să isprăvească ? ».  Nu după mult timp va ajunge să se apropie mai mult de Sonia, fiica lui Marmeladov, în vreme ce prietenul său o va cunoaşte pe sora lui Raskolnikov…Personajul nostru va putea trăi o minciună ? Va fi prins ? Va iubi, se va schimba ? Dar ce se va întâmpla cu prietenii şi familia sa ?

« scornelile mincinoase sunt unicul privilegiu pe care-l are omul faţă de celelalte făpturi. Prin minciună, ajungem la adevăr! Sunt un om fiindcă ştiu să mint. Nici un adevăr n-a fost rostit fără să se fi minţit în prealabil de cel puţin paisprezece ori, sau poate de o sută paisprezece ori, şi asta ne face cinste într-o anumită măsură…Să minţi cu originalitate este aproape mai bine decât să repeţi adevărul spus de un altul; în primul caz eşti om, în cel de-al doilea – papagal! Adevărul n-are să fugă…”

    Opera este scrisă la persoana a III-a, naratorul este omniscient, omniprezent, obiectiv. Personajele sunt direct caracterizate de către narator « Avdotia Romanovna era uimitor de frumoasă : înaltă, mlădioasă, o fire tare, sigură pe ea, ceea ce se simţea în fiecare gest al ei, fără să-i ştirbească totuşi graţia şi gingăşia mişcărilor ». Dostoievski arată cititorului o realitate dintre multe altele:  un om aparent liniştit, care nu ar răni pe nimeni, poate să comită atare fapte pentru a obţine bani. Banii sunt o necesitate, dar nu trebuie să îi consume pe indivizi. În fond, personajul nostru doreşte totul mai repede pentru că se teme de ce s-ar putea petrece ziua următoare. Se iveşte oportunitatea, profită, planifică. Mintea lui Raskolnikov este un adevărat labirint al Minotaurului: uneori se comportă perfect normal, dar cugetă, meditează şi ajunge la concluzii mult prea îndepăratate de dorinţele societăţii şi ucide. El se autocaraterizează şi analizează fiece aspect al vieţii trecând în supraeu. Luptă cu lumea şi cu sine. Cine are să câştige rămâne de citit… 

« aici, frăţioare, este vorba de principiul saltelelor de puf, eh ! şi nu numai…aici eşti prins în mreje ; e capătul lumii, locul de ancorare, limanul liniştit, buricul pământului, temelia lumii sprijinite pe trei chiţi, filozofia clătitelor, a plăcintei grase, cu samovare de seară, suspine domoale, caţaveici călduroase, culcuş încălzit, uite, parcă ai fi mort şi totuşi ai trăi, ceea ce e un dublu avantaj ! Ei, dar ajunge, frăţioare, nu mai ştiu ce vorbesc, e timpul să ne culcăm ! ».

LECTURĂ PLĂCUTĂ !!!

5/5 STELUŢE

Cartea Crimă şi pedeapsă de F.M.Dostoievski este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro


Sursă imagini: pinterest.com

by -
6

Evermore, de Alyson Noël-recenzie

Seria: „Nemuritorii”, vol.1

Traducere din limba engleză: SHAUKI AL-GAREEB

Editura: RAO

An apariţie: 2010

Număr de pagini: 316

    Pentru câteva minute  aş vrea să vă imaginaţi că vă aflaţi pe un câmp plin de lalele roşii. Acesta se află în mijlocul unei păduri de brazi. Vă aplecaţi să rupeţi o lalea, iar în momentul în care o ridicaţi pentru a v-o aşeza în păr cerul se întunecă, corbii zboară pe deasupra dumneavoastră. Vine tornada şi răvăşeşte totul în calea ei. Pe noi ne ridică de la sol şi ne arată nişte…imagini cu întâmplări, vise demult uitate, adevăr, minciuni, dor, dragoste, teamă, moarte, viaţă. Câte şi mai câte dezvăluie, iar starea noastră se schimbă. Brusc, se opreşte şi apare o persoană, mai mult o fantasmă care întreabă: „Ce ai face dacă ai fi nemuritor? Ai încerca să îndrepţi greşeli din trecut? Ai vrea să trăieşti prezentul, eternitatea? Renunţi la toate pentru că simţi că nu meriţi un atare dar sau, mai bine spus, povară?”. Care să vă fie răspunsul? E posibil să îl aflaţi în cartea lui Alyson Noël…

   Alyson Noël s-a născut pe data de 3 decembrie 1965 în California şi a fost crescută în Orange County. A trăit în Mykonos, Grecia. Ulterior s-a mutat în Manhattan, New York unde a lucrat ca însoţitoare de zbor pentru Delta Air Lines. Acum trăieşte în Laguna Beach, California. A avut mai multe meserii printre care cea de babysitter, manager, a pictat tricouri, a creat bijuterii. Ceea ce a determinat-o să devină autoare a fost cartea „Are you there God? It’s Me, Margaret” de Judy Blume pe care a citit-o în clasa a şasea. Primul volum pe care l-a scris a fost romanul “Faking 19” care prezintă stilul de viaţă al adolescenţilor de astăzi.

   Volumul se deschide cu un citat al poetei Emily Dickinson “Singurul secret pe care oamenii îl păstrează/ Este nemurirea.”. Aceste câteva cuvinte cuprind esenţa cărţii lui Alyson Noël. Vom vedea că nemurirea nu este un cuvânt orişicare, că piatra filozofală oricât de negăsit ar fi e posibil să fi fost creată cu mult timp în urmă. Nemurirea este un “vreau” al multor persoane: unora le aduce fericirea, iar altora nefericirea, le creează o lume-purgatoriu a cărei poveste se repetă la nesfârşit, fără ca butonul “stop” să poată fi apăsat.

   “Evermore” revelă povestea unei adolescente care avea totul: era în echipa de majorete a liceului, avea note bune şi visa să ajungă cât mai sus, avea un iubit popular, un câine pe nume Buttercup şi o familie care o iubea mai mult decât orice pe lume. Lumea lui Ever este dată peste cap într-o noapte în care tatăl ei, vrând să nu lovească cu maşina o căprioară, a virat şi a ajuns cu maşina într-un copac. Sora mai mică, căţelul, tatăl şi mama tinerei noastre au decedat, dar ceva sau cineva au ţinut-o pe Ever departe de Rai şi au salavat-o de la moarte. Tot ce îşi aminteşte Ever este un câmp şi un băiat care părea ai zâmbi. Ea este luată în grijă de către sora geamănă a tatălui său, ajunsă avocat de succes. Ever se mută în casa acesteia, la un nou liceu şi îşi face alţi prieteni, pe Miles şi pe Haven. Două firi opuse : Miles adoră teatrul şi se îndrăgosteşte foarte uşor, Haven este o fată goth care, din cauza neatenţiei părinţilor, doreşte mai multă atenţie şi încearcă să iasă din tipare pentru a se face remarcată.

  În urma accidentului Ever începe o altă viaţă şi îşi dă seama că a primit un « dar » : aude gândurile celor din jur, poate să prevadă viitorul şi o  vede pe sora sa mai mică, Riley « ceea ce ea nu-şi dă seama este că nu vreau nici un fel de ajutor. Că eu, cu toate că tânjesc să fiu normală din nou, să mă întorc la perioada de dinainte când lucrurile erau obişnuite, ştiu totuşi că asta mi-e pedeapsa. Acest har oribil este ceea ce merit pentru tot răul pe care l-am produs, pentru vieţile pe care le-am făcut să piară. Iar acum trebuie doar să trăiesc cu asta… ». Ea se învinovăţeşte pentru moartea părinţilor ; se închide în sine, se îmbracă cu hanorace şi îşi pune mereu gluga pe cap, ochelari de soare şi ipod-ul e setat la maxim. Zilele care trec se tranformă în rutină, pare că nu va mai reveni Ever de altă dată…până când apare Damen Auguste. Un nou student care este mult prea perfect : se mişcă foarte repede, pictează mai bine decât Picasso, ştie răspunsurile la toate întrebările profesorilor, scoate lalele roşii şi boboci de trandafiri albi de pe după ureche, face surf şi vorbeşte precum în  vremurile de demult, « poţi să găteşti un fel de mâncare la fel de bun ca un bucătar de cinci stele, ai fost fotomodel în New York – unde ai locuit înainte să îţi duci traiul în Santa Fe, care a fost înainte să fi locuit în Londra, România, Paris şi Egipt, nu eşti angajat şi eşti emancipat…Ai spus că am locuit în România, când de fapt e vorba de Roma ». Ever se va îndrăgosti iremediabil de acesta, dar ceva ceva nu se leagă. Damen dispare fără urmă, are o casă nemobilată cu pereţi albi şi o cameră plină cu obiecte care au aparţinut lui Shakespeare,  Van Gogh, Botticelli, Francis Bacon, Albert Einstein, Beatles şi care sunt dedicate lui Damen Auguste, Esposito. Tânăra va afla că Damen este un nemuritor, în vârstă de vreo 600 de ani care aşteaptă de mult prea mult timp să fie alături de aceasta « în timp ce eu sunt nemuritor. Ceea ce înseamnă că am cutreierat pământul sute de ani într-un singur ciclu de viaţă constant. Totuşi, contrar fanteziei pe care ţi-ai vârât-o în minte, imortalitatea mea nu se bazează pe supt sânge, pe sacrificiu uman… » ci « pe suc de nemuritor ». In vreme ce el nu putea muri, Ever se reîncarna din nou şi din nou, dar murea mult prea tânără pentru ca el să aibă şansa de a petrece mai mult timp alături de dânsa. Damen este cel care a readus-o la viaţă în noaptea accidentului. Ştie că a fost egoist, că a făcut acestea pentru sine, că a transformat-o într-o fiinţă nemuritoare, dar îi lasă lui Ever  posibilitatea  de a alege : să moară sau să trăiască pe veci. Toate par prea frumoase pentru a fi adevărate. Ever se va schimba,îl va îndepărta pe Damen de lângă dânsa şi îşi va îneca amarul şi harul său în vodcă. În plus, are pe urme o altă nemuritoare, fosta soţie a lui Damen care şi-a făcut un hobby din a o ucide pe Ever la fiecare încarnare a acesteia.  Ce vei face Ever ? Vei da şah şi mat sau laşi regele la pământ ?

   Opera este scrisă la persoana I, prezentată de un narator omniscient şi omniprezent. Fantasticul se îmbină cu realul şi creează o altă lume în care fiinţele nemuritoare, vârcolacii şi vampirii nu sunt un mit. Totul este posibil « gândurile creează lucruri, spune el, făcând să apară o umbrelă uriaşă, ploaia alunecând pe margini şi aterizând pe covor. E la fel ca pe Pământ, doar că acolo durează mult mai mult până se materializează. Dar aici, pe Tărâmul Verii, apar imediat .». personajele sunt caracterizate direct de către narator « părul ei vopsit negru este cu cărare pe mijloc, corsetul negru din vinilin este purtat pe deasupra unei bluze cu guler colant…ochii par a fi aurii, dar asta doar din cauză că poartă lentile de contact galbene » şi indirect prin gesturi, mimică, vorbe. Lucrarea se centrează asupra modului în care Ever percepe lumea din jur. Prin urmare, ori de câte ori acesteia nu îi va plăcea un lucru sau le va înţelege greşit pe altele, la fel se va întâmpla şi cu cititorul.

  Dragi lectori să fiţi pregătiţi pentru întorsături de situaţie, mister, puţină enervare, tensiune şi…ghicit în flori deoarece e posibil să vă împiedicaţi de o « iubire nemuritoare »(laleau roşie) :

« Când, în cele din urmă, îmi ridic privirea, sunt înconjurată de lalele – sute de mii de lalele, toate roşii. Acele petale moi şi ceroase strălucind, licărind în soarele dimineţii, umplând parcarea şi acoperind toate maşinile. Si, când mă ridic în picioare şi mă scutur, ştiu fără să mă uit : cel care mi le-a dat a plecat. ».

LECTURĂ PLĂCUTĂ !!!

Notă: 10/10 steluţe

 

Cartea Evermore de Alyson Noël a fost oferită pentru recenzie de Cartepedia.ro şi poate fi comandată direct de pe site.

Sursă imagini: pinterest.com

Fantasy-ul literaturii engleze vs Fantasticul literaturii române

Ce este basmul şi ce este fantasy-ul ?

    Basmul este o specie a genului epic, în proză sau în versuri, în care se relatează întâmplările fantastice ale unor personaje imaginare care se luptă cu forţele răului, pe care le înving. Termenul de „basm” provine din slavonescul „basnĭ”, însemnând „născocire”, „scornitură”, „minciună”.

   În literatura română, basmul a apărut din dorinţa individului de a se lăsa pradă unor noi forme de percepere a universului în care trăieşte. Scriitorii din România, au ales să „culeagă” din folclor aceste opere, pentru ca ca mai apoi să le reinterpreteze,  păstrându-le caracteristicile esenţiale precum formulele fixe, oralitatea. Reprezentanţi de seamă sunt Petre Ispirescu, Ion Creangă, Nicole Filimon, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale.

     De cealaltă parte, « fantezia » este o subspecie a fantasticului, care foloseşte din plin magia. Suportul acesteia este imaginaţia. Reprezentanţi de seamă sunt J.R.R. Tolkien, Ursula K. Le Guin, Moony Witcher, C.S.Lewis, J.K.Rowling, Anne Rice.

     Mare atenţie a nu se confunda specia basmului cu subspecia fanteziei. Caracterul princiar al „fantasy-ului” este imprevizibilitatea de care dă dovadă neurmând un plan dat, totul e cuprins de vălul necunoscutului. Punctul  de plecare al subspeciei este lumea comună, pe care o părăseşte şi intră într-o alta cu noi reguli.

    Ceea ce leagă cele două specii literare este apartenenţa la fantastic. Fantasticul reprezintă acea nesiguranţă citită pe chipul cititorului, în momentul în care nu mai poate să distingă ceea ce este real, de ceea ce este plăsmuit. Când realizează sfera în care se află, opera numai poate fi considerată fantastică. Conform lui Ţzvetan Todorov, pentru ca un text să fie inclus fantasticului, trebuie să satisfacă următoarele condiţii: „trebuie să-l oblige pe cititor a considera lumea personajelor drept o lume a fiinţelor vii astfel încât să ezite între o explicaţie naturală şi una supranaturală a evenimentelor evocate. Această ezitare poate fi împărtăşită de unul dintre personaje…ultima condiţie cere cititorului să adopte o anumită atitudine faţă de text:să refuze atât interpretare alegorică cât şi pe cea „poetică”.

    Pentru a scoate în evidenţă trăsăturile basmului şi fanteziei am realizat o comparaţie între„Făt-Frumos din lacrimă” scris de Mihai Eminescu şi seria „Harry Potter” scrisă de J.K.Rowling.

       În  basmul  „Făt-Frumos din lacrimă ”acţiunea se desfăşoară linear – un cuplu împărătesc, îşi dorea foarte mult un copil. În timp ce împărăteasa se ruga la icoana Maicii Domnului,  a observat că aceasta lăcrima. Tânăra înghite lacrima, devenind însărcinată. După câteva luni, împărăteasa dă naştere unui „fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii”. Când ajunge la maturitate, Făt-Frumos va pleca în lume – motivul călătoriei iniţiatice. Eroul va fi supus multor încercări, în final căsătorindu-se cu fiica Mumei Pădurii.

   Schema basmului este respectată – situaţia iniţială, călătoria iniţiatică, apariţia forţelor Răului, încercările la care este supus eroul, lupta cu forţele Răului şi victoria Binelui, recompensa finală.

   „Harry Potter” prezintă aventurile unui copil orfan, care află la vârsta de 11 ani cine este cu adevărat – un vrăjitor. Datorită abilităţilor sale Harry va fi admis la „Şcoala de magie, farmece şi vrăjitorii, Hogwarts”. Seria „Harry Potter” cuprinde opt volume şi fiecare dintre acestea prezintă câte un an din viaţa protagonistului, respectiv al fiului său.

   La începutul primului volum, cititorul este introdus într-un cadru cât se poate de banal – „Domnul şi doamna Dursley de pe Aleea Boschetelor numărul 4, erau foarte mândri că erau normali, slavă Domnului!”. Urmând firul întâmplărilor vom observa intervenţia supranaturalului „o ştire stranie: au fost observate peste tot în oraş bufniţe, cu un comportament cât se poate de ciudat…sunt văzute peste zi”. Interesante sunt numerele ce par a domina întreaga lucrare – „Aleea Boschetelor numarul 4”, „peronul 9 şi 3/4” şi modul în care autoarea echilibrează balanţa dintre ceea ce aparţine realităţii şi ceea ce aparţine exclusiv fantasticului. Observăm utilizarea temei „eului” :cea a privirii. Todorov afirmă că „ori de câte ori vreun personaj al povestirii are de făcut un pas hotărâtor către supranatural, oglinda este nelipsită”. În opera lui J.K.Rowling, oglinda este simbolizată atât prin zidul care se deschide în faţa băiatului pe Aleea Diagon „ciocăni de trei ori cu umbrela lui în acel punct. Cărămida atinsă începu să se mişte, iar în mijlocul ei apăru o gaură care se mări şi se tot mări, până se făcu suficient de mare chiar şi pentru Hagrid, şi amândoi trecură dincolo de zid, pe o străduţă întortocheată, care cotea la stânga” , cât şi prin imaginea peronului „la 9 şi ¾ …băiatul dispăru ca prin minune, până să-şi dea seama Harry”. Acestea revelă ideea de ruptură totală de obiectiv şi căderea în imaginar „ Băiatul privi în urma lui şi văzu cum spărtura din zid se micşora văzând cu ochii, până dispăru de tot”.

   O trăsătură comună între basm şi fantasy rezidă în specificul personajelor – în basmul lui Eminescu, Făt-Frumos are un buzdugan şi un cal magic; în opera lui J.K.Rowling, Harry are puteri magice, este uşor de recunoscut datorită cicatricii în formă de fulger de pe frunte, are o baghetă magică. Ambii protagonişti au de parcurs un drum iniţiatic, care se va finaliza prin victoria Binelui. La mijlocul fiecărui volum, Harry are de depăşit un obstacol – de obicei în apropierea examenelor de sfârşit de an şcolar. Excepţie fac cartea a şaptea – aceasta ilustrează lupta finală dintre Harry (Binele) şi Lordul Cap-de-Mort (Răul)şi a opta. Elementele fantastice prezente în cele două lucrări, acestea sunt de diferite tipuri – în „Făt-Frumos din lacrimă” se disting calul fermecat, puterile eroului, existenţa regelui ţânţarilor, Muma Pădurii, Gerarul; iar în „Harry Potter”, observăm creaturile magice (centauri, fantome, goblini, elfii de casă, Dementori, Thestrali, vârcolaci, animalele lui Hagrid etc.), a obiectelor magice, Ministerului Magiei, locurile în care se află Harry, vrăjile.

   Din perspectiva temelor abordate, în cadrul basmului remarcăm pe cea a luptei dintre Bine şi Rău; în cadrul seriei „Harry Potter” fiind dominantă tema morţii (autoarea confirmă acestea „cărţile mele vorbesc pe larg despre moarte. Se deschid cu moartea părinţilor lui Harry. Observăm apoi, obsesia lui Cap-deMort în cucerirea morţii şi călătoria în aflarea imortalităţii. Înţeleg şi eu de ce Cap-de-Mort doreşte să o stăpânească. Tuturor ne este frică de ea”).

    În concluzie ceea ce contează cu adevărat este conţinutul lucrării, modul în care este citită şi înţeleasă. Pentru literatura fantastică din zilele noastre, basmul reprezintă punctul de plecare spre aventura denumită scriere.

    BIBLIOGRAFIE

„Introducere în literatura fantastică” Ţzvetan Todorov, Editura „Univers”, Bucureşti, 1973

„Dicţionarul Explicativ al limbii române” Editura „Academiei Republicii Socialiste ”, România, 1975

„Harry Potter şi piatra filozofală” J.K.Rowling

„Făt-Frumos din lacrimă” Mihai Eminescu

                        SITOGRAFIE

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Fantezie_(gen_artistic)

http://en.wikipedia.org/wiki/Harry_Potter#Structure_and_genre

http://www.wattpad.com/120893-useful-information-on-harry-potter-elements

http://mariantruta.ro/precaritatea-canonica-a-fantasy-ului-romanesc/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Basm

 

Vicii şi virtute, de Alissa Johnson-recenzie

Seria: „Familia Haverston”

Colecţia: „Iubiri de poveste”

Alma, marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

Titlul original: „Practically Wicked”

Traducere din limba engleză: Oana Zamfirescu/Graal Soft

An apariţie:2017

Număr de pagini:262

   Oamenii sunt diferiţi: unii sunt mai tăcuţi, unii mai vorbăreţi, unii fericiţi, alţii trişti, unii mai independenţi, iar alţii au nevoie mereu de o îndrumare şi de cineva alături. Lumea în sine este un mozaic, este caracterizată de diversitate şi aceasta este trăsătura cea mai importantă. Cum ar fi să ieşim din casă pentru a da nas în nas cu persoane care seamănă şi se comportă la fel cu noi? Poate am ajunge să ne urâm pe noi înşine sau să devenim egocentrişti… Cert este faptul că viaţa nu ar mai avea aceeaşi coloratură, acel mister care rezidă în momentul în care întâlnim pe altcineva, facem cunoştinţă cu el sau cu ea şi aflăm un lucru nou, vedem că un gând se leagă cu al celuilalt, iar altul poate că nu. Acestea sunt cele care ne sunt „predate” de cartea lui Alissa Johnson. În plus arată că, uneori, persoana care este cea mai diferită de noi ne poate deveni cel mai bun prieten sau, de ce nu, un partener de viaţă.

  Alissa Johnson este autoarea de romane istorice de dragoste, nominalizată pentru premiul RITA. A crescut în bazele Air Force şi a urmat St. Olaf College în Minnesota. Pentru moment ea locuieşte în Arkansan Ozarks unde îşi petrece timpul liber ţinându-şi câinele Aussie ocupat, vizitându-şi familia şi practicând tir cu arcul. Serii scrise de aceasta sunt „Thief Takers”, „Providence” şi „Haverston Family”.

   Începutul volumului este unul destul de amuzant. Totul se petrece în casa Anover. Aceasta era renumită pentru petrecerile sale, pentru scandalurile care ieşeau la lumină în urma acestora, pentru gazde. În aceasta trăieşte unul dintre personajele principale, domnişoara Anna Rees, numită de societatea londoneză şi „Fecioara-de-Gheaţă” din cauza inimilor frânte pe care le lăsa în urmă. La una dintre petrecerile mamei sale va veni şi Lordul Dane care va bea atât de mult încât aproape nu se va mai putea ţine pe picioare. În timp ce căuta camera unei văduve pe care o cunoştea, va intra din greşeală în camera copiilor unde se afla Anna. Rămâne cu aceasta, o roagă să nu îl lase singur, iar ea  se conformează. Cei doi vorbesc vrute şi nevrute: despre faptul că Anna îşi doreşte o căsuţă la ţară, că ar vrea să aibă un câine de vânătoare, iar la final sărutându-se. Înainte de a adormi buştean, Lord Dane îi promite Annei că o va vizita săptămâna următoare.

            Patru ani trec de la acest eveniment, iar Lordul Dane nu mai vine sau…cel puţin aşa crede Anna…

   Căutând prin documentele mamei sale, tânăra noastră va descoperi că este fiica nelegitimă a decedatului Lord Engsly care îi datora mamei sale pentru îngrijirea sa o sumă considerabilă care ar ajuta-o să devină independentă şi să plece din casa Anover. Ea concepe degrabă o scrisoare fraţilor săi, moştenitorii Lordului Engsly, şi le va face cunoscută situaţia sa. Ca urmare, aceştia o vor invita la moşia lor de la ţară pentru a se cunoaşte şi, de ce nu, să lege şi să întărească firele până atunci risipite. Ea este de acord, dar totul va fi pregătit pe la spatele mamei, împreună cu guvernanta sa. Zis şi făcut; Anna pleacă la moşie, îşi întâlneşte unul dintre fraţi şi…pe cel mai bun prieten al acestuia, Lord Dane. Nici Maximilian şi nici Anna nu sunt prea fericiţi de revedere: pe de o parte, Maximilian nu mai voia să o vadă pe tânără pentru că o vizitase şi îi scrisese scrisori ulterior acelei petreceri, dar nu primise răspuns, iar ea nu îl suportă pentru că nu a vizitat-o niciodată. Ceva, ceva nu se leagă. Care să fie motivul? Mama Annei. Ea nu a dorit să îşi piardă fiica pentru vreun lord sau viconte aşa că a ţinut-o închisă în casă, a lăsat-o să meargă la petrecerile organizate în Anover, dar atât. Fără ştirea fetei, ea refuza cereri în căsătorie, nu lăsa pretendenţii să o vadă. Acestea s-au petrecut şi în situaţia Lordului Dane. După ce aceştia vorbesc şi îşi dau seama de eroare şi de adevărata vinovată, revenind  la relaţiile de altă dată. Maximilian rămâne la moşie pentru a o cunoaşte mai bine pe Anna: descoperă despre aceasta că este curajoasă – salvează o fetiţă de la înec fără a şti ea însăşi cum să înoate – cunoaşte opt limbi străine, îi plac cititul şi plimbatul prin natură. Se îndrăgostesc, dar Anna ştie că o căsătorie între ei ar fi imposibilă datorită reputaţiei ei, de fiică nelegitimă a unei femei cu reputaţie scandaloasă. Pentru Max, însă războiul abia începe. De unde se confrunta doar cu  Anna datorită percepţiei sale de „ce anume va crede lumea” şi „suntem diferiţi, unul vrea o viaţă la ţară şi altul la oraş”, va interveni o nouă forţă: Madame, mama Annei care, ajutată de doi bărbaţi înarmaţi vor încerca să o aducă pe Anna înapoi în casa Anover cu forţa. Ce se va petrece? Cei doi vor reuşi să îşi protejeze dragostea şi să învingă inamicul de temut J ? Vom citi şi vom vedea…

   Cartea este narată la persoana a III-a de naratorul omniscient şi omniprezent. Volumul denotă un stil dezinhibat; autoarea scrie din suflet, dă totul pentru a scoate la lumină povestea, relevând sentimente dintre cele mai intense: dragoste, ură, compasiune, prietenie, curiozitate, optimism, euforie, panică, furie, fragilitate, dorinţă. În plus, prin cadrul creat şi prin replicile atent alese s-a creat o atmosferă aparte: am râs

„înainte ca ea să-l poată avertiza, Max făcu o piruetă şi se lovi de un copac înalt, subţire, dar aparent foarte robust…accidentul fu atât de neaşteptat şi de neplăcut, încât Anna nu putu decât să se oprească şi să înlemnească cu gura deschisă, în timp ce Max se clătină pe picioare, îşi duse mâna la frunte şi scoase un şir de înjurături pe jumătate.

-Sfinţii…morţii…Afurisit…Afurisit…Scoase un geamăt lung şi furios şi spuse în cele din urmă: La naiba!

Apoi Anna nu mai auzi decât propriul ei râs, care avu ecou în toată pădurea şi stârni căţeluşa care se afla la picioarele ei să înceapă să latre…Râse până când o duru burta, şi ochii i se umplură de lacrimi. ”

am plâns

„la revedere, Anna. Vocea lui era rigidă şi-i sună goală până şi lui. Drum bun! Făcu o plecăciune fără să se uite la ea, se întoarse şi ieşi din cameră. El nu auzi dacă ea îi ură ceva. Şi nici nu-l interesa.” .

   Cadrele spaţiale sunt minuţios descrise, „câmpuri şi dealuri mănoase erau întrerupte de pâlcuri de copaci cu esenţă tare şi uneori de câte un zid de piatră. O briză caldă îi mângâia faţa, iar mirosul de fân îi gâdila nasul…era o lume diferită…o lume mai bună”. Cel mai mult mi-au plăcut caracterele personajelor, felul în care vorbeau sau observau pe ceilalţi. Este o carte care atrage un cititor de history romance, căruia îi plac aventura şi comedia.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Vicii şi virtute, de Alissa Johnson a fost oferita de Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto: Pinterest-Vogue

by -
8

O vară în citate…

   Întotdeauna la începutul unei noi săptămâni stau şi îmi pun varii întrebări despre cum anume aş putea începe o zi de luni, de marţi, de miercuri, joi sau vineri: să încep cu cititul unui ziar în timp ce îmi beau cafeaua, cu învăţatul sau munca de la serviciu, gimnastică sau…pur şi simplu cu câteva cuvinte pe care le-am adunat de-a lungul anilor din volumele care m-au format, m-au făcut să devin omul care sunt astăzi.

   Ziua de LUNI îi va aparţine lui Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinţ

   „Iată secretul meu. E foarte simplu: nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.”

O zi importantă în care ai nevoie de multă energie şi de cei din jur – fraţi, surori, copii, soţ, soţie. Inima devine un laitmotiv, cheia spre dezlegarea numeroaselor probleme care ne par fără de scăpare. Ea  poate conduce la ideea de iubire, protecţie, refulare, ne face să vedem unicitatea vieţii, dar lăsândun-ne acaparaţi de aceasta nu vom mai vedea realul. Esenţialul şi realul trebuie disociate în câteva acţiuni: în munca de la serviciu, învăţatul pentru şcoală, facultate sau, pur şi simplu, în relaxarea pe plajă alături de o carte bună.

   Ziua de MARŢI va reveni lui Anne Duguȅl, alias Gudule, „Bibliotecara”

   „Este avantajul pe care îl au cărţile în faţa vieţii reale. În viaţa reală, când apare o dramă, se spune: „Cât mi-ar plăcea să mă întorc în trecut, să profit de fericirea de dinainte!”Lectura ne oferă această posibilitate: e suficient să reiei capitolele precedente şi retrăieşti momentele plăcute ori de câte ori doreşti…am cunoscut pe cineva care făcea şi mai mult: rescria finalul cărţilor care se terminau prost, ca să existe mereu „happy end”.”

   Ce trebuie făcut în această zi? Fie că este însorită, fie că este ploioasă, ea merită a fi trăită la maxim. Ieşim din casă cu zâmbetul pe buze, facem ceea ce ne dorim să facem şi nu regretăm mai apoi un cuvânt, o literă, o acţiune, o privire, gest, chiar inacţiune. Viaţa reală nu ne dă voie să reluăm capitolele, nu vrea să revină asupra unui fir care a fost deja prins de material. NU! Ea vrea ca  firele să alcătuiască un tot plin de culori mai aprinse sau mai stinse…

   Ziua de MIERCURI va fi pentru Carlos Ruiz Zafón, Umbra vântului

   „Destinul obişnuieşte să stea la cotitură. Parcă-i un borfaş, o ştioarfă sau un vânzător de lozuri: cele trei încarnări ale sale cele mai bătătoare la ochi. Dar ceea ce nu face sînt vizitele la domiciliu. Trebuie să te duci tu după el.”

   Există zile şi zile: mai bune sau mai rele. Toate acestea se datorează unui „borfaş” care e destinul. El este un adevărat păpuşar, regizor al filmului mut sau mult prea zgomotos care e parcursul lui Miercuri. Destinul ne loveşte, ne priveşte de la colţ de drum, dă lovitura de graţie şi pleacă. Alteori se lasă aşteptat sau trebuie căutat printr-o hartă egală cu învăţătura şi munca. În această zi trebuie să ne urmăm instinctele, să dăm ce e mai bun din noi pentru a ne îndeplini un vis, a atinge destinul care stă…stă şi ne aşteaptă, dar nu pentru mult timp!

  Ziua de JOI aparţine lui George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru

   „Orice s-ar întâmpla, tot dispari şi nu se mai aude nimic nici despre tine ca persoană, nici despre ce ai realizat. Eşti şters şi scos în afara istoriei…ceea ce avea, într-adevăr, importanţă erau relaţiile dintre oameni şi cel mai simplu gest – o îmbrăţişare, o lacrimă, o încurajare spusă unui muribund – avea valoare în sine.”

   Un om trebuie să arate şi celorlalţi semeni ai săi că nu este o simplă făptură din lut, fără pic de sentiment, un robot al rutinei, lipsit de empatie. Să arătăm că ne pasă de cei din jur, să le arătăm că nici ei şi nici noi nu vom fi „scoşi în afara istoriei”, că nu vom reprezenta doar o piesă aşezată în pământ, deasupra flori şi bordură, scris pe piatră numele, anul şi data morţii. Cum facem acest lucru? Gândind, încercând şi, cel mai adesea, eşuând, apoi ridicându-ne cu un surâs şi patru cuvinte aşezate într-o întrebare: „Vezi că se poate?”.

   Ziua de VINERI o dedic lui Haruki Murakami, „Kafka pe malul mării”

   „Timpul atârnă cu greutate asupra ta, ca un vis vechi plin de tâlcuri. Te mişti încontinuu, încercând să te strecori. Nu vei putea scăpa niciodată de el, chiar de-ar fi să ajungi la marginea lumii. Dar dacă aşa e să fie, eşti nevoit  să mergi până la marginea lumii. Sunt lucruri pe care nu poţi să le faci decât dacă ajungi până acolo. ”

   La finele unei săptămâni ne amintim ce am reuşit să realizăm, dar oricât de mult încercăm mereu va fi un acel ceva pe care nu am reuşit să îl ducem la bun sfârşit. Timpul e un jucător dur, se uită la noi cum vorbim cu cei dragi, cum facem diferite activităţi, ne bucurăm de viaţă până la momentul în care sună o alarmă care anunţă că borcanul cu nisip s-a spart şi am rămas fără el, s-a risipit. Pentru a nu ajunge în acest impas e bine să ne folosim cât mai bine de fiece secundă, mai important, să nu credem că am pierdut ceva important pentru simplul motiv că am făcut altceva important. Fiecare lucru îşi are propria valoare: noi o vedem, tu o vezi, ei o văd. APRECIAZ-O!!!

Zilele de sâmbătă şi de duminică rămân la aprecierea noastră: când ne vom crea propriile citate…

-Oh, iată...se pare că o femeie te poate totuşi surprinde!”

Cineva care să mă apere, de Meredith Duran-recenzie

Seria: „Reguli pentru nesocotiţi”

Colecţia: „Iubiri de poveste”

Alma, marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

Titlul original: „Lady be good”

Traducere din limba engleză: Mihaela Sofonea/Graal Soft

An apariţie:2017

Număr de pagini:279

   Ce este de făcut atunci când ne simţim deprimaţi? Moralul este la pământ, totul în jurul nostru pare înnegurat, cei din jur nu ştiu cum anume să ne ajute. O stare ca aceasta poate apărea din varii motive şi vom avea nevoie de un medicament prescris de un specialist. Acesta va fi un volum care să ne facă să râdem cu gura până la urechi de replici atent măsluite, de caractere impulsive care se lovesc verbal, cu săbii, cu priviri ascuţite care pot tăia şi în cel mai nepăsător individ. Imaginaţi-vă o furtună, dragi cititori, una care vă ia pe sus şi vă duce…cine ştie unde. Ceilalţi vor încerca să vă înţeleagă: oare de ce râde atât de tare, oare cum a scăpat de starea aceea apăsătoare? Ce răspuns vom da? Am un medic bun: Merdith Duran.

  Meredith Duran este o autoare îndrăgostită de istoria Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. La vârsta de 13 ani a realizat o listă de ţeluri care cuprindea, printre altele, scrierea unor romane de dragoste, să încerce sushi şi vizitarea Londrei pentru a vedea portretele lui Holbein. În acest moment e fericită că a reuşit să le îndeplinească pe toate şi că au devenit favoritele sale. Atunci când nu scrie, lui Meredith îi place să citească, să predea, să coasă, picteze, să vâneze jurnale vechi de călătorie ale femeilor din Anglia secolului al XIX-lea.

   Volumul „Cineva să mă apere” se deschide cu un poem de vitejie despre „Atacul lui Kit”, „Şi vom striga numele care răsună în sufletele tuturor patrioţilor:/Maiorul John Christian Stratton, eroul de la Bekhole!”. Cine este acesta? Un bărbat care a trecut prin multe în viaţa sa: cel mai mare crai al Londrei, fiul al doilea al vicontelui Palmer şi erou de război. Pare a fi omul lipsit de griji, care va avea mereu orice îşi va dori, numai nu şi libertatea deplină. Pe câmpul de luptă el şi-a arătat curajul, isteţimea, dar…a fost capturat de un rus, Bolkov, care doreşte să se răzbune. Îl lasă în viaţă pe Christian cu promisiunea că îi va ucide fiecare om drag lui. Începe cu tatăl şi cu fratele acestuia, dar nu reuşeşte să se apropie atât de repede de sora şi de mama lui Kit pentru că acesta le trimite degrabă pe continent. Anii trec, iar aşa-zisul nostru crai se maturizează şi plănuieşte o ambuscadă pentru cel care i-a luat ce avea mai drag. Pentru aceasta are nevoie de o soţie drept momeală şi o alege pe aceea care doreşte să se elibereze de fratele său şi să îşi conducă singură casa de licitaţii: Catherine Everleigh. La una dintre petrecerile acesteia, el va fi, însă dat peste cap de una dintre animatoare,  o tânără cu ochi albaştri şi părul de abanos care…pare un pic prea şireată. În timp ce el dansa cu Catherine, fata îi pune acesteia o brăţară la loc, după ce altă persoană o furase, toate acestea fără a fi observată de aproape nicio persoană. Cum se numeşte aceasta? „Lilah Marshall” pentru lumea bună şi Lily Monroe, nepoata lui Nicholas O’Shea, conducătorul celor de la periferie, celor decăzuţi. Ea este într-o misiune în acea seară. Unchiul ei a promis că nu va divulga secretul acesteia cu privire la originea sa dacă îi va mai face un ultim favor şi anume acela de a fura de la fratele lui Catherine câteva documente. Zis şi făcut, dar când să iasă tânăra din birou, aude voci şi se ascunde sub masă. Intră Peter Everleigh şi Christian care vorbeau despre dorinţa celui de pe urmă de a o curta pe Catherine. La un moment dat Christian se apleacă şi dă nas în nas cu Lilah a noastră. Surpriză: nu scoate o vorbă despre acestea, dar nu înseamnă că pericolul pentru tânăra noastră a trecut. După ce aceştia părăsesc camera, Lilah se ridică şi pleacă, dar e prinsă în capcană de Christian care o seduce şi îi fură documentele. Pentru a le primi înapoi ea trebuie să devină doamna de companie a lui Catherine şi să îi divulge lui Kit toate secretele celei de pe urmă pentru a o convinge să se căsătorească cu el. Vedeţi dumneavoastră, Catherine era mai interesată de antichităţi decât de un viconte chipeş care încerca sus şi tare să o determine să spună un, aparent simplu, da.

   Lilah cine este de fapt? Fiica fostului conducător al plebei şi sora unei fete care a murit mult prea tânără, înainte de a-şi fi realizat un vis: să trăiască respectabil, fără şiretlicurile şi misiunile imposibile ale unui unchi autoritar. Cele două, hoaţe de meserie, au încercat acestea, dar sora lui Lilah nu a mai reuşit. Ea a continuat visul mai departe şi l-a realizat; este la un singur pas de libertate, iar Christian îi stă în drum. Îl lasă să îşi facă jocul, dar cad amândoi pradă unei iubiri mistuitoare care pe mine m-a amuzat nespus, mai ales că la început cei doi nu se înţelegeau deloc:

„-Ascultă, spuse ea scurt, pe un ton care sugera „imbecilule”. Catherine este înamorată de femeile Hughley…Au fost savante şi artiste, şi totodată soţii şi mame. Dar ceea ce-i place este felul în care soţii lor le-au susţinut interesele.

El încuviinţă scurt şi iritat. –Bine…bineînţeles că doreşte un soţ care o admiră. Ce femeie nu doreşte asta? Dar îţi mulţumesc pentru observaţiile evidente.

Ea îşi miji ochii. – Iartă-mă! Bineînţeles că ai dreptate. Noi, femeile, suntem foarte previzibile. Apoi, cu o forţă surprinzătoare, smulse pumnalul din uşă, îl ridică, îl înălţă o dată în aer şi-l aruncă. Lama trecu pe lângă el, atât de aproape, încât simţi aerul vibrând. Cu gura căscată, se întoarse. Cuţitul ţintuia acum tapiseria de pe perete. Se înfipsese în ochiul leului de pe zid.

-Oh, iată…se pare că o femeie te poate totuşi surprinde!”

  Aparenţele înşeală de cele mai multe ori şi Christian învaţă acestea din plin :-).  Povestea se complică, sora şi mama lui Kit se întorc la Londra, iar Bolkov abia aşteaptă, dar ochii îi poposesc asupra lui Lilah… Ce se va întâmpla rămâne ascuns printre rânduri…

   Opera este relatată la persoana a III-a de un narator omniscient, omniprezent. Firul epic este unul dinamic, se trece repede de la o ipostază la alta. Mai mult decât atât, ceea ce impresionează este că nu aflăm o singură faţetă a poveştii, doar a lui Lilah sau a lui Christian, ci pe a ambilor. Acţinea este complexă. Personajele sunt caracterizate direct şi indirect, mai ales prin gesturi, acţiuni, mimică şi vorbe, narator şi cei din jur. Ele se autocaracterizează pe baza experienţelor trăite „simţise genul acela de bucurie, fără îndoială. Fusese un copil fericit. Visase la aventuri nobile şi să devină erou. Dar ce mare era distanţa dintre idealurile copilăreşti şi realitatea blestemată. Să ucizi o duzină de oameni, cu mâinile goale. Să câştigi o medalie. Să devii o caricatură, promovând arme.”Descrierile spaţiale sunt, însă sumare dat fiind faptul că autoarea s-a concentrat pe psihicul personajelor şi dialog. Per total cartea este una relaxantă, cu aventură, dragoste, comedie şi incertitudini care se dezleagă la final.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

NOTĂ: 5 steluţe

Cartea Cineva care să mă apere, de Meredith Duran a fost oferită de Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

          Primul Rege Shannara, de Terry Brooks-recenzie

Editura: Minerva

Titlul original: First King of Shannara

Traducere: Dora Fejes

An apariţie:2006

Număr de pagini: 590

   Cartea nu este un simplu obiect, lipsit de viaţă, fără culoare…ea cuprinde lumi întregi, oameni, creaturi mitice ori animale fantastice, fiinţe mai puternice ori mai firave, personaje de tot felul. Cartea este precum un film la care punem stop ori de câte ori închidem un volum; ea modelează, prezintă precum un maestru păpuşar o altă realitate şi dă speranţă cititorului pentru viitor. Orice persoană are vise, un ideal pe care şi-l creează în diverse moduri: cântând, dansând, învăţând ori…scriind, lecturând. În fond ceea ce doreşte autorul, se va întâmpla în volum, iar lectorul va putea să se schimbe urmând un drum conturat într-o carte. Aceasta este precum un portal către o nouă lume, inimaginabilă în care sălășluiesc misterioşii Druizi, magicienii şi fiinţele malefice care vor să domine. Pe acele meleaguri pădurile te protejează de ochii necruţători, iar marele Sfat ia decizia finală.

    Epicul fantastic a luat naştere când Terry Brooks a publicat „Sabia lui Shannara” în 1977(prima carte din seria Shannara) un gen pe care J.R.R. Tolkien îl folosise în „Stăpânul inelelor”, dar despre care majoritatea editorilor nu credeau că poate aduce bani. Cu primul său roman, Brooks a dovedit criticilor că s-au înşelat şi a mai publicat de atunci paisprezece romane din seria Shannara, devenite ulterior bestseller-uri.

   Cartea se deschide cu o discuţie despre…un sfârşit. Bremen, unul dintre druizii străvechi, care şi-a părăsit neamul pentru a studia în linişte magia şi Kinson, luptătorul întors dintr-o călătorie cu mai multe minusuri decât plusuri. Unul altuia îşi destăinuie ce au aflat cât timp nu s-au văzut: trolii au pornit către răsărit cu miile şi sunt conduşi de Vrăjitorul Comandant, un fost druid care s-a dedat magiei negre, s-a lăsat consumat de ea şi de somnul mileniilor. Acesta s-a trezit şi doreşte să cucerească pe toţi, începând cu druizii.

   Bremen va pleca împreună cu Kinson să îi prevină pe druizi despre răul ce are să vină, dar…nimeni nu se încrede în el, îl iau în râs, nu primeşte nici măcar o audienţă în faţa marelui Sfat. Cu toate acestea vocea sa a ajuns la doi dintre vechii săi prieteni: Risca, maestru în arta războiului şi Tay Trefenwyd, „un elf cu o înălţime şi un gabarit neobişnuite, uscăţiv şi cu un aer mai stângaci…păr blond, ochi albaştri”, „Bremen se bazase pe faptul că aceşti doi bărbaţi, mai mult decât oricare alţii, îşi vor dezvolta deprinderile în practicarea magiei”. Alături de ei, de Kinson şi de Mareth – o tânără care pare a nu-şi găsi locul niciunde din cauza puterilor sale de necontrolat, atât tămăduitoare, dar şi distrugătoare – vor pleca într-o misiune care fie se va finaliza cu moartea, fie cu izbânda…Ce va fi oare? Ce va fi?

   Prima lor oprire este…Hadeshorn. Druidul nostru speră ca va putea primi soluţia celor ce se vor petrece de la spiritele celor morţi, dar „Hadeshorn le este interzis muritorilor,..druizilor. Apele lor sunt otrăvite. O singură înghiţitură şi eşti mort.”. Nimic  nu va descuraja micul nostru grup; vor continua să meargă înainte, fără să privească în urmă. Odată ajunşi, Bremen va vorbi cu spiritele, dă orice la schimb pentru a afla o cale de a-l distruge pe Vrăjitorul Comandant, poate că…şi viaţa.  Acele fantasme îi vor arată câteva imagini: Paranorul şi druizii sunt sortiţi pieirii, Vrăjitorul Comandant va invada cele patru tărâmuri, dar poate fi oprit cu ajutorul unui talisman, Nestemata Neagră. Pentru a putea reuşi, bătrânul druid îi va cere lui Risca să plece către meleagurile gnomilor pentru a-i preveni şi pe Tay către elfi.

   Pe cine va întâlni Tay? Pe un viitor rege al elfilor, un ales al sabiei, pe Jerle Shannara, alături de care vor pleca să îl înfrunte pe Vrăjitor, mergând prin locuri ascunse, periculoase

 

„Aceasta este Chew Magna. Noi trăim încă aici. Nu atingeţi nimic. Nu luaţi nimic. Rădăcinile ne sunt adânci şi puternice. Fiţi cu băgare de seamă….Ce înseamnă asta? Că magia păzeşte ceea ce se află dincolo de această deschidere. Că orice tulburare a ei va aduce după sine urmări neplăcute…dar zice că ei sunt încă în viaţă…Aşa ceva nu se poate! Uitaţi-vă la crestături! Scrierea asta e din vremuri feerice!”.

     Oare vor reuşi să salveze cinci persoane o întreagă lume? Rămâne de citit…

     Opera este relatată la persoana a III-a, naratorul este omniscient şi omniprezent. Descrierile spaţiale sunt bogate în detalii, „Noaptea era adâncă şi de o incredibilă splendoare, cu cer straniu, purpuriu, spuzit de stele şi cu luna în al treilea pătrar. Vastă şi de o infinită profunzime, fără de nori şi goală de lumină, ai fi zis că o mătură uriaşă trecuse peste bolta cerească, iar stelele străluceau ca diamantele pe întinderea-i mătăsoasă. Se vedeau cu miile, atât de multe, încât în unele locuri păreau a se uni, formând pete ca de lapte vărsat. Kinson le privi şi se minună”. Personajele sunt frumos conturate, se remarcă prin isteţime, curaj, dorinţa de a reuşi, de a înfrânge pe toţi şi pe toate pentru a proteja ceea ce le aparţine: viaţa şi propriile tărâmuri „n-avem de unde şti de ce-ai fost ales. Poate pentru că ai fost menit să devii Rege al Elfilor. Poate că motivele sunt ascunse vederii noastre. Morţii cunosc lucruri pe care noi nu le ştim. Poate că ni le-ar spune, dar ei au decis să nu vorbească. Trebuie să luăm asta aşa cum e şi să mergem mai departe. Tu vei fi purtătorul sabiei. Tu o vei purta în bătălie. Aşa a fost scris. N-avem de ales.”. Eşti şi tu gata, dragă cititor,  să îţi accepţi destinul şi sabia pentru a deveni rege şi a înfrânge întunericul?

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Primul Rege Shannara de Terry Brooks este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Surse imagini: pinterest.com

 

by -
4

 

Întoarcere la casa de vară, de  Jude Deveraux-recenzie

Titlu original: „Return to summerhouse”

Traducere: Anca Nistor

Editura Miron

Număr de pagini: 367

 

   Vara vine pe nesimţite. Intră în casele noastre precum o fantasmă şi ne învăluie în mantia sa de satin înflorat. Nu ne mai dă drumul… Misterul ne învăluie, greierii cântă la ferestre, totul pare că se trezeşte la viaţă după un lung somn. Precum vara care readuce zâmbetele pe faţă, la fel, cartea de faţă mi l-a redat pe al meu. Nu judeca volumul nici după copertă sau după primele trei capitole este o vorbă care nu îşi schimbă sensul, dar determină pe cel care citeşte să îşi modifice punctul de vedere radical. Lăsăm de acum în spate prejudecăţile şi haideţi să ne avântăm într-o lume absolut normală, în care trei femei care nu au nimic în comun, care se disting precum acul de aţă, să ajungă să călătorească în timp pentru a putea să repare o viaţă, lumea unei persoane sau a alteia, arborele genealogic, în care vor găsi o iubire şi…încă un mic ingredient, o speranţă de mai târziu.

   Jude Deveraux(Jude Gilliam) s-a născut pe data de 20 septembrie 1947 în Fairdale, Kentuky şi este autoarea a peste 40 de volume care au fost trecute pe lista „The New York Times Best Selle list”. Este cunoscută pentru romanele istorice de dragoste: povestirile sale au de cele mai multe ori în centru eroine puternice care îşi duc viaţa în anii trecuţi ai secolului al XIX-lea Colorado sau New Mexico. Câteva dintre volumele publicate de aceasta sunt „Fecioara”(1988), „Iubire de catifea”(1982), „Invitaţia”(1994).

   „Întoarcere la casa de vară” se deschide cu prezentarea unuia dintre personajele principale ale volumului şi anume Amy. Amy cea care vrea să aibă totul mereu planificat, paturile făcute, mâncarea pregătită la ora stabilită, nimic care să iasă din ordinar. Ceva, însă se va deplasa dincolo de sfera banalului şi îi va strica personajului nostru lumea mult prea perfectă în care trăia. Amy nu a planificat doar ora mesei, ea şi-a organizat întreaga viaţă: încă de mică ştia că are să se căsătorească cu Stephen, că vor avea doi băieţi şi o fată. Din păcate a pierdut o sarcină şi acest lucru s-a resimţit ca pe o nerealizare, un eşec. Se pierde, nu mai vorbeşte cu cei din jur atât de mult, iar soţul ei caută o soluţie. Zis şi făcut: cât timp copiii şi Stephen sunt plecaţi cu cortul, Amy va pleca la…casa de vară a lui Jeanne Hightower. Ce se va întâmpla în acest loc? Va cunoaşte alte două femei: pe Faith, o văduvă care şi-a înecat tinereţea în pierderea soţului şi al prietenului din copilărie şi  Zoe, o tânără care a suferit un accident de pe urma căruia a pierdut o parte din viaţă, memoria şi când s-a trezit putea să picteze ca nimeni altul, dar tot oraşul o ura. De ce au fost aduse laolaltă? Pentru a se vindeca una pe alta. Cum începe procesul?

   Cu două vise despre trecut care…se tranformă în realitate şi câteva cărţi de vizită pe numele Madame Zoya. Amy adoarme şi se trezeşte în secolul al XVIII-lea al rochiilor mult prea mari, al bărbaţilor cu rang, titlu şi conac şi al femeilor din clasa de jos. Pe aceste meleaguri nu este decât o bucătăreasă care va fi cumpărată cu două guinee de către un bărbat care seamănă mult prea bine cu soţul său, doar culoarea părului diferă: de la blond la brunet. Nopţile nu sunt, însă prea lungi aşa că visele le urmează soarta. Ziua Amy caută informaţii despre acest „străin” şi…surpriză! Găseşte tot ceea ce are nevoie, dar îi află destinul: va fi ucis cu un pumnal în inimă. Nu după mult timp descoperă o carte de vizită a unui medium. Le aduce cu ea pe Zoe şi pe Faith, iar mediumul le va trimite în trecut pe cele trei pentru câteva săptămâni spre a-l putea salva pe acest bărbat. Ajunse în acele timpuri, fiecare va învăţa despre dragoste –  Zoe, Faith şi despre dor şi despre cum nimic nu trebuie să fie perfect pentru a funcţiona. Oare vor reuşi să îl salveze cele trei pe misteriosul din visele lui Amy, oare vor mai vrea să părăsească trecutul? Rămâne de citit…

  Opera este scrisă la persoana a III-a, naratorul este obiectiv, omniscient şi omniprezent. Autoarea s-a concentrat mai mult pe îmbinarea dialogului, pe replici, motiv pentru care lucrarea are mai puţine descrieri spaţiale „Ce-mi pasă de societate? N-am plecat de aici de ani de zile…Am nevoie de tine, Amy…doar pe tine te mai am”. În unele situaţii, personajele se autoanalizează psihic „Amy se gândi că se descurca bine cu Faith şi Zoe, pentru că nu le lăsa să vadă cât de mult o tulburau acele vise. Gândul că trăia acele vise până într-atât că se trezea cu urme ale lor pe trup era destul…o tulburau pe dinăuntru, în minte. Acel Hawthorne părea să însemne ceva pentru ea ”.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Întoarcere la casa de vară, de Jude Deveraux a fost oferită de Editura Miron. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Miron. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi librarie.net

 

 

Cine să fie de vină pentru această încurcătură?

Replica, de Lauren Oliver-recenzie

Editura: Nemira

Traducere: Dorina Tătăran

Număr de pagini: 190/233

An apariţie: 2017

    Roata se învârte, oamenii se transformă şi nu numai: CĂRŢILE se schimbă spre polul opus. Dragi cititori aş vrea să vă imaginaţi pentru câteva secunde că sunteţi un personaj, că trăiţi cu intensitate acele momente din volum în care inima vă bate nebuneşte, adrenalina vă curge prin vene şi a venit momentul să alegeţi între viaţă şi moarte. Acestea sunt emoţiile care m-au trezit, dar nu la realitate, ci la imaginar cu un pahar de epitete, de imagini dinamice aruncate în faţă seara ori ziua în amiaza mare. Ce anume m-a frapat la această carte este dubla personalitate: întorci cartea pe o faţă şi citeşti „Replica-Gemma…Întoarce cartea pentru povestea Lyrei…”. Curiozitatea nu poate fi înfrântă, faci ceea ce scrie şi descoperi o altă eroină a poveştii. Ambele se leagă într-un singur cadru, dar văzut de pe poziţii diferite: replică şi om? Cine să fie de vină pentru această încurcătură?

   Lauren Oliver  s-a născut pe data de 8 noiembrie 1982 şi este autoarea unui bestseller New York Times intitulat „Before I Fall”, care a câştigat şi Premiul Publishers Weekly Best Book of the Year. „Delirium”, al doilea volum pe care l-a semnat, este prima carte dintr-o trilogie şi se află, şi ea, pe lista de bestselleruri New York Times. De acelaşi succes s-au bucurat şi celelalte volume din serie. Lauren Oliver a studiat literatura şi filosofia la University of Chicago. În prezent este scriitoare profesionistă şi locuieşte la New York.

   Voi începe cu partea mov a volumului, cu povestea Lyrei. Aceasta este o fată care numai o viaţă normală nu a dus: a fost mereu acel şoricel de laborator cu care se juca şi pe care experimenta un mare doctor, numit Dumnezeu. Acesta este cel care a adus pe lume sutele de replici, băieţi şi fete, pentru a descoperi un element mai vital: un leac pentru moarte. Lyra este o astfel de replică ori clonă. De când se ştie aceasta a fost înconjurată de asistente, de doctori care îi făceau perfuzii şi îi administrau medicamente, de alte fete care arătau la fel. Nu a fost tratată ca un om, ci ca un monstru care mai bine nu ar exista. Singurele care s-au comportat altfel cu tânăra noastră au fost o asistentă şi o doctoriţă care, de altfel, a şi învăţat-o să citească şi să viseze. Ai crede că într-o lume în care esţi înconjurat de medici şi de medicamente eşti ferit de boli. Realitatea este alta: Heaven, sanatoriul în care se află Lyra, este bântuit de o epidemie care răpune vieţile fetelor şi băieţilor creaţi. Se doreşte a se găsi doza exactă şi ingredientul necesar pentru a nu mai exista aceste riscuri sau…cel  puţin acestea le crede protagonista. Boala se extinde şi spre Lyra. Alte replici ajung mult prea repede la sfârşit, iar una reuşeşte să fugă: un băiat. Heaven va fi cuprins de flăcări, iar Lyra se salvează şi îl întâlneşte pe  numărul 72 care nu demult evadase. Se ascund de soldaţii care dăduseră foc la institut şi sunt găsiţi de doi tineri: Gemma şi Jake. Cei de pe urmă se oferă să îi ajute pe 72 şi Lyra să îşi caute un loc unde să locuiască, să înceapă de la ceva, chiar infim fiindcă nu cunoşteau lumea din afara Heaven. Se dovedeşte că fiecare îşi urma propriul interes: Gemma doreşte să afle care este legătura tatălui său cu Heaven, iar Jake vrea să ştie dacă tatăl său s-a sinucis cu adevărat sau fusese ucis fiindcă aflase mult prea multe despre institut.

   Partea verde a volumului…Gemma este o adolescentă care trăieşte cu un complex de inferioritate: nu arată la fel de bine ca… nu învaţă la fel de bine ca. Părinţii o tratează ca pe o păpuşă de porţelan, nelăsând-o să meargă în excursii, la întâlniri, trebuind să îi ştie fiecare mişcare. Oare de ce? Această întrebare a prins contur şi în mintea tinerei noastre care va dori răspunsuri. Dar unde să le găsească? La Haven, locul pe care tatăl său îl pomenise în discuţiile cu mama sa şi care era unul dintre motivele pentru care Gemma nu avea voie să plece în vacanţă cu prietena sa în Florida. Care este planul lui Gemma? Fuge de acasă cu Pete, un băiat care vorbeşte vrute şi nevrute şi…ajunge la Haven exact la momentul în care incediul părea a se domoli. Pe cine va întâlni? Pe Jake şi, mai apoi, pe Lyra şi pe 72.

   Protagoniştii noştri îşi doresc răspunsuri, trec prin momente care ne vor ţine inima pe loc, se îndrăgostesc, se urăsc, dar rămân împreună. Un grup mozaic care va cunoaşte iubirea, curajul şi moartea…

   Volumul este redactat la persoana a III-a de un narator omniscient, omniprezent şi obiectiv. Ritmul cu care înaintează acţiunea de la expoziţiune la intrigă, punct culminant este unul trepidant. Autoarea reia firul întâmplărilor în povestea de cealaltă parte a cărţii. În abstract ar părea că întâmplările se repetă, dar în concret aflăm elemente noi şi vedem o altă viziune asupra poveştii: Gemma vede, simte, trăieşte într-un fel acele evenimente, iar Lyra într-un alt fel. Lyra are o anumită gândire, o anumită personalitate:

„ea încă nu înţelegea ce anume le făcea pe replici atât de diferite de oameni, niciodată nu reuşise să înţeleagă. Şi ea îşi dorea diverse. Îşi dorise să înveţe să citească. Îi fusese foame, frig, fusese obosită, îşi dorise mâncare şi un pat al ei”; află ce este libertatea şi ce înseamnă să ţii pentru o altă persoană „le vor înfrunta împreună, aşa cum erau atunci: transformaţi în oameni prin bucurie, printr-un sentiment al apartenenţei, la fel ca libertatea”. Gemma va învăţa să se aprecieze mai mult, se va redescoperi:

„Tu eşti uimitoare, mă auzi? Tu eşti perfectă!…Sunt un fel de monstru…”, „nu se mai simţea chiar extraterestru. Se simţea un pic mai deşteaptă. Şi un pic mai uimită de toate misterele pe care le văzuse, de complexitatea universului şi de oamenii din el. Chiar un pic mai umană”.

     Descrierile spaţiale nu sunt numeroase, dar această autoanaliză pe care personajele o fac, felul în care percep lumea din jur: replica-omul, omul-replica; acestea sunt elementele care dau o coloratură aparte lucrării lui Lauren Oliver. Nu uit de suspans, de întorsăturile de situaţie pentru că ştim şi nu ştim cine este REPLICA şi cine este FIINŢA UMANĂ? Poate că este una şi aceeaşi persoană? Trebuie să citim să aflăm.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Replica, de Lauren Oliver a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Assassin’s Creed: Renaşterea, de Oliver Bowden-recenzie

 

Editura/Paladin Fantasy

Traducere din limba engleză: Matei Sâmihăian

Titlul original: „Assassin’s Creed: Renaissance

An apariţie: 2016

Număr de pagini:401

 

   Să citesc sau să nu citesc un volum…O dilemă cu care se confruntă la un moment dat fiecare dintre noi. Totul devine şi mai obscur când primeşti opinii variabile: unele cu plus şi altele cu minus. Trebuie să alegi o tabără dintre acestea, iar eu am achiesat la grupul cu plus în ceea ce priveşte cartea „Assassin’s Creed: Renaşterea”. Ritmul cu care autorul ne descrie personajele,  în care ne arată acţiunile lor, felul de a gândi, cu cine se întâlnesc, ce anume au descoperit, este foarte rapid. Nici nu ştii când să laşi cartea jos din mână, când să faci pauză. Am încercat să-mi explic acest mod de a nara; am urmărit un videoclip al jocului care are tematica volumului şi am găsit răspunsul.

    „Assassin’s Creed: Renaşterea” este precum un carusel, o tornadă care te învârte, te învârte…la final doreşti să fii în continuare învârtit. Cine este autorul care a adus la lumină această carte? Oliver Bowen (pseudonimul scriitorului Anton Gill) care, în ultimii 27 de ani, a publicat 35 de volume. S-a născut în Ilford, Essex, fiul unui german şi al unei englezoaice, a crescut în Londra. Gill este un scriitor specializat în perioada Renaşterii. Pe parcursul unui interviu pentru UbiWorkshop a declarat că este un jucător avid de jocuri video, inspiraţia sa urmând filtrul celor pe care le vede şi trăieşte în cadrul acelor  peisaje şi personaje digitale.

    „În vreme ce credeam că învăţ să trăiesc, învăţam să mor” (Leonardo da Vinci). Acestea sunt cuvintele care deschid opera de faţă. La început mi s-au părut artistice, fără legătură cu ceea ce urma să aflu, dar m-am înşelat. Personajul principal este Ezio Auditore, fiul unuia dintre cei mai influenţi oameni şi care conducea moneda în oraşele Italiei, banca. Tânăr, fără de grijă, intră mereu în bucluc: se luptă pe străzile oraşului cu bandele rivale, sare de pe acoperişurile clădirilor, bisericilor, doarme mai mult decât trebuie şi este prins de tatăl logodnicei în patul acesteia şi fugărit. Ştie că aceşti ani sunt ultimii pe care îi mai are în libertate, dincolo de afacerile familiei, de biroul tatălui său şi de toate actele cu dobânzi, calcule, sume mult prea mari ori deficitare. De ce tocmai el să preia acestea, când ar avea şi un frate mai mare, pe Federico? Pentru că are ceva special cunoscut doar de către tatăl său.

   Ezio îşi ascultă de fiecare dată părintele, ducând mesaje secrete în oraş, dejucând comploturi, prinzând porumbei mesageri şi luând informaţiile necesare. Are grijă, de asemenea, de sora, de mama sa şi de fratele mai mic. Aşa se face că, mergând alături de mama sa, îl va cunoaşte pe…Leonardo da Vinci. Acesta se arată temător cu privire la propriile opere:

„sincer să fiu, mi-e greu să mă hotărăsc, iar acum sunt pe cont propriu. Ador să pictez şi ştiu că pot s-o fac, dar… cumva pot să prevăd rezultatul final înainte de a ajunge la el şi asta face lucrurile greu de terminat câteodată. Trebuie să fiu împins de la spate!”

  Pentru Ezio, Leonardo este o persoană diferită, total nelalocul ei şi va părea reticent când cel de pe urmă îi va propune să se reîntâlnească. Tănărul nu ştie cât de repede se va întoarce.

   Ajuns acasă eroul nostru este convocat din nou de către tatăl său pentru a duce mesaje mai multor persoane. Zis şi făcut, dar de la fiecare dintre acestea primea câte un avertisment de a se întoarce şi a-şi preveni tatăl să îşi fortifice cât mai bine locuinţa. Ezio are un presentiment, ştie că are să se întâmple ceva rău, dar nu vrea cu niciun chip să creadă acestea. Fuge, sare de pe clădiri şi ajunge acasă unde îşi găseşte mama plângând şi pe sora sa însângerată. Se uită împrejur  crezând că are să îşi vadă fraţii şi tatăl, dar nici urmă de aceştia. Află de la mama sa că gărzile oraşului i-au arestat şi dus în închisoarea din turn. Încetul cu încetul Ezio începe să conştientizeze cele ce se petrec şi îşi va trimite sora şi mama la casa doicii sale, el trebuind să afle răspunsurile din vorbele tatălui său. Se va căţăra până în turn şi va afla de la tatăl său că trebuie să se întoarcă acasă, să deschidă uşa secretă din bibliotecă, să coboare treptele şi să deschidă cufărul din centru pentru a lua documentele şi tot ceea ce găsea şi să le ducă unuia dintre prietenii săi. Nu a avut timp, însă să îi spună nimic altceva tânărului nostru. Ce găseşte acesta în interior? Acte şi…o pelerină aproape albă, o sabie. Va îmbrăca pelerina, va prinde arma la cingătoare şi…ceva se întâmplă…pare că a căpătat mai multă forţă. Ieşind din casă va fi prins de gărzi, dar le va ucide cu priceperea pe care nici măcar nu ştia că ar fi posedat-o vreodată. Constată că dorinţa de a omorî se intensifică, dar reuşeşte să o răpună pentru a merge mai departe la gonfalonierul Uberto Alberti. Ajuns la  acesta îi va înmâna documentele, dovezile că tatăl şi fraţii săi fuseseră arestaţi pe nedrept. Pare că totul se rezolvă mult prea uşor, câteva zâmbete ici şi colo, „tatăl tău îmi este prieten”. Ezio pleacă cu inima mai uşoară, dar…nu avusese cum să ştie că zarurile fuseseră deja aruncate, procesul a fost măsluit, iar fraţii împreună cu tatăl său, spânzuraţi la ordinul lui Alberti.

   Ce anume doreşte acum eroul nostru? Un cuvânt: RĂZBUNARE. Are, însă nevoie de ajutor şi îl va primi din cele mai diverse surse: Paola, şefa unui bordel, care îl învaţă să se facă nevăzut şi să fure, un pictor deja cunoscut şi…câte şi mai câte. Peste conflictul intern se suprapune unul extern dintre Ordinul Asasinilor şi…Ordinul Templierilor. Mai mult de atât nu pot scrie, rămâne de citit.

   „Assassin’s Creed: Renaşterea” este o carte care mi-a plăcut enorm, mai ales din cauza dinamismului său. Este scrisă la persoana a III-a de un narator obiectiv, omniscient. Acolo unde găseam minusuri în descriere, urmau plusuri în adrenalină, suspans „hotărâse că va folosi lama cu otravă cu discreţie, fiindcă exista tot timpul riscul să-şi administreze din greşeală o doză fatală”. Personajul principal urmează un drum al cunoşterii de sine, al evoluţiei (de unde şi caracterul volumului de bildungsroman): începe ca un tânăr lipsit de griji şi devine un bărbat curajos, gata să facă orice pentru a-şi proteja familia, devenind un asasin „aproape imediat, Ezio împinse oţelul mortal între omoplaţii lui Emilio – moartea veni repede şi în linişte. Eficienţa lui Ezio de a ucide era egalată doar de hotărârea rece şi oţelită cu care îşi îndeplinea datoria chemării”. Umorul şi replicile personajelor nu lasă de dorit:

„Să ne rugăm, frate, spuse călugărul.

-Să ne rugăm?…Pentru ce?

-Pentru paza Domnului!

-Dacă tu crezi că pe Domnul îl interesează treburile noastre, frate Girolamo, mai gândeşte-te! Dar te rog, continuă să te amăgeşti, dacă te ajută să faci timpul să treacă mai uşor…

-Cum poţi să spui aşa ceva? Şi tu eşti preot!”

   Descrierile spaţiale nu lipsesc în această lucrare „torţele licăreau şi pâlpâiau pe turnurile din Palazzo Vecchio şi din Bargello şi câteva felinare sclipeau în piaţa catedralei…unele luminau cheiurile de-a lungul malului râului Arno, unde se zăreau câţiva marinari şi hamali…luminile licăreau prin localuri şi bordeluri, dar foarte puţini oameni se plimbau pe străzi. Trecuseră şapte ani de când Lorenzo de Medici…fusese ales în fruntea oraşului. ”

   Ce poţi face într-o lume în care moartea aşteaptă pasul greşit pentru a te prinde? Să supravieţuieşti „Cum de toată speranţa se duce în vânt, / Cum de se strică planurile noasrte, /Cum de domneşte ignoranţa pe pământ, / Doar moartea, amanta tuturor, le cunoaşte.”.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Assassin’s Creed: Renaşterea de Oliver Bowden a fost oferită de Editura Paladin. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Paladin

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursa foto Pinterest

 

 

 

Cele două Diane, de Alexandre Dumas(tatăl)-recenzie

Editura: Lider

Număr volume: două

   De când mă ştiu mi-au plăcut cărţile scrise de Alexandre Dumas. Am citit volumele sale cu nesaţ în vremea copilăriei. Fiece pagină părea ceva rupt dintr-un film, dintr-o viaţă de om: caracterele descrise, lumea care juca jocul sorţii într-un război, cadrele spaţio-temporale care animă lectorul la a continua lectura. Felul în care compune acest autor denotă măiestrie cu atât mai mult cu cât reuşeşte să introducă cititorul undeva dincolo de viaţa de zi cu zi a Franţei de demult. Luminile altminteri în alb şi negru se descoperă a fi vii şi fac ca toate cele ce se petrec în volum să pară a fi o realitate şi nu o istorie uitată.

   Cine a fost Alexandre Dumas? Un scriitor francez din secolul al XIX-lea, a cărui operă a fost tradusă în peste 100 de limbi. Romanele lui istorice de aventură au fost adaptate în aproape 200 de filme. Primul lui volum – „Cei trei muşchetari” – este una dintre cele mai citite cărţi de toate generaţiile din ultimele două secole.

   Opera se deschide cu…un fiu de conte şi o fiică de rege. Personajele principale ale operei sunt doi orfani. Ei nu ştiu care le este provenienţa, cuvintele tată şi mamă le sunt total necunoscute, dar cunosc un lucru: că există iubire. Doi copii care vor învăţa împreună, vor fi frate şi soră, vor împărţi bucuriile şi neajunsurile. Cine sunt ei? Diana şi Gabriel „tânărul era de rasă normandă aleasă, cu părul castaniu şi ochii albaştri, cu dinţii albi şi buzele roşii ”. La împlinirea vârstei de optsprezece ani, Gabriel află de la doica sa că este Senior de Lorge, Conte de Montgommery. Din păcate familia sa pare să fi fost blestemată fiindcă toţi membrii săi au murit. Tatăl său dispăruse cu multă vreme în urmă şi nu se cunoştea dacă mai era viu sau murise. Gabriel vrea să îşi răzbune familia, dar ştie că dacă mai află vreo persoană că ultimul Montgommery trăieşte e posibil să sfârşească precum ceilalţi. Cum să îşi vadă visul realizat? Să muncească nu cu numele ori cu titlul, ci cu propriile mâini pentru a-şi crea renume şi a câştiga de partea sa forţe noi. Nu vrea să realizeze acestea de unul singur, ci împreună cu prietena sa din copilărie căreia îi promisese că se vor căsători. Planurile îi sunt dejucate fiindcă atunci când ajunge la Diana pentru a-i dezvălui cele aflate constată cu stupoare că altcineva i-o luase înainte: fata de care se îndrăgostise se căsătorise cu un bărbat mult mai în vârstă, fiind constrânsă de o scrisoare şi teamă. Gabriel înţelege situaţia, dar ştie că o va iubi întotdeauna pe Diana. Tânăra va pleca pe un drum presărat cu aur, palate, regi şi regine, iar Gabriel pe altul plin de sânge, omor şi risipă.

   Anii trec, Gabriel îşi creează propriul renume – viconte d’Exmès – alături  de camarazii de arme şi de ducele de Guise. Pare că totul s-a aşezat, dar în realitate norii de furtună abia  s-au adunat. O scrisoare este trimisă ducelui de Guise, iar Gabriel află astfel că regele doreşte să o căsătorească pe Diana cu un nou pretendent din moment ce ducele de Castro, fostul ei soţ, decedase. În fond, era doar o mişcare a regelui pe tabla de şah prin care urmărea o nouă alianţă între familii. Gabriel ştie că acum a venit vremea lui şi se va arăta mai mult decât bucuros să îi facă pe plac lui de Guise, plecând la Paris să ducă regelui Henric al II-lea drapelurile statelor cucerite în război.

   Diana între timp află care îi sunt părinţii: regele Henric al II-lea al Franţei şi maîtressa acestuia, Diana de Poitiers. La puţin timp de la plecarea spre soţul său, cu ani în urmă, acesta a decedat. Ea a rămas doar cu numele: Diana de Castro. Regele a recunoscut-o ca fiind fiica sa legitimă şi a trimis-o la o mănăstire de maici pentru mai multă vreme. Când a fost primită la palat, a intrat de îndată în graţiile regelui, a devenit fiica acestuia în adevăratul sens al cuvântului. Relaţiile cu mama sa, însă nu s-au încălzit din contra, pe zi ce trecea se răceau. Tatăl îi cere acesteia să se căsătorească din nou şi îi explică şi motivele. Tânăra îl înţelege, dar îl roagă să îi mai lase răgazul de a-l mai întâlni încă o dată pe Gabriel şi a clarifica ceea ce simţeau unul pe altul. Regele se învoieşte, dar exista un mic inconvenient: Diana nu ştia nici adevărata identitate a lui Gabriel, nici pe aceea pe care o dobândise el  în război.

   Lucrurile se vor schimba atunci când cei doi se vor reîntâlni şi vor începe mai multe lupte: a lor pentru iubire şi lupta lui Gabriel pentru a reabilita numele de Montgommery. Povestea nu este doar a lor, ci şi a intrigilor de la palat, a comploturilor, relaţiilor amoroase ascunse pe după perdele, urii şi otrăvurilor, a unui servitor care are o dublură malefică ce îi râde în nas de fiecare dată când se întâlnesc. Sper că nu am divulgat prea mult :)

   „Cele două Diane” este scris la persoana a III-a de un narator obiectiv, omniscient, omniprezent. Cadrele spaţiale sunt frumos creionate „era o seară de august senină şi frumoasă. Cerul era limpede, de un albastru intens, dar luna încă nu se arătase. Noaptea părea cu atât mai misterioasă, mai visătoare şi mai fermecătoare… Această blândă seninătate contrasta în mod ciudat cu agitaţia şi zgomotele care umpluseră ziua. Spaniolii dăduseră două asalturi unul după altul, dar fuseseră respinşi de fiecare dată. Provocaseră însă mai multe morţi şi răniseră mai mulţi oameni ”. Dialogul are coloratură deosebită:

„În numele lordului Grey, stăpânul meu monseniore, continuă arcaşul care nu era orgolios din fire, aţi fost desemnat unul dintre cei cincizeci de prizonieri pe care monseniorul amiral trebuie să-i predea învingătorilor. Nu trebuie să fiţi supărat pe mine, sărman nevolnic, pentru că am fost silit să vă dau această veste neplăcută. / Supărat pe tine!Nu, dar lordul Grey, care este un gentilom, ar fi putut să-şi dea osteneala să-mi ceară chiar el spada. Numai lui am de gând să i-o predau, ai priceput?/ Cum va binevoi monseniorul ”.

   Reacţiile personajelor nu lasă loc de dorit „lui Gabriel i se făcu negru în faţa ochilor şi fu nevoit să se rezeme de pervaz ca să nu se prăbuşească. Aşadar, presentimentele nu-l înşelaseră!”, „se întrebă dacă e cazul să stea acolo şi să aştepte, sau să meargă mai departe. Dar nerăbdarea lui nu se împăca cu imobilitatea ”.

   Diane, Diane: una bună la inimă, iar alta pierdută în negura timpului…Ce se va întâmpla cu personajele noastre, oare îşi ştiu cu adevărat originile, poate sunt fraţi? Vor supravieţui unei lumi care se rupe din interior? „Da, te voi salva, tată! Diana mea, te voi salva!”.  

Cartea este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

Vrăjitoarea adevărului, de Susan Dennard-recenzie

Editura: Nemira

Titlul original: Truthwitch

Traducerea: Andreea Florescu

An apariţie: 2016

Număr pagini: 494

 

   Lumea în care trăim este gri, albă ori neagră. A spune că aceea din cărţi este mai roz nu poate fi decât minciună pentru că se află la mila autorului păpuşar care se joacă cu personajele, le învârte de la stânga la dreapta, către centrul sălii de dans şi înapoi. Prin urmare volumele pe care le citim nu pot să fie întotdeauna monocrome, ele arătând ceea ce doreşte creatorul şi ţesând în mintea noastră o aşteptare… Aşteparea devine din ce în ce mai apăsătoare, persoanjul trece prin fel şi fel de întâmplări, pare că îl pierdem, dar revine. Nu ştii la ce să te aştepţi. Aceasta este reţeta succesului unei cărţi: imprevizibilul.

   Cartea scrisă de Susan Dennard, „Vrăjitoarea adevărului” a respectat ingredientele: imprevizibil, acţiune, umor, puţină dramă, dragoste şi furie. Autoarea s-a născut pe 25 februarie 1984 în Georgia, SUA. A studiat statistica, apoi a urmat studii de biologie marină la Great Lakes Institute of Environmental Research din Windsor, Ontario. Din anul 2009a început să scrie beletristică. A debutat în 2012 cu romanul „Something Strange and Deadly”, primul volum dintr-o trilogie. „Vrăjitoarea adevărului”, prima parte din seria „Tărâmul Vrăjitorilor”, a apărut în ianuarie 2016 şi a devenit bestseller New York Times. Următorul volum urmează să fie publicat în anul 2017.

   Titlul dă în vileag subiectul volumului. Este vorba de o vrăjitoare care ştie când anume cineva minte şi când spune adevărul: Safiya fon Hasstrel din oraşul Venaza. Pare un dar cu totul şi cu totul minunat: să cunoşti firea omului, dar în realitate este un chin. Safiya trebuie să îşi ascundă această putere, altminteri ar putea deveni păpuşa din mâinile copilului greşit. Lumea în care trăieşte Safiya se învârte în jurul puterii şi războiului. Singura care mai leagă regatele în pace este o alianţă gata gata a fi doborâtă. Tânăra este o domna din Cartorra care ar fi trebuit să trăiască o viaţă destul de monotonă: să râdă, să înveţe să devină o soţie ascultătoare, să facă parte din rangurile înalte ale societăţii. În fapt ceea ce am arătat este exact opusul vrăjitoarei noastre: ea a fost trimisă de unchiul său să înveţe de la conducătorii de bresle cum să se lupte, să vorbească mai multe limbi, să cunoască varii domenii de cultură. În plus, Safiya nu ştie ce înseamnă austerul: se distrează, joacă cărţi şi trişează folosindu-şi puterile, bea uneori în diferite hanuri şi…se lasă păcălită de dragoste. Aşa se face că s-a încrezut într-un tânăr de la jocurile de cărţi şi a organizat un jaf alături de prietena sa cea mai bună, Iseult. Din păcate prada nu a fost un simplu negustor, ci o persoană de rang înalt apărată de un Vrăjitor al Sângelui care…surpriză surpriză…ar fi trebuit să fie doar un mit, o poveste de speriat copiii înainte de a adormi. El va fi angajat să le prindă pe Iseul şi Safi: vii sau moarte.

 

   Cum anume le poate da de urmă? Prin mirosul emanat de sângele celor două; există o mică problemă: Iseult nu are miros. Ea este o Vrăjitoare a Firului care şi-a părăsit tribul, casa, pentru a găsi un loc mai bun, mai frumos: o casă. Îşi va găsi nu o locuinţă, ci o soră de Fir, pe Safiya. Ele îşi cunosc una alteia gândurile, se temperează şi ar fi gata să îşi dea şi viaţa dacă una ar fi în pericol. Vor fi despărţite pentru o scurtă perioadă de timp, cât Safiya este aruncată în gura lupilor de la curtea împăratului Henrick şi reintrodusă în societatea de care se adăpostise atâţia ani „putea să fie şi o afurisită de împărăteasă, dacă asta ar fi dus-o înapoi la Iseult şi departe de Vrăjitorul Sângelui”. Va participa la un bal cu prinţi şi prinţese care nu reprezintă decât baza pentru un nou război pentru că „trei imperii se născuseră din haosul provocat de Marele Război şi fiecare îşi dorea acelaşi lucru: mai mult.” Tensiunea se acumulează treptat, autoarea dovedind un real talent în manevrarea sentimentelor şi cadrelor din operă. Întrebarea era de ce anume Henrick o dorea pe Safi acolo?

            Dincolo de toată această incertitudine, lucrarea nu duce lipsă de umor  şi de dragoste: la bal Safiya îl reîntâlneşte pe prinţul Merik care o invită la un dans „eu văd că ţi-ai curăţat găinaţul de pe umăr…Te rog să mă scuzi, dar mă aşteaptă prinţul Leopold…Mă onorezi cu un dans?”,„fiecare tresărire a ei – o mişcare ca fluxul mării înfruntând un râu – ducea la o izbitură violentă când o trăgea înapoi înspre el…vântul se învolbura în jurul lor ca un uragan în creştere, el şi fata fiind în ochiul furtunii.”.

În timp ce Safi se află la palat, Iseult se întoarce la tribul său de nomatsi unde aproape că va fi ucisă. Se va reîntâlni cu Safi la jumătatea drumului: Safi fuge de o căsnicie şi de un Vrăjitor însetat de sânge, iar Iseult fuge de un sat întreg care o consideră o înstrăinată. Salvarea lor? Un vicleşug: Merik încheie un contract prin care se angajează că va duce o persoană într-un loc sigur, cât timp primeşte un acord comercial. Cine să fie persoana? Cred că aţi ghicit J Câte probleme poate să spună un simplu pasager? Ce se poate întâmpla în decurs de câteva zile şi…494 de pagini? Trebuie să citiţi ca să aflaţi…

 

   Opera este scrisă cu atenţia unui pictor. Nu ştiam de unde recunosc felul acesta de a scrie până a picat fisa: Sarah J. Maas. Există multe asemănări în felul în care autoarele îşi expun poveştile pe hârtie. „Vrăjitoarea adevărului” este redactată la persoana a III-a de un narator omniscient şi obiectiv. Cadrul spaţial este bine conturat, imaginile vizuale şi cromatice umplând fiece rând „domnele în fuste negre, cu volane şi cu corsetele cu guler înalt şi coloratură bogată a o mie de nuanţe de pământ. Pe domii cu vestoane negre şi pantaloni scurţi până la genunchi, bufanţi, de catifea, care le făceau picioarele să arate şi mai noduroase, şi mai caraghioase”, „dincolo de ea străluceau grădinile de la palatul dogelui, umplând încăperea cu sclipirea lor verde şi cu parfumul iasomiei căţărătoare”, „agale de coasta ţinutului său natal, simţea că el, Merik, şi toată Nubrevna se duc la fund. Erau înghiţiţi de valuri şi înecaţi încetul cu încetul, în timp ce priveau lumina soarelui dispărând, până când n-ar mai fi rămas nimic, în afară de mixinele lui Noden”. Personajele sunt complex caracterizate: unele sunt mai curajoase, altele mai temătoare „amândoi mai degrabă înclinaţi să acţioneze decât să stea pe gânduri, să râdă decât să stea încruntaţi…chiar şi fără puterea lui vrăjitorească, Mathew era un infractor de geniu – un pungaş de cel mai înalt nivel…fusese cel care o învăţase să-şi folosească mintea. Cuvintele.”, „Vrăjitoarele Firului nu crâcneau niciodată, ele doar urmau cursul rece al raţiunii lor, oriunde le-ar fi dus”.

   Oare a şti adevărul este un blestem sau o comoară? Un atu sau un beteşug? Oare poţi scăpa de tot ceea ce te ţine legat prea bine de sol? Ce are să se petreacă cu personajele acestea? Au să supravieţuiască? „Regina Liliecilor şi Regele Vulpilor…poate că nici nu suntem suita de tarot, ci doar doi Nebuni”…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Vrăjitoarea adevărului, de Susan Dennard a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
4

Insomnii, de Irina Binder

Editura: For You

An apariţie: 2016

Număr pagini: 343

        Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de ploile acelea de vară care parcă trezesc la viaţă tot ceea ce întâlnesc în cale. Ne purifică într-un fel, ne fac să ne deschidem ochii în faţa lumii, să ne dăm seama de unele greşeli, de unele neajunsuri. Ele  ne dau, uneori, răspunsuri la întrebări care ni se păreau a nu avea răspuns şi ne aduc starea de calm atât de mult căutată… Acesta ar fi sentimentul pe care mi l-a trezit cartea Irinei Binder. Mai bine spus…este că mi-a trezit un sentiment compus din multe altele. Până la acest volum citisem toate cărţile scrise de Irina Binder şi am fost mai mult decât entuziasmată că o nouă carte apăruse în librării. Mă întrebam la nesfârşit despre ce anume avea să scrie autoarea şi m-a luat prin surprindere…

     Irina Binder este autoarea seriei de succes Fluturi. Aceasta a cucerit inimile cititorilor de pretutindeni prin felul în care scrie, prin faptul că arată exact ceea ce simte şi transmite acestea celor care îi lecturează rândurile.

   Volumul „Insomnii”, spre deosebire de precedentele opere ale Irinei, ne deschide o uşă către învăţătură. Nu suntem ghidaţi în orişicare taină, ci în aceea a vieţii. E precum propriul medicament: dacă s-a întâmplat un lucru care ne-a deranjat la un moment dat aş putea spune că „Insomnii” are remediul. Lucrarea este compusă din mai multe capitole cu titluri sugestive precum „Vrei să mă cunoşti?”.  Cititorii nu o vor cunoaşte atât pe Irina cât vor începe să se descopere pe ei înşişi:

„Nu-mi privi insistent chipul şi nu-mi pune etichete definitive după ce m-ai ascultat rostind doar câteva cuvinte”,

„Nu asculta poveştile altora despre mine şi nu mă privi prin ochii celorlalţi, pentru că fiecare om mă vede diferit şi prea puţini sunt aceia care mă văd aşa cum sunt cu adevărat”,

„Vino! Te provoc să mă cunoşti. Nu promit că sunt cea mai bună sau mai rea decât ţi-ai imaginat…Doar că sunt mai profundă de atât”.

 Majoritatea oamenilor se tem de noutate, de ceea ce implică aceasta: riscuri, plusuri, minusuri, dar volumul de faţă sare în ajutor acestora şi îi îndeamnă să sară în necunoscut şi să…ÎNCERCE, să nu se lase zdrobiţi de cuvintele nu ştiu sau nu pot, doar să facă un pas în faţă „Nu ştii niciodată unde duce un drum dacă nu faci primul pas. Teama de eşec ne ţine de multe ori în loc. Îndrăzneşte să faci primul pas către ţelurile tale şi către visurile cele mai frumoase. Fă primul pas către oamenii pe care simţi că vrei să îi cunoşti şi pe care crezi că ai putea să îi iubeşti ”.

   Există o diferenţă între ”a trăi şi a exista”, aşa cum prea bine aminteşte şi autoarea, un lucru înseamnă să priveşti ceea ce fac alte persoane, să zâmbeşti la cele ce ţi se povestesc şi altul este să relatezi tu, cititorule, ceea ce ţi s-a întâmplat, să trăieşti ceea ce vorbeşti.  Trebuie să punem mai mare preţ pe noi înşine, să încercăm să ne descoperim felul de a fi fiindcă „tu eşti tot ce ai mai de preţ, tu eşti cel mai bun prieten al tău. Tu depinzi toată viaţa numai de tine…Nu mai suferi, nu te mai consuma, nu te mai irosi. Nu merită. Nimeni.”.

   Volumul de faţă este precum o cutie cu pastile pentru inimă, trup, suflet, precum o cascadă, iar la fundul acesteia se găsesc mii de bănuţi de aur care mai de care mai strălucitor care ne spune o poveste, ne dă un sfat ori…ne ridică pur şi simplu de pe scaun şi ne determină să ne sprijinim în propriile forţe. Aceasta nu înseamnă că mereu vom fi singuri deoarece un alt element nelipsit din viaţă îl reprezintă prietenii care „îţi şterge lacrimile şi nu stă împreună cu tine doar atunci când râzi”, „un prieten nu îţi sune doar ceea ce îţi place să auzi, nu te flatează nemeritat şi nu te încurajează atunci când greşeşti”, „un prieten nu raportează totul la „eu”, ci la „noi. Un prieten adevărat te iubeşte necondiţionat”.

   Un om trebuie să înveţe nu doar ce reprezintă prietenia, dar şi ce înseamnă dragostea, cele două întrepătrunzându-se „dragostea nu înseamnă cuvinte, nici promisiuni, nici eforturi şi nici justificări…înseamnă să fii frumos, bun şi puternic cât pentru doi…lacrimi de fericire şi de dor”. Poate că nu reuşim mereu să ne înţelegem propriile trăiri, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să cedăm. În plus ni se arată că trebuie să le arătăm celor pe care îi iubim, respectăm că le suntem alături şi la bine şi la greu, că nu sunt singuri. Una dintre povestirile care sunt relatate în carte este mai mult decât clară în acest sens: ni se prezintă o femeie care venise la spital  să afle dacă este bolnavă sau nu. Părea abătută; vom afla că aceasta nu mai fusese de mult îmbrăţişată, că se simte ca şi cum nimănui nu îi mai pasă de ea „cum, nu vă îmbrăţişaţi în casă…nu ştiţi cum sunt copiii când cresc?…ştiţi cum sunt bărbaţii, mai neatenţi”. Ce reflectă toate acestea? Faptul că trebuie să acţionăm pentru cei dragi la timp, să nu lăsăm anii să treacă pe lângă noi, iar lumea să se schimbe fiindcă e posibil ca, printre iţele vieţii, să se strecoare şi…regretul.

    „Insomnii” este scris la persoana I, tehnica narativă este diversă: povestirea în ramă, aşezarea eului în centrul preocupărilor sale, structurează discursul prin intermediul subiectivităţii şi permite descoperirea psihicului uman. Se remarcă lanţul subiectiv şi spontan, nedirijat al unor amintiri involuntare (trăsături tipice operelor narative moderne). Personaj al lucrării poate fi oricine: eu, tu, persoana din stânga sau din dreapta mea ori a dumneavoastră. Volumul este bine structurat, naratorul este subiectiv, îndreptat către analiza psihologică a ceea ce înseamnă sentimentele, trăirea pentru omul secolului al XXI-lea.

   Lectură plăcută şi  trăieşte, dragă cititor, ca şi cum acest minut ar fi ultimul, nu lăsa să treacă o zi fără a face ceea ce ţi-ai propus şi dorit deoarece „nu-i aşa că…dacă ai şti că azi este ultima zi din viaţa ta…ai ieşi din casă pentru a mai privi pentru o ultimă dată cerul în toate stările lui, pentru a simţi pământul sub picioare, pentru a mai simţi ploaia, pentru a îmbrăţişa vântul, pentru a simţi mirosul naturii şi pentru a-i auzi freamătul?”.

Cartea Insomnii, de Irina Binder a fost oferita pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex.ro

 

by -
7

Tentaţii, de Corina Ozon-Editura Herg Benet

An apariţie 2016

Număr pagini 233

     Să ne imaginăm pentru câteva momente că ne aflăm cu toţii într-un cerc. Nu putem trece dincolo de linia sa şi ne simţim ca şi cum s-ar închide din ce în ce mai mult, iar aerul pare a se împuţina. Singura şansă de a scăpa din această capcană este să spunem „Da”, un da ferm către SCHIMBARE. Acest cuvânt este doar unul singur, dar poate conduce la atât de multe transformări cum nici nu ne putem închipui. Unde ar trebui să intervină acesta? În viaţa noastră, în rutină. Nu trebuie să ne lăsăm acaparaţi de repetiţie, ci să ne avântăm, uneori, şi către noutate. Acestea le-am aflat citind volumul Corinei Ozon. La început nu am înţeles cartea, nu credeam că are să mă atragă, dar lăsând şi iar lăsând filele în urmă am ajuns să îmi schimb părerea.

     Mai întâi, cine este Corina Ozon? În anul 2014 a debutat cu romanul „Zilele amanţilor”, carte începută pe blogul personal, în stadiul de postare. În scurt timp, acesta a avut un succes fenomenal. În anul 2015 au urmat cele două continuări, „Nopţile amanţilor” şi „Amanţii 3.0”. Autoarea este originară din Timişoara, trăind în prezent în Bucureşti, are 10 ani de jurnalism de investigaţie în presa scrisă(ziarul Ora) şi televiziune (Antena 1). Este absolventă a Programului MBA INDE-CNAM Paris, promoţia 2010 şi mamă de studentă, Iulia, acestea fiind cele două lucruri cu care se mândreşte cel mai mult, alături de reuşitele din plan literar.

     „Tentaţii” se deschide cu vorbele unui şef furios către asistenta mult prea obişnuită cu reacţiile acestuia „Marleno, unde naiba e dosarul ăla cu licitaţiile?” şi replica acesteia spusă, bineînţeles, în gând „Sunt Marlena, ţărănoiule! Nu Marleno…”. Personajul principal este Marlena, asistentă manager la o firmă. Este căsătorită, are doi copii, o fată şi un băiat şi…totul pare perfect. OARE AŞA SĂ FIE? Când întrebi o femeie dacă ar schimba ceva la viaţa ei trebuie să  asculţi ceea ce spune, ca mai apoi să desluşeşti ce anume gândeşte cu adevărat „Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş schimba cam tot. Sigur, dacă cineva mă întreabă ce aş schimba, răspund că aproape nimic, că sunt mulţumită, fericită cu viaţa mea aproape per-fec-tă. Cum să spun în gura mare că ceva nu merge bine? Că sunt plictisită de modul în care trăiesc, de rutina în care mă cufund, că mă enervează soţul care sforăie şi nu dansează?”. În primul rând: este mulţumită de slujba ei? Nu prea; Marlena terminase Politehnica, „Proiectări la Construcţii”, dorise iniţial să devină arhitect, dar părinţii nu au vrut să o susţină. Când a terminat facultatea nu a putut nici de astă dată să facă ceea ce şi-a dorit fiindcă nu găsise un post liber de inginer. În familie situaţia nu se schimbă. S-a căsătorit din inerţie: după ce a rămas însărcinată a fost cerută în căsătorie, fără să ştie cu adevărat ce reprezintă dragostea. Copiii o iubesc, dar uneori răbufnesc fiindcă părinţii nu le dau mai mult, iar acest mai mult ar trebui să se materializeze în excursii şi bani.

     Ce face Marlena? Hotărăşte că e vremea să „ îmbrace” şi ea  imaginea lui Mariylin Monroe, să fie un ideal. Vrea acea schimbare „iar în secunda aceea am realizat că nu mă gândisem niciodată la o schimbare. Adică să şi fac ceva concret. Este interesant cum oamenii râvnesc la confort şi comoditate, dar apoi doresc să facă schimbări.”. Cum o va realiza? Îşi va face o nouă coafură, va ieşi în oraş cu un bărbat mai tânăr decât ea, va cunoaşte un dramaturg într-o gară ce aminteşte de Orient Express şi care vorbeşte despre fizica cuantică „două particule care s-au întâlnit şi apoi s-au despărţit vor fi legate indiferent de distanţă”. Trebuie să realizeze totul treptat, află despre propria persoană mai multe, se redescoperă cu ajutorul celor din jur: creatoarea de rochii care o aruncă dincolo de zidul pe care îl ridicase pentru a se proteja „femeile se apropie prin trecuturi dureroase. De fiecare dată când se întâlnesc, îşi vor căuta punctele de răscruce pe care şi le vor împărtăşi, adevăraţi stâlpi de rezistenţă în vieţile lor. Nu vor începe prin a-şi relata poveştile fericite”; doamna din metrou care vede în animale o cale de a-i cunoaşte şi pe oameni; şeful său mereu posomorât; băiatul care dorise să îşi pună capăt zilelor; femeia care era mereu bătută de prietenul său şi mulţi alţii. În fond ce sunt oamenii fără oameni? Ei se ajută reciproc fără să conştientizeze acest lucru. Marlena i-a ajutat şi dânşii nu au uitat să o îndrume, dar cum anume poate ea să întoarcă anii înapoi pentru a avea ceea ce îşi doreşte cu adevărat? Răspuns: nu poate, dar merită încercat şi, de ce nu, să reuşească să arunce mingea în fileu pentru VIITOR.

    Opera este redactată la persoana I. Acţiunea urmăreşte un singur fir narativ, al vieţii lui Marlena. Naratorul este omniscient, omniprezent, obiectiv. Pe alocuri se remarcă o tentă de introspecţie fiindcă personajul doreşte să se redescopere, îşi analizează sentimentele şi comportamentul „mă comportam ca la liceu, aceeaşi nesiguranţă pe mine ca atunci, aceleaşi temeri şi fixaţii”. Personajul principal este complex şi se autocaracterizează, se observă caracterizarea indirectă prin gestică şi directă de celelalte personaje „nu eşti banală deloc…eşti o femeie deosebită…vreau să-ţi văd ochii şi zâmbetul!”. Lucrarea se centrează pe personaj, descrierile spaţiale fiind în număr redus.

    Ce are să se petreacă cu Marlena? Ea spune şi acţionează, vrea să trăiască „din nou”. Oare gândim şi noi că „e permis orice, cât timp nu faci rău cuiva şi nu ai regrete” şi ar trebui să acceptăm cu bucurie acele câteva cuvinte pe care le auzim destul de rar „cred că mereu te-am iubit pe tine”…?

Editura_Herg_Benet

Cartea Tentaţii, de Corina Ozon a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

Doamna de la Miezul Noptii, de Cassandra Clare

Titlul original: Lady Midnight

Traducere: Roxana Olteanu

Editura: Leda Edge

Număr pagini: 653

An apariţie: 2016

 

   Nu ştiu dacă vi s-a mai întâmplat vreodată, dragi cititori, ca…în loc de cuvinte, propoziţii şi epitete să vedeţi culori şi imagini care se desfăşoară în faţa dumneavoastră pe măsură ce citiţi. Este un sentiment plăcut şi mistuitor care ne învăluie precum mătasea şi nu ne dă drumul până la ultima filă. Cărţile Cassandrei Clare au avut mereu efectul acesta asupra mea; este ca şi cum aş avea propriul cinematograf în casă şi îl activez deschizând o simplă carte. La finele seriei „Instrumente mortale” am fost cuprinsă de teamă; la începutul fiecărui an ştiam că va apărea la editură un alt volum şi nu îmi pusesem cu adevărat problema că se va termina vreodată seria (vise de cititor 🙂 ). Am fost salvată de noile volume ale seriei „Uneltiri Întunecate”.

   Cine este Cassandra Clare? S-a născut la Teheran, în Iran, din părinţi americani. O mare parte din copilărie şi-a petrecut-o călătorind în întreaga lume împreună cu familia, iar cărţile au fost prietenii ei cei mai buni pentru că oriunde mergea şi acestea o urmau. Anii de liceu şi i-a petrecut în Los Angeles, perioadă în care scria povestiri ca să-şi amuze colegii. După încheierea studiilor a locuit în Los Angeles şi New York, unde a lucrat la diverse reviste. Este autoarea seriilor de mare succes „Instrumente mortale” şi „Dispozitive infernale”.

   Primul volum al seriei „Uneltiri Întunecate”, „Doamna de la Miezul Nopţii”, se deschide cu un prolog în care vom cunoaşte unul dintre personajele principale şi anume Emma Carstairs. Aceasta era vânător de umbre, având „părul blond şi bogat, care îi ajungea până la mijloc. Avea o sabie aurită prinsă în curele pe spate şi păşea cu o siguranţă de sine pe care nu aveai cum să o mimezi”. Emma venise la Piaţa Umbrelor pentru a culege informaţii cu privire la moartea părinţilor săi. Pe cine ar trebui să întrebi atare lucruri? Pe cel care vinde ceea ce ştie: Johnny Rook care „ştia nişte lucruri. Nu era ceva să se întâmple în Lumea de Jos a Los Angelesului şi el să nu ştie…tipul care deţinea informaţia şi, dacă aveai bani, el ţi-o vindea”. Din păcate nu cunoştea multe despre ceea ce Emma voia să afle. Cu toate acestea îi spune fetei despre crimele care se petrec printre mundani şi spiritele  naturii: trupurile le  fuseseră acoperite de înscrisuri demonice. Poate oare personajul nostru să stea de o parte? Nici pomeneală!

   Emma se foloseşte de informaţiile primite de la Johnny şi pleacă la vânătoare împreună cu Cristina, un vânător de umbre care venise din Mexic pentru a scăpa de ceva ori de cineva…  Ce se va întâmpla? Vor prinde un elf, dar care scapă mult prea repede. Fuge după el şi se împiedică de un cadavru care „era uman…un bărbat între două vârste, cu umeri largi şi părul argintiu…avea porţiuni de piele arse, roşii şi negre, iar acolo unde arsura fusese mai puternică erau acum băşici care arătau ca spuma pe un săpun…erau semnele pe care le găsise Conclavul pe trupurile părinţilor ei ucişi”. Ea ştie că trebuie să se implice şi să găsească răspunsurile pe care le caută de atât de mult timp aşa că va continua propria sa investigaţie. Îi va arăta Cristinei „panoul nebuniei”, „pereţii interiori ai dressingului…erau plini de fotografii, articole decupate din ziare şi hârtiuţe…tot ce-am reuşit să descopăr până acum legat de moartea părinţilor mei”.

   Aflăm, mai apoi, că Emma are şi un parabatai, pe Julian. Ambii sunt legaţi de o poveste tristă. În vreme ce părinţii Emmei fuseseră ucişi în timpul Războiului Întunecat, familia lui Julian a fost dispersată… El mai are trei surori şi trei fraţi. Din păcate, datorită Păcii Reci de la finele războiului, una dintre surorile sale, Helen, a fost exilată din cauza originii din elfi, iar fratele mai mare răpit de aceleaşi spirite ale naturii. Din această cauză el este cel care are grijă de cei mai mici. Fusese, însă plecat împreună cu aceştia de la Institut, iar când se întoarce află că parabataiul său a încurcat din nou drumurile şi trebuie să îl ajute. Vor exista lupte cu demoni, vom mai afla ce s-a mai întâmplat cu Jase şi Clary şi dăm peste o nouă poveste de dragoste dintre parabatai de astă dată. Ce se va întâmpla? Vor putea trece peste Legea Conclavului sau să găsească păpuşarul crimelor din Los Angeles?  „Legea e dură, dar e Lege” şi un mod de a trăi şi a muri…

   Volumul de faţă are o acţiune complexă, fiind narat la persoana a III-a de narator obiectiv, omniscient şi omniprezent. Ceea ce impresionează în cărţile Cassandrei este dinamismul operelor, descrierile spaţiale „cerul de deasupra Institutului căpătase culoarea aceea de noapte târzie sau dimineaţă devreme, cum vrei să-i spui. Culoarea asta îl făcea pe Julian să se gândească la un celofan albastru sau la acuarele: albastrul intens al nopţii devenit translucid din cauza sosirii iminente a soarelui”. Nu uit de personaje şi de felul cum au fost creionate: mai curajoase, iubitoare, ucigătoare „el s-a răsucit cu graţie. Pumnalul serafic l-a tăiat în două pe mantid”, şirete, o adevărată paletă de caractere.  Aţi vrea şi dumneavoastră să faceţi cunoştinţă cu acestea şi cu un alt fel de Los Angeles?

Lectura placută!

leda edgeeditura-corint

Cartea Doamna de la Miezul Nopţii, de Cassandra Clare poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
8

Seriale 2016/2017

   Ce este de făcut atunci când afară este mult prea frig, nămeţii te împiedică să deschizi uşa, somnolenţa te doboară, iar cafeaua şi-a încetat demult efectele? Remediu: o pungă de floricele, o ciocolată caldă şi episoadele serialelor favorite alături

   La fiece început de an posturile de televiziune anunţă cu aplomb că o nouă miniserie a apărut ori că serialul favorit se va reînnoi pentru un alt sezon. Acestea sunt cuvintele magice pentru persoanele care, atunci când se întorc de la serviciu, abia aşteaptă să conecteze laptopul la televizor şi să îşi încarce bateriile cu ceva care nu înseamnă realitate, ci o ieşire din cotidian. Partea cea mai dificilă este să cauţi miniseria care ţi se potriveşte cel mai bine. Cu această problemă suntem ajutaţi de ceea ce deja ştim : ce gen de cărţi ori de filme ne plac, care sunt actorii favoriţi ori, din contră, care este actorul pe care îl detestăm, dar ale cărui filme le urmărim pentru că aşteptăm să facă o greşeală în scenariu… Avem motive şi puncte de vedere pe care trebuie să ni le exprimăm, cu atât mai mult în legătură cu un serial.

   Este momentul să ne aşezăm cât mai confortabil pe canapea, să uităm de şuieratul vântului şi de faptul că mâine, cel mai probabil, va trebui să păşim încă o dată pragul casei direct în frigul năprasnic şi…să vedem ce ne-aduce 2017…

Emerald City

    Un serial care m-a surprins profund fiindcă arată o altă latură a unei poveşti pe care nimeni nu o poate uita. Cred că am citit-o în clasa a IV-a şi mi s-a părut de-a dreptul fermecătoare datorită personajelor precum căţelul Toto, micuţa Dorothy, sperietoarea, omul de tinichea şi un magician care trăia într-un castel îndepărtat. Aţi ghicit, este vorba de “Vrăjitorul din Oz” de L. Frank Baum. Cu toţii ştim povestea, dar serialul o întregeşte, o prezintă într-o nouă lumină. Dorothy (Adria Arjona) trăieşte în Kansas şi este asisEmerald Citytentă medicală. Este copilul adoptat a doi soţi şi află că mama ei adevărată a revenit în oraş. Vrea să o cunoască, dar o găseşte pe femeie plină se sânge, între viaţă şi moarte. Nu mai are cum să o ajute aşa că Dorothy cheamă poliţia. Surpriză, poliţistul nu pare să vrea să o ajute, mai mult aspiră la a o ucide… Cine o salvează ? Tornada… care o transportă cu tot cu maşina poliţistului şi câinele acestuia în Oz. Maşina cade din cer direct în vrajitoarea din Vest şi pare că a fost ucisă. Un grup de băştinaşi o găsesc pe Dorothy şi doresc să îi ia viaţa, dar acestea trebuie decise de Sfat. Este eliberată. Va găsi pe drumul său către Oraşul de Smarald un bărbat care şi-a pierdut memoria, legat de un stâlp, plin de sânge, un băiat  se transformă în fată fără poţiunea magică şi…bestia care pare a vrea să elimine Oz de pe hartă. Vrăjitorul nu are puteri, dar se foloseşte de ultimele două vrăjitoare în viaţă pentru a avea un echilibru. Rolul uneia dintre acestea este jucat de o actriţă din România, Ana Ularu. Surprizele nu contenesc să apară, Dorothy a primit puterile vrăjitoarei din Vest şi e singura speranţă a Ozului. În continuare vă las pe voi, cititori, să aflaţi mai multe…

Genul serialului : Aventură, Dramă, Fantezie.

Scenarişti : Matthew Arnold, Josh Friedman

Durată episod : 60 min

Locaţii filmări :  Park Guell, Gracia, Barcelona, Catalonia, Spania, Croatia, Ungaria, Réal Alcazar, Seville, Spania

Rang IMDB: 7,3/10

“SAY GOODBYE TO KANSAS!”

Timeless

   Acest serial a început să ruleze pe marile şi micile ecrane de pe data de 3 octombrie 2016. Personajul principal este Lucy Preston (Abigail Spencer), profesoară de istorie la universitate. Ea este recrutată de forţele Timelessspeciale SUA pentru a face parte dintr-un program menit să salveze istoria şi lumea de la pieire. SUA crease, cu ajutorul celor mai buni oameni de ştiinţă, o maşină a timpului, dar aceasta a fost furată de un răufăcător. Ce doreşte acesta să facă ? Să îi ajute pe marii criminali din trecut să îşi realizeze capodoperele ori să oprească cele mai mari distrugeri ale vremii de la a se mai întâmpla. Cine să cunoască istoria atât de bine încât să poată opri acestea ? Lucy. Dar cum ? Simplu. Mai există o maşină a timpului funcţională şi, însoţită de un militar din forţele speciale, Wyatt Logan (Matt Lanter), de un om de ştiinţă care se teme de discrimarea secolelor trecute, Rufus Carlin (Malcolm Barrett), vor reuşi oare să salveze lumea ? Rămâne de văzut…Serialul a ajuns la episodul 14… Este plin de umor, ici şi colo dramă şi acţiune, suspans.

Genul serialului : Acţiune, Aventură, Dramă

Scenarişti: Eric Kripke, Shawn Ryan

Durată episod: 60 min

Locaţii filmări:  Boundary Bay Airport, Delta, British Columbia, Canada

Rang IMDB: 7,6/10

“Protect the Past. Save the Future.”

Riverdale

   Un serial pentru adolescenţi şi nu numai. Pentru cei care au urmărit Pretty Little Liars seria nu va fi atât de ieşită din tipare. Riverdale este numele oraşului în care se desfăşoară acţiunea miniseriei. În episodul 1 ne Riverdaleeste arătat acel punct principal al filmului şi anume uciderea unuia dintre gemenii Blossom, Jason, pe data de 4 iulie, Ziua Independenţei. Sora acestuia este găsită plângând la malul apei, zicând că Jason a murit. În continuare se arată ce se petrece după moartea acestuia şi personajele care vor acapara micile ecrane: Betty Cooper (Lili Reinhart), sora fostei prietene a lui Jason care este îndrăgostită de Archie Andrews (K.J.Apa), jucător în echipa de fotbal a liceului şi scriitor de muzică. Chiar în momentele în care Betty încerca să i se confeseze acestuia, apare un nou personaj, Veronica Lodge (Camila Mendes) care va atrage mult prea mult atenţia lui Archie. Totul se schimbă odată cu sosirea sa, este nouă în oraş, autoritară, doreşte să lase în urmă trecutul în care tatăl ei fusese arestat şi condamnat la închisoare. Episodul se încheie cu găsirea cadavrului lui Jason. Nu ştim cine este de vină.  Cert  este că, mai înainte de toate, trebuie găsit pistolul care l-a lăsat fără suflu… Să fie oare unul dintre adolescenţi ? Sora sa geamănă ? Vizionare plăcută !!!

Genul serialului : Crimă, Dramă, Mister

Scenarişti : Roberto Aguirre-Sacasa

Durată episod : 45 min

Locaţii filmări : Vancouver, British Columbia

Rang IMDB : 7,7/10

” A great place to get away with it all”

Wynonna Earp

  Serialul care m-a cucerit prin acţiune, suspans, întorsături de situaţie şi…continua luptă cu demonii din oraşul său. Plecată mult prea mult timp de acasă, Wynonna (Melanie Scrofano) se întoarce din Grecia pentru a Wynonnaparticipa la funeraliile unchiului său. Toate se petrec pe fundalul unui film western amestecat cu modernitate.  Pe drum spre oraşul natal, autobuzul are pană, iar una dintre călătoare coboară şi pleacă în pădure unde este ucisă cu sânge rece de o creatură cu ochii roşii. Nimeni nu vrea să îi sară în ajutor, în afară de Wynonna. A ajuns, însă prea târziu fiidcă femeia fusese deja trasă în ţeapă. Se luptă, dar creatura fuge prea devreme. Efectele mi-au plăcut destul de mult, iar mişcările sunt bine măsurate. Ajunsă acasă îşi găseşte sora dornică la a o ajuta să …îşi înfrângă blestemul. Wynonna are abilităţile, forţa de a învinge acele creaturi datorită sângelui său şi a familiei, dar a negat acestea până la acel moment. Sora ei este răpită de unul dintre monştri. Ei doresc arma de foc a familie Earp pentru că aceea e singura care are capacitatea de a le trimite în lumea de apoi pe veci. Nu se aşteaptă, însă ca Wynonna să riposteze şi să mai fie ajutată de un agent din forţele SUA care e specializat în domeniu şi… de una dintre creaturi ? Ce are să se întâmple mai departe ? Rămâne de văzut 

Genul serialului : Acţiune, Dramă, Fantezie

Durată episod : 60 min

Locaţii filmări : Calgary, Alberta, Canada

Rang IMDB : 7,3/10

“Everyone’s got demons. Hers fight back.”

 

by -
5

Crăciun cu peripeţii literare

   „Dragă Moş Crăciun, îmi doresc…” acestea sunt cuvintele pe care mi le pun mereu în această perioadă. Ele îmi amintesc de copilărie, de momentele frumoase petrecute alături de cei dragi, când părinţii îmi spuneau că Moşul are nevoie de câteva direcţii, să ştie la ce anume aspir, că trebuie să fiu cuminte şi să spun poezii, să cânt colinde lângă brad pentru a primi cadourile frumos împachetate. Acele clipe s-au schimbat odată cu trecerea anilor, iar acum prefer să fiu pur şi simplu alături de cei dragi şi…de unele dintre personajele care nu mă lasă să uit cum a fost cândva…

1.„Poveşti cu zâne” – Contesa de Segur

   Aceasta se numără printre cărţile de suflet. Nu mă voi putea despărţi de ea vreodată pentru că mi-a deschis ochii către ceea ce se petrece în jurul meu, către o lume plină de imaginaţie. Am citit-o pentru prima oară, singură, pe când eram de-o şchioapă şi continui să o fac. Este vorba despre o sumedenie de aventuri, dar cea care are să îmi rămână pe veci alături este cea a Rozetei, fiica mai mică a unui împărat care o avea ca naşă pe Zâna-Cea-Puternică. Aceasta, încă de mic copil fusese trimisă să trăiască alături de doica sa care o educase, o crescuse, îi fusese mama pe care nu o avusese vreodată. Într-o zi, Rozeta este chemată la curtea tatălui său pentru a participa la sărbătoarea organizată cu prilejul zilei de naştere a surorilor mai mari. Este primită cu răutate şi invidie de familie şi cine credeţi că o va salva? Un prinţ, o zână şi mult curaj.

2.„Colind de Crăciun” de Charles Dickens

  Un volum care mă impresionează la fiece recitire. Nu ştiu dacă voi putea vreodată să mă separ de el. Povestea îl are în centru pe domnul Scrooge, un bătrân care nu cunoaşte ce înseamnă cu adevărat fericirea. În plus, nu crede în Spiritul Crăciunului, în puterea acestei sărbători. Are nevoie să i se dea o lecţie şi cine credeţi că o va face ? Visele şi fantomele…  « dar ce-i păsa lui Scrooge ? El asta dorea. Să-şi facă un drum singuratic, de-a lungul marilor drumuri ale vieţii bântuite de mulţime, înştiinţând trecătorii printr-un bilet că trebuie să se ţină la distanţă ; asta constituia pentru Scrooge ceva bun ».

3.« Harry Potter » de J.K.Rowling

  Seria “Harry Potter” a lăsat o amprentă asupra propriei persoane şi nu cred că voi scăpa prea curând de acest drog pe care îl reprezintă. Recitesc  volumele cu mare plăcere, îndeosebi de Crăciun: termin un volum, iar apoi urmăresc filmul respectivei părţi. Mă binedispune şi mă aduce în tema sărbătorilor, mai ales că fiecare volum cuprinde şi mici porţiuni în care e descris Crăciunul la Hogwarts, şcoala de farmece şi vrăjitorii. Personajul principal este Harry Potter, fiul unora dintre cei mai puternici vrăjitori, ucişi de către Lordul Cap-de-Mort. Cel de pe urmă încercase să îl omoare şi pe eroul nostru, dar ceva s-a întâmplat, iar băiatul a trăit. Ce se va petrece mai departe ? Care are să fie finalul acestei serii ? Rămâne de citit şi văzut.

Acestea sunt cărţile care mă însoţesc în vacanţa de Crăciun. Dumneavoastră, dragi cititori, ce anume preferaţi?

 

 

 

by -
8

Valentina, de Mihaela Strenc (volumul al doilea)-Seria „Oraşul îngerilor”

Editura Quantum Publishers

An apariţie:2016

Număr de pagini: 237

    Dragi cititori, aş vrea să vă imaginaţi pentru câteva clipe că ne aflăm în mijlocul unui tunel care trece printr-un munte. Are două ieşiri şi nu ştim spre care să ne îndreptăm. Cea din stânga trimite către noi fulgi de nea şi viscol, pe când cea din dreapta emană căldură. Fiecare dintre cele două sunt faţetele aceleiaşi persoane, aceluiaşi înger creionat de Mihaela Strenc. Abia aşteptam volumul al doilea, nu ştiam ce anume voi descoperi în filele acestuia, drept pentru care vă sfătuiesc să vă pregătiţi pentru că e posibil ca, pentru o zi şi jumătate, să nu mai dormiţi, mâncaţi ori merge la serviciu, facultate, şcoală, doar şi doar din pricina unei aventuri ☺. Haideţi, deci să ne lăsăm cu toţii purtaţi de cuvintele care au legat o nouă poveste…

valentina-de-mihaela-strenc-1

    Opera se deschide cu un prolog care ne poartă în visul unuia dintre personajele principale, Valentina. Aceasta era antrenată de către mentorul ei, Rai, să înfrângă întunericul cu ajutorul luminii care „păşea afară din vis, iar trupu-i de lumină se închega, căpătând contur”. Toată scena se derulează parcă cu încetinitorul, creându-ne senzaţia că participăm la acestea „întunericul se strângea în jurul ei, prinzând-o ca într-un laţ şi, cu toate astea, ea tot se sforţa să zboare”, „era obosită, dar tot nu renunţa. Gaura din nori se lărgea, lăsând loc unui ocean întunecat în care pluteau mici focuri”. Visul tinerei noastre ia sfârşit mult prea repede, fără a putea afla cine este acest Rai care a ajuns să îi domine nu doar inconştientul, ci şi realitatea.

valentina-de-mihaela-strenc-3

    Valentina este o fată ca oricare alta, „brunetă slăbuţă, cu ochi verzi şi nasul cârn. Arăta destul de bine, deşi avea o frumuseţe comună; în afară de asta, fiind minionă, mulţi credeau că e mult mai mică decât era în realitate…la cei nouăsprezece ani ai ei”. Este în vacanţă împreună cu mama ei adoptivă în Roma şi încearcă din răsputeri să o convingă pe cea din urmă să meargă să viziteze monumentele şi muzeele oraşului. Mama ei, însă este mult mai interesată de magazine şi o ia alături pe Valentina în fiece loc, chiar şi numai pentru privit manechinele şi rafturile. Într-o dimineaţă, însă tânăra noastră ajunge la un compromis cu mama sa şi vor merge împreună să viziteze Panteonul. Zis şi făcut. Acolo îl va întâlni, pentru prima oară, faţă în faţă, pe mentorul său care se numea Gabriel. El se poartă rece cu ea şi îi răspunde aproape monosilabic Valentinei lăsând-o în dubii cu privire la personalitatea lui „avea aceeaşi prezenţă, aceiaşi ochi, acelaşi fel de a fi…I se părea totul ireal”. Ulterior se va întoarce în Bucureşti, dar gândul îi zboară încă la cele petrecute în Italia. Nu după mult timp, una dintre prietenele sale, Mona o invită în oraş. Merg la un restaurant, unde…îl reîntâlneşte pe Gabriel, iar noi… pe Iustin. Mona, dorind să îşi ajute prietena, începe a discuta cu cei doi bărbaţi, dar Gabriel râmâne rece şi le ameninţă pe cele două că dacă le mai revede va depune plângere penală împotriva lor pentru hărţuire. Valentina se simte ca şi cum cerul s-a destrămat şi a picat peste ea. Cu toate acestea nu conteneşte a se gândi la mentorul său. Va face cercetări despre el, va ieşi la o întâlnire cu şoferul acestuia şi, puţin câte puţin, ajunge la miezul problemei: lumea Veghetorilor care protejează lumea de strigoii înneguraţi. Gabriel are darul premoniţiei şi a prezis că Valentina va muri dacă va fi acceptată în această lume. De aceea a ţinut-o atât de multă vreme departe de toate. Din păcate şi…din fericire, tânăra este mult prea curioasă. Mai mult, va participa la o invocare a necuratului doar pentru a strânge informaţii. Totul era o scamatorie realizată de un strigoi. În spatele acestuia, Valentina observă o umbră şi îşi dă seama că a venit vremea de a pune în practică cele învăţate de la Rai. Îşi lasă lumina împotriva Dianei, un alt strigoi. Din păcate această turnură a evenimentelor a  descoperit-o  celor întunecaţi. Fratele ei, între timp devenit strigoi, află de acestea, iar Gabriel va trebui să o apere.

valentina-de-mihaela-strenc-2

    De cealaltă parte a volumului regăsim personaje din prima parte a seriei, cum sunt Ana şi Iustin. Căsătoriţi deja de câţiva ani au ajuns într-un impas şi anume faptul că acesta nu va putea avea copii. Iustin se închide din ce în ce mai mult, are secrete faţă de Ana, o minte pentru a se despărţi de ea şi a o proteja. Cine îi deschide ochii în faţa greşelii pe care o comite? Valentina ☺.

    Carte are o acţiune complexă şi e scrisă la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient şi omniprezent. Descrierile sunt frumos realizate, iar personajele sunt realiste „un mănunchi de raze se agăţase de perdeluţa albă, răsfirându-se de acolo pe uşa de la dulap şi pe o carpetă maronie”, „nu mai ştia cât timp trecuse…de zile întregi stătea ghemuită într-o hrubă, într-o stare asemănătoare unui somn profund”, „era mai mult decât putea să îndure; furioasă, smulse trandafirii din vază şi îi aruncă în bărbat. Câteva petale i se agăţară de sacoul negru, refuzând să se desprindă. Cu ochii în lacrimi, tânăra o luă la fugă…frământată de sentimente ascuţite: furie, tristeţe, dezamăgire.”. În ciuda puterilor pe care le au, nu sunt nici mai mult nici mai puţin decât simpli oameni. Astfel reuşeşte autoarea să ne determine a ne întreba: „persoana din spatele meu din tramvai este oare Veghetor?”.  Opera e presărată pe ici şi pe colo de scene hazlii din care putem şi învăţa…cum să cerem persoana iubită în căsătorie pentru a nu fi refuzaţi de îndată ce au fost rostite  cuvintele:

„-Această cerere în căsătorie. Poţi să-mi spui ce i-ai zis?

-Nimic special, am întrebat-o dacă vrea să fie soţia mea.

-Şi apoi?

-Mi-a cerut să fiu sincer şi să-i spun ce simt…I-am spus că o doresc…Pe Iustin îl pufni râsul…

-Nu poţi să-i spui asta unei femei aşa, direct!…Trebuie s-o iei pe ocolite, să-i spui mai întâi că are părul nu ştiu cum, că e specială, frumoasă…Şi la urmă, c-o iubeşti.”

    Valentina noastră va trebui să treacă multe încercări, va fi la un pas de moarte, va trebui să aleagă între bine şi rău, între singurătate şi iubire pe veci. Nu vă spun mai mult! Cartea are să vă descopere totul…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

NOTĂ: 10/10 STILOURI

   

   

Quantum Publishers Logo

Cartea Valentina de Mihaela Strenc a fost oferită pentru recenzie de către Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Quantum Publishers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

by -
8

Lacrimi de îngeri.Dincolo de viaţă, de Ioana Dumitrăchescu

Editura: Celestium

An apariţie: 2015

Număr de pagini: 270

   Aţi simţit vreodată că pământul vă fuge de sub picioare, nu aveţi de ce vă sprijini şi că lumea dumneavoastră, dragi cititori, se sfârşeşte? Ei bine, eu am trăit acestea în filele cărţii Ioanei Dumitrăchescu. Cu ce aş putea compara acestea dacă nu cu un drum fără sfârşit. Finalul acestuia  a venit, dar  fără zâmbete, ci cu o pierdere care se lăsa văzută doar pe ici şi pe colo. La ultima pagină a dat lovitura de graţie şi m-a determinat să îmi regândesc obiectivele. Este un volum care schimbă şi ne învaţă să privim lumea cu alţi ochi, să vedem cu bune şi cu rele ceea ce se petrece în jurul nostru. Cum anume ne va transforma această carte, depinde doar de…noi.lacrimi-de-ingeri1

   Ioana Dumitrăchescu s-a născut la data de 25 mai 1987 în Oradea. Visul acesteia este de a deveni  o scenaristă de filme şi tv şi o scriitoare internaţională”. În anul 2010 a înfiinţat un blog cu poveşti şi povestiri care se numeşte Blogul dragostei şi al speranţei. În anul 2012  a publicat primul volum de poezii, „Război cu sufletul”. Alte volume scrise de aceasta sunt ,,Crimă în poziţie de ofsaid”, ,,Atracţia şi visele” ,,Atingerea magică a iubirii”

   Opera „Lacrimi de îngeri” o aduce în prim- plan pe Alexandra, „o fată drăguţă, cu părul şaten, ochii căprui, inocenţi” şi care „avea o frumuseţe în priviri care te atrăgea instant…”. Pare că ar „avea totul”, dar în realitate lipsea ceva din fiinţa ei, dragostea. Nu putea să iubească. Încerca să depăşească bariera care o împingea din nou şi din nou în propriul eu, dar fără succes. Într-o zi, pe când se afla în parc şi plângea cu năduf din cauza sentimentelor contradictorii pe care le trăia, un tânăr s-a oprit lângă eroina noastră şi a îndemnat-o să nu mai plângă. Aşa l-a cunoscut Alexandra pe Florin care îi spune că „va trece” şi această suferinţă, că „iluzie e această iubire…Nu vezi? Ne ştim de câteva minute şi deja ne iubim…Predestinare, îţi sună cunoscut?”. Astfel începe povestea de iubire dintre două persoane care s-au cunoscut datorită jocului sorţii; poate că a fost ceva ticluit, pus la punct de dinainte sau a fost doar pura întâmplare. Am continuat să citesc fără oprire paginile volumului până la un moment care m-a dat cu totul şi cu totul peste cap. Florin dispare, iar Alexandra e disperată să îl găsească. Toate sentimentele pe care le acumulează răbufnesc şi nu poate suporta gândul că a pierdut cel mai frumos lucru, cea mai mare comoară care i-a fost dată în acea viaţă: dragostea. Abia o găsise şi, iată că o pierde din nou. Tânăra noastră este, însă o luptătoare şi se hotărăşte să pună piciorul în prag. Lasă în urmă casă, facultate, părinţi, prieteni şi pleacă să îşi regăsească inima care, parese, s-a rupt în mii de bucăţi şi s-a dispersat în întreaga Românie. Scrie un bilet mamei sale prin care o asigură că va reveni cât de repede acasă, dar nu singură, ci împreună cu Florin. Alexandra îşi cumpără un bilet de tren spre Bucureşti. În vagon întâlneşte o persoană în vârstă care o roagă, în numele lui Florin, să se întoarcă la ai săi. Tânărul pe care ea l-a iubit atât de mult, a trecut în nefiinţă şi doreşte să îşi găsească liniştea în lumea de apoi; bătrâna îi mai spune Alexandrei că Florin o va aştepta mereu, dar că momentul nu a venit încă. La aceste cuvinte, protagonista răspunde cu forţă că nu crede în acestea şi că îl va găsi oriunde s-ar afla. După doar câteva staţii, se răzgândeşte asupra destinaţiei: doreşte să ajungă în Braşov, acolo unde iubitul său dorise să îi declare iubirea eternă. Ea nu vrea să conştientizeze, să accepte moartea celui drag şi fuge de adevăr în speranţa că va schimba realitatea. Va dormi pe străzile friguroase ale oraşului, va trăi din visele şi amintirile alături de  tânărul care i-a răpit fiinţa. El se va întoarce alături de aceasta, dar sub forma unor şoapte şi fantasme. O roagă din nou şi din nou să oprească această căutare şi să se gândească la propriul ei viitor, dar toate sunt în van. Alexandra afirmă iar şi iar că că ziua de mâine nu există fără Florin, că lumea nu mai înseamnă nimic:

„eu sunt peste tot! Priveşte în jurul tău şi mă vei vedea, mă vei simţi. Pentru că eu sunt în inima ta. Dar întoarce-te acasă la tine, te implor…”

„ştii de ce plouă? Plouă pentru că s-a plictisit soarele de cer. Plouă pentru că îi e sete pământului de apă şi de iubire. Ştii de ce moare uneori viaţa? Moare pentru că nu mai vrea să fie viaţa. Moare pentru că e vie şi scurtă în clipele de fericire. Ştii de ce te caut eu? Te caut pentru că nu pot trăi fără tine. te caut pentru că, din momentul în care tu ai plecat de lângă mine, viaţa mea a însemnat doar dorinţa de a te regăsi. Pentru că mai am speranţa.”

lacrimi-de-inger

   Ce va face în continuare eroina noastră? Va lupta contra inevitabilului, va ajunge să îşi regăsească conştiinţa în postura unui băieţel care doreşte să o ajute, să îi deschidă ochii. El vrea să-i arate că există lumina de la capătul tunelului, vrea să îi demonstreze Alexandrei că, odată ce îşi va stabili un ţel în viaţă, va putea să îl atingă alături de iubirea lui Dumnezeu. Tânăra interpretează greşit lucrurile şi înţelege că ar trebui să continue căuatarea. Ea nu îşi dă seama că, în fond, totul reprezintă scenariul unei piese triste care se îndreaptă treptat către finalul mult prea dureros. Alexandra îşi deschide inima către oamenii din Braşov, joacă rolul unui pion care se apropie de marginea tablei de şah şi nu se ştie dacă va putea fi schimbat în regină sau nu. Rămâne de citit…lacrimi-de-inger-2

    Cartea este bine scrisă, la persoana a III-a, existând, totodată, fragmente redactate la persoana I în filele jurnalelor celor doi protagonişti. Naratorul este omniscient şi omniprezent, concentrându-ţi  atenţia asupra a ceea ce simte Alexandra, a ceea ce vede ori gândeşte „parcă zilele nu mai sunt, parcă nopţile vin mai greu, parcă soarele nu mai străluceşte. Şi asta doar din cauză că lipseşte Florin. Pentru mine, nu mai există zi sau noapte, viaţă sau moarte. Nu aştept decât clipa când vom fi iar împreună.”, „peste tot dai peste oameni care nu ştiu altceva decât să descurajeze, să trişeze şi să te facă să te simţi ceva mic care nu poate să crească mare. În ochii lor defapt nu eşti decât un alt prost, pe care a mai putut păcăli. Aşa era şi Alexandra”. Descrierile spaţiale au acel ceva care ne animă să continuăm lectura fără a ne dezlipi ochii de la pagină, să nu care cumva să pierdem un detaliu „era abia început de primăvară, iar vântul sufla năpraznic. Nu ştia ce se întâmplă. Ca într-un vis se lăsă cuprinsă de vârtejul care venea spre ea. Vântul, pietrele, praful de pe jos, copacii care cădeau nemiloşi, se iviră în faţa ei…acum era în Piaţa Sfatului, dar totul în jur era schimbat. Copacii râdeau nemiloşi de ea, oamenii încercau să fugă după ea şi să o prindă”. Cu toate acestea, firul narativ mi s-a părut dificil de urmărit, se trecea mult prea repede de la o secvenţă la alta, lăsându-mi locuri goale acolo unde ar fi trebuit să fie pline. Nu mi-am dat seama decât la jumătatea volumului că unul dintre personaje murise, iar celălalt trăia într-o fantezie care ucide. Per ansamblu, cartea are şi minusuri şi plusuri, dar merită lecturată pentru că ne învaţă ce sunt acelea sufletul şi persoana care este prea fragilă, o pierdem de la o zi la alta dacă nu avem grijă de ea.  Editura Celestium - OSIM CTR

Cartea Lacrimi de îngeri. Dincolo de viaţă, de Ioana Dumitrachescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Celestium. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

“Doriţi să aflaţi ce se află dincolo de un zâmbet chinuit de MOARTE şi cum o puteţi înfrânge?”

Cadavrul care râde, de Laurell K.Hamilton

 

 

Editura: Tritonic

Titlul original:”The Laughing Corpse”

Traducere: Florin Mircea Tudor

An apariţie: 2006

Număr de pagini: 368

   Să ne imaginăm cu toţii că suntem pe o stradă lăturalnică, este toamnă, frig şi întuneric. Bate vântul şi ridică frunzele în cercuri, se mai aud pe ici şi pe colo mieunatul unei pisici şi oamenii care se grăbesc să ajungă, cât de repede, la adăpostul casei. Numai noi suntem în acel loc părăsit, prinşi de la spate de mâini fără de viaţă; ne cuprinde teama. O  voce ne şopteşte la ureche că spectacolul încă nu s-a terminat. Ce e de făcut? Cum putem scăpa de teatrul  nopţii şi de aceste sunete care ne îndeamnă: “Mai citeşte o pagină şi încă una. Ȋţi promitem că nu vei regreta!” 🙂 .pizap-com14784364305511

   Cine este Laurell K.Hamilton? Aceasta s-a născut la data de 16 februarie 1963 în Heber Springs, Ankasas, mutându-se ulterior alături de bunica sa în Sims Indiana. A obţinut diplome în literatură Americană şi biologie,a lucrat ca voluntar  la un adăpost de animale. Romanul său de debut este “Spells of Wonder”(1989), urmat de seriile “Anita Blaice” (1993),”A kiss of Shadows”(2000).

  Am aşteptat cu sufletul la gură al doilea volum al seriei. M-a captivat fără doar şi poate, determinându-mi inima să o ia la galop de la primele rânduri. O cunoaştem pe eroină din prima carte a seriei, este vorba de Anita Blake, celebra vânătoare de vampiri, numită şi “Călăul”. Este o reanimatoare, putând aduce morţii la viaţă. Aceasta îi este şi meseria în cadrul Animators Inc. Totodată ajută poliţia în rezolvarea celor mai frapante şi terifiante cazuri. Are doar 24 de ani şi pare a fi ţinta fiecărei creaturi supranaturale şi oricărui criminal din oraş. Unde mai punem şi faptul că a devenit sclava umană a vampirului suprem Jean-Claude? Are o viaţă cam dată peste cap, dar aceasta constitue, în fond, farmecul cărţii.

   De astă dată, Anita se confruntă cu o altă problemă: a apărut un monstru care a devorat o întreagă familie, lăsând în urmă golul care pare a se  răsfrânge  pe zi ce trece. Anita lucrează alături de politişti şi încearcă să descurce iţele acestui mozaic: cere ajutorul celei mai puternice preotese voodoo, Dominga Salvador “O femeie de aproximativ şaizeci de ani stătea la masa din bucătărie. Faţa ei slabă, cafenie, era brăzdată de riduri. Părul alb era adunat într-un coc pe ceafă. Stătea foarte dreaptă pe scaun, cu mâinile subţiri şi osoase încrucişate pe tăblia mesei. Părea teribil de inofensivă.”şi care  are de gând să îi ajute “Vrei doar să te joci de-a şoarecele şi pisica. Ei bine şoarecele pleacă.”. Colac peste pupăză, Harold Gaynor va trimite şi el ucigaşi pe urmele eroinei noastre fiindcă refuză milionul de dolari daţi pentru a reanima un zombi de aproape trei sute de ani. De ce? Este necesar un sacrificiu uman. Dragi cititori, nu vă faceţi griji deoarece Anita e pregătită de orice, oricând:

“-Chiar crezi că am venit neînarmată? am întrebat eu cu o voce seacă.

Bruno se uita la Tommy. Acesta ridică din umeri.

-N-am percheziţionat-o.

Bruno trase cu zgomot aer în piept.

-Totuşi nu are pistol, declară Tommy.

-Pariezi pe viaţa ta? am întrebat eu zâmbind şi mâna mi-a alunecat foarte încet la spate.”

   Vreţi sa ştiţi ce are să se întâpmle cu aceste personaje şi care are să fie finalul volumului? Va trebui să o urmaţi pe Anita pentru a afla!

   Nu ştiu cum să îmi adun cuvintele într-o frază coerentă, dragi cititori. De multă vreme nu am mai întâlnit o carte care să mă sperie. Scenele crimelor sunt realist descrise, chipurile celor care şi-au pierdut viaţa sunt bine conturate şi par desprinse dintr-un film horror:

“-Evans, ce ai văzut?

-Sânge.

Se holba la mine printre braţe, acoperindu-şi faţa.

-Sânge peste tot. I-au tăiat gâtul. Au uns piatra de mormînt cu sînge.”.

  Aceste momente sunt manevrate de o aşa manieră încât ne ciocnim la doar câteva pagini distanţă de umorul negru al protagonistei.cadavrul-care-rade

   Opera este relatată la persoana I de naratorul-personaj, omniscient şi omnipresent. Descrierile nu lasă loc de dorit, interesând atât cele spaţiale “Felinarele de pe stradă aruncau un şuvoi strălucitor pe trotuar, de parcă s-ar fi topit lumina. Toate felinarele sunt reproduceri ale lămpilor cu gaz de la începutul secolului. Ȋnalte şi placate la vedere, dar nu chiar autentice. Ca un costum de Halloween. Arată bine, dar sunt prea comode pentru a fi reale. Cerul nopţii atârna ca o prezenţă întunecată deasupra clădirilor înalte de cărămidă, dar felinarele ţineau departe întunericul. Un cort negru sprijinit pe beţe luminoase. Poţi să intuieşti întunericul fără prezenţa realităţii.”, “Crizantemele se oferă numai la înmormântare. Garoafele, trandafirii şi gura-leului se folosesc la evenimente fericite, dar crizantemele şi gladiolele sînt flori de înmormântare.”, cât şi ale protagoniştilor “Părul îi era complet negru, uşor cârlionţat în jurul feţei. Ochii, dacă îndrăzneai să priveşti în ei, erau de un albastru atât de închis, încât păreau aproape negri. Două giuvaiere strălucitoare.”. Eroina este caracterizată direct de celelalte personaje “-Atît de curajoasă, chiar şi acum.”,”-Eşti atît de exasperantă, declară el …”.

“Cadavrul care râde”…vă pune o întrebare: “Doriţi să aflaţi ce se află dincolo de un zâmbet chinuit de MOARTE şi cum o puteţi înfrânge?”.

Lectură plăcută!

Nota mea: 9/10 stilouriEditura TritonicCartea Cadavrul care râde, de Laurell K.Hamilton a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

„Snitches get Stitches”

Cu popcornul în braţe…Nerve (film)

Gen: Aventură, Crimă, Thriller

Durată: 1h 36 min

Buget: 20,000,000 $

Directori: Henry Joost, Ariel Schulman

Bazat pe romanul lui Jeanne Ryan

Prăjituri: 65/100

Notă IMDB: 7

Replică: „Snitches get Stitches”

      Un film care a apărut în cinematografele din ţară pe data de 16 septembrie 2016. Prezintă viaţa unei adolescente din anul terminal. Precum mai toate fetele de vârsta ei, Venus (Emma Roberts) iubeşte în secret căpitanul echipei de baschet, dar nu are curajul de a-şi da sentimentele pe faţă. Diferită total de aceasta, prietena cea mai bună, Sydney (Emily Meade), dă dovadă de prea multă încredere în propriilei forţe: se înscrie într-un joc care o obligă la a-şi depăşi limitele. Ordinea, legea, chiar viaţa sunt date la o parte cu un clic pe unul dintre butoanele: „PLAYER” sau „WATCHER”.

    Sydney, văzându-şi prietena atât de temătoare, se hotărăşte  să îi dea un mic impuls şi îi spune căpitanului de pasiunea ei. Asfel, Venus este indirect respinsă. Supărată pe toţi şi pe toate se înscrie pe Nerve ca „PLAYER”. Nerve îşi provoacă jucătorii, iar aceştia câştigă bani, în vreme ce observatorii adaugă obstacole şi plătesc.nerve

    Prima provocare a lui Vee este de a săruta un necunoscut. În acest fel îl va cunoaşte pe Ian (Dave Franco). Acestea au fost orchestrate. Vee câştigă alături de el provocare după provocare. A crede că tot răul este spre bine nu e decât o frază în vânt. Sydney mai că îşi pierde viaţa, Vee de asemenea. Ce face? Merge la poliţie, dar…supriză! Nerve are legea la degetul mic. Vee a devenit prizoniera jocului. Singura cale de ieşire este să câştige. Ce va face? Dar tu ce ai face? Eşti observator ori jucător?

   Filmul are o poveste care te ţine în suspans. Acţiunea nu lasă de dorit şi te poartă în cele mai ciudate direcţii. Dincolo de efectele speciale şi locul de filmare (New York City USA), Nerve m-a impresionat prin mesajul pe care îl transmite. Fiind copiii internetului, adolescenţii sunt uşor influenţaţi şi pot alege un joc în detrimentul vieţii. Nerve aduce consecinţele.

Vizionare plăcută!!!

„cât despre dreptate, nu ştiu despre cea divină, dar ştiu despre cea a oamenilor, fiindcă asta este meseria mea.”

Glasul morţilor, de Julián Sánchez

Titlul original: „La voz de los muertos”

Traducere din limba spaniolă şi note: Mariana Piroteală

Editura: ALLFA

An apariţie:2014

Număr de pagini: 415

     Pe când citim primele file ale volumului auzim un glas care ne cheamă din nou şi din nou. Pur şi simplu nu ne dă pace. Simţim cum vederea ne lasă, iar întunericul pune stăpânire pe noi. Tot ceea ce putem face este să ascultăm: strigătele domină, paşi care duc niciunde. Inima bate din ce în ce mai tare; singurul gând este că nu ne vom da bătuţi. Urmăm acest glas, avem încredere în el. Încă un pas şi încă un pas… Ce are să se întâmple dacă piere şi auzul? Vom fi singuri şi nu vom cunoaşte finalul acestei cărţi, care…nu te lasă să dormi nopţile, iar atunci când aţipeşti te trage de mânecă să termini măcar încă un capitol. Este vorba despre „Glasul morţilor” scrisă de…

    …Julián Sánchez care s-a născut la Barcelona în 1966, iar din 1993 locuieşte la San Sebastián. Pasiunile sale sunt literatura, declarând că ar avea, mai cu seamă, gusturi eclectice, şi baschetul – a fost arbitru, pentru cinci sezoane, în Liga ACB. Primul său roman este „Anticarul” (2009), iar în anul 2011 a publicat „Glasul morţilor” care este…

            …o operă bine structurată; organizată pe părti, fiecare dintre acestea prezentând fie un nou indiciu al unuia dintre cele mai dificile cazuri cu care se confruntase până atunci poliţia Barcelonei, fie un moment semnificativ al copilăriei, adolescenţei, studenţiei lui David Ossa. Cred că v-aţi dat deja seama cine este personajul principal 🙂  David este inspector. Dimineţile lui nu sunt dintre cele mai plăcute. Mai mereu îi sunt date peste cap de un apel la orele 4 ori 5 a.m. care îl anunţă că a avut loc o altă nelegiuire „apelul acela, identic cu atâtea altele primite de-a lungul a douăzeci de ani de carieră, va trasa un hotar între trecut şi prezent, va fi una dintre acele provocări care marchează o traiectorie şi creionează un destin diferit de oricare dintre cele anticipate”.

     Puţine sunt persoanele care ar face faţă unui atare stil de viaţă; David şi-a dorit o carieră în acest domeniu şi s-a dedat întru totul combaterii a ceea ce este mai „negru” în Barcelona

„Lumea e a mea. Nu mă mulţumesc să gândesc asta, ci cu adevărat o simt de fiecare dată când energia noii zile mi se revarsă pe dinăuntru”, „Ce altceva poţi face decât să te oferi vieţii cu dorinţa de a o simţi, deşi ea îţi scapă printre degete, te batjocoreşte şi apoi se joacă cu intenţiile tale? Totul ţine de atitudine. Atitudine, aptitudine, încredere, siguranţă…Totul e un vis?”.

    El nu este un simplu detectiv; David simte moartea şi îi aude vocea. Ai crede că aceasta este elementul negativ, dar iată că percepţiile ne sunt răvăşite: protagonistul o foloseşte pentru a descurca iţele cazurilor sale „acţionez pentru că nu mă pot stăpâni…eu am un „dar”, intru în mintea răufăcătorilor şi îi adulmec cum nu ar reuşi nici cel mai bun copoi, cu ajutorul acelei părţi din mine care mă face diferit de ceilalţi, un lucru înnăscut”.

    Ce s-a întâmplat de astă dată? Un cvadruplu asasinat. Poliţiştii sunt de-a dreptul terifiaţi de ceea ce au găsit într-un apartament vechi din spatele pieţei Reial: un bărbat. A fost dezmembrat, o femeie a fost spintecată şi alte două cadavre în aceeaşi situaţie. Pare un film horror fără final. David încearcă să descopere care a fost ieşirea folosită de ucigaş, dacă au fost mai mulţi implicaţi ori ba, dacă totul nu a fost decât rezultatul unei răfuieli. Memoria fotografică a acestuia cuprinde fiece colţişor, dar ceva, ceva nu se leagă. Unii consideră că ar fi vorba de ritualul vreunei secte, dar inspectorul ştie că e mai mult de atât. Deleagă sarcini echipei sale şi va pune întrebări vecinilor. Astfel, ia cunoştinţă de violenţa cu care s-au confruntat victimele pentru că strigătele nu conteneau să se oprească, iar  evenimentul s-a petrecut mult prea rapid.

    Ca cititor, te laşi repede purtat de poveste şi devii dependent, mai ales că autorul ne aruncă în faţă şi intriga romanului prin cuvintele unei bătrâne îngălbenite de vreme „Cine să fie, fiule?…Morţii care ne cheamă. Morţii care aşteptau sosirea noilor tovarăşi. Îi auzim numai noi, cei care suntem foarte aproape de sfârşit. De-aia i-am auzit numai eu…de aceea trebuia să te aştept. De aceea trebuia să vii. Numai tu te poţi lupta cu răul ăsta. ”. Autorul vrea să ne explice aceste lexeme şi ne vine în ajutor arătându-ne care a fost una dintre temerile lui David: întunericul. Când era mai mic şi se simţea lăsat pe dinafară de verişorii săi, a plecat în mină să le aducă o lampă cu gaz. Voia să le arate că este curajos şi nu doar un şoarece de bibliotecă. Bateriile lanternei s-au consumat degrabă, iar băiatul a rămas fără sprijin. A continuat să meargă prin necunoscut. Vocile celor de dincolo l-au cuprins şi i-au ghidat paşii către o prăpastie. În ultimul moment, o voce mai puternică s-a ridicat şi l-a salvat. După acestea, băiatul s-a închis, îi era teamă de noapte, de vocile care îi măcinau visele şi realitatea. A fost hipnotizat de medic să uite totul, mai puţin vocea care l-a ajutat.

     În studenţie primeşte lovituri care îl fac pe David să-şi conştientizeze darul: îşi dă seama după mirosul şi sentimentele sale că un om va muri în curând. Hotărăşte că va fi singur de atunci şi că va folosi vocile morţii împotriva ei; „Glasul morţilor” îi va fi mereu alături.

    Romanul este prezentat la persoana I. Naratorul obiectiv se schimbă de la capitol la capitol; fiecare personaj  preia acest rol pentru câteva pagini. Acţiunea se desfăşoară într-un ritm alert, verbele la perfect compus şi prezent reuşind să confere o nouă culoare operei. Descrierile spaţiale sunt minuţios realizate „un pat mare cu tăblie din plasă metalică. O saltea groasă din lână, veche, cu cel puţin două veacuri în spate. Măsuţa de noapte şi o veioză minusculă…măsuţă de lemn cu marmură, asortată cu mobila decorativă, cu oglindă, deja ca vai de lume…”. M-a impresionat modul în care acţiona „puterea” lui David „senzaţia de nelinişte a crescut simţitor, devenind aproape insuportabilă…m-am lăsat purtat de senzaţie…am deschis ochii. Mă aflam în interiorul cavoului…m-am întrebat cum am intrat”. Protagonistul este acoperit de tenebre şi trebuie să le accepte întru totul ca să descopere ucigaşul. Se va confrunta cu neîncrederea prietenilor, cu teama de amintiri şi, bineînţeles, moartea. Cine e vinovat de uciderea atâtor persoane? De ce moartea preia conturul Barcelonei şi începe jocul cu vieţile acesteia? Trebuie şi noi, dragi cititori, să urmărim o voce şi să sperăm că ne duce la ultimele pagini ale volumului lui Sánchez… „cât despre dreptate, nu ştiu despre cea divină, dar ştiu despre cea a oamenilor, fiindcă asta este meseria mea.”

Lectură placută!

Notă: 9,5/10 stilouriEditura All

Cartea Glasul morţilor de Julián Sánchez, a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Istoria samurailor, de Robert Calvet

Titlul original: „Une histoire de samourais”

Traducere din limba franceză şi note: Valentin Protopescu

Editura: Herald

An apariţie: 2015

Număr de pagini: 299

Colecţia: ARHETIP

   „Japonia”. Ce anume vă trece prin gând când cineva pronunţă acest cuvânt? Spunem că este o ţară din Asia care are o cultură aparte şi în care domină tehnologia. Numim una dintre sărbătorile mai cunoscute şi anume cea a florilor de cireş. Cei mici nu vor uita să menţioneze animeurile şi manga(benzi desenate). Alte persoane vor aminti de geisha, acele „femei care stăpânesc artele”. Japonia nu se rezumă doar la aceste propoziţii. Este o ţară pictată în două culori: alb (cultură, oameni) şi negru (războaie, asasinate). Populaţia niponă a cunoscut zile senine, dar şi mai înnorate. Oamenii s-au ridicat, au evoluat şi  creat ceea ce vedem astăzi. Multe întrebări legate de aceştia rămân fără de răspuns. Putem să îl găsim, însă citind, căutând în…lucrarea „Istoria samurailor”scrisă de…

… Robert Calvet, doctor în istorie care predă istoria modernă la Universitatea „La Rochelle” în Franţa. Volumul de faţă a fost publicat în anul 2009. A mai scris şi „Les États-Unis d’Amérique de Lincoln à Truman politique et société”, „Les États-Unis en fiche”, „République et Démocratie en France(1789-1899)”.

   În primul rând, autorul introduce cititorul arătând semnificaţia cuvântului „samurai”. Pentru a desemna un „profesionist în arta războiului” s-au folosit, mai întâi, termenii „tsuwamano”, „mononofu”, apoi sintagme ca „buke”, „musa”, pentru ca, la final, să fie utilizate lexemele „samurai” şi „bushi”. Ce erau samuraii? „Cei care slujeau un senior sau escortau un nobil…un fel de cavaleri”.

   În cele ce urmează ne sunt ilustrate diverse episoade din istoria Japoniei. Unul dintre acestea este cel al războiului dintre clanurile de războinici, Taira şi Minamoto, din strâmtoarea Shimonoseki. Clanul Taira era depăşit numeric de Minamoto, dar avea avantajul de a cunoaşte lupta pe mare. Minamoto va învinge, profitând de curenţii de apă. Acest moment reprezintă  pasul către o „nouă eră, una în care clanurile războinice îşi asigură dominaţia asupra ţării, îndepărtând de la putere aristocraţia imperială reunită la Kyoto în jurul împăratului”. Modul de a guverna este schimbat cu shogunatul sau bakufu. Minamoto Yoritomo va dori ca provinciile aflate sub puterea lui să devină mai independente, dar împăratul Go-Shirakawa refuză acestea. Va pune la cale un asasinat alături de fratele vitreg al lui Yoritomo. Planul îi e dejucat, iar ajutoarele sale sunt obligate să realizeze seppuku(sinuciderea rituală). Yoritomo aduce o nouă structură administrativă ca Biroul Afacerilor Publice(Kumon-jo), o curte de justiţie care se ocupă de „urmăriri şi apeluri…Mononchi-jo(Biroul Anchetelor)”. Bakufu coexista cu puterea imperială. Shogunii vor primi dreptul de a-şi numi proprii guvernatori-shugo „deţin puterea judiciară în caz de rebeliune sau de asasinat”. Jito colectau impozitele şi realizau cadastrul, iar „oamenii lipsiţi de liberatate” şi arendaşii se ocupau de agricultură. Nu uit de codurile legislative adoptate, unele sub forma edictelor precum „Joei-shikimoki” ce cuprinde 51 de articole. Principala monedă de schimb în acea perioadă era orezul, koku.

   Ceea ce m-a impresionat a fost că, în acele timpuri, femeile nipone erau mult mai independente. Calvet ne dă şi exemple ca Hojo Masako(1156-1225) care „a jucat rolul de shogun după moartea soţului ei”, Tomoe” concubina lui Kiso Yoshinaka…femei războinice…îl decapitează pe samuraiul Onda Moroshige ” ori artiste şi intelectuale ca poeta Ema Saiko(1787-1861).

    Un alt eveniment marcant este cel care îi suprinde pe mongoli încercând să cucerească arhipelagul nipon. Aceştia deţin armament cu mult peste puterile japonezilor, cum ar fi grenadele chinezeşti. Folosesc strategia încercuirii inamicului, în vreme ce japonezii pe cea a atacului pe timp de noapte şi practică tactica hărţuirii.  Graţie unei furtuni, învingătorii sunt japonezii. Datorită acestei secvenţe ei vor înlocui arcul cu sabia, secolul al XIV-lea. Samuraii foloseau diverse arme(shoto, wakizashi), fiind singurii care aveau dreptul de a purta atât sabia lungă, cât şi pe cea scurtă. Cea mai răspândită sabie era uchigatana sau katana. Naginata erau folosite de ninja şi de femeile nipone. Aflăm că „deşi sunt cavaleri, samuraii luptă mai curând pe jos”, şi trebuie să realizeze „acordul sabiei cu pensula” cunoscând şi elemente de literatură, să poată citi şi scrie, efectua calcule. Frapant era că ceremonialul seppuku(„sinuciderea rituală…războinicul…îmbracă veşminte de culoare albă…aşezat în poziţia seiza”) cuprindea şi oligaţia de a realiza un poem, cum a fost cel al lui Minamoto Yoeimasa:

„Ca un butuc putred

Pe jumătate îngropat în ţărână

Viaţa mea, fără să fi înflorit,

Se-apropie de tenebrosul capăt.”

   Demn de remarcat este felul în care autorul aduce în prim-plan „Codul onoarei: Bushido”, un fel de Biblie pentru samurai. Conform acestuia, cel care mergea la război trebuia să ia aminte de principiul că „se va adapta la orice împrejurare, dincolo de orice preocupare de ordin moral” . Samuraiul nu are prieteni, iar familie îi sunt cerul şi pământul. Valorile pe care le îmbracă sunt gi – corectitudinea, rei – acţiunea justă, yu – bravura. Ţelul său este meryo – onoarea, dar pentru a o atinge trebui să nu uite de jin – milă, makoto – sinceritate şi chugo – loialitate. Mai aflăm diferenţa dintre samurai şi ninja „persoană care îşi disimulează prezenţa”.

     „Istoria samurailor” este un volum complex care se aseamănă cu o buclă în timp. Pe parscursul celor 19 capitole, Calvet ne poartă în trecut pentru ca la final să traseze linia spre prezent. Cuvintele folosite sunt uşor de înţeles, făcând lucrarea accesibilă unui public cât mai larg. Descrierile războaielor dau senzaţia că ne aflăm în mijlocul luptei, iar fiece cuvânt ambiguu este imediat explicat.

Ce este un samurai? O persoană care „într-o situaţie de viaţă şi de moarte, acţionează simplu, alegând moartea imediată”, un artist în război şi un intelectual… Oare, doar atât să fie? Citim şi aflăm J

Lectură plăcută!Editura Herald-logo

Cartea Istoria samurailor de Robert Calvet  a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandataăde pe site-ul Editurii Herald.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Autor: Crina Stanciu

„Prietena mea genială” este primul volum al Tetralogiei Napolitană.

Prietena mea genială, de Elena Ferrante

Titlul original: „L’amica geniale”

Traducere din italiană: Cerasela Barbone

An apariţie: 2015

Editura: Trei – Pandora M

Număr de pagini: 334

     Călătoria  cu trenul descrie perfect cartea de faţă. Suntem singuri într-un compartiment; pe măsură ce staţiile se succed apar noi şi noi persoane: unele pline de melancolie, tristeţe, nehotărâte, iar altele cu zâmbete care le luminează chipul. În lume există oameni de tot felul; pare că însăşi diversitatea a ocupat întreg compartimentul. Afară mai plouă puţin, mai e soare, trecem prin tuneluri împreună cu aceste feţe necunoscute. Ne purtăm cu deferenţă; cumva, în mijlocul unei fraze ori două se întâmplă ca aceste persoane să ne descopere mai mult decât voiseră iniţial. Aflăm poveşti care ne răstălmăcesc minţile şi… ne dăm seama de cât de captivaţi suntem, ne amintim de cei mai buni prieteni. Totuşi, în acel moment, prietenii nu ne sunt alături şi trăiesc prin simplul fapt de a ne fi gândit la dânşii. Sentimentele pe care le explorăm în volumul Elenei Ferrante ne cuprind, nu putem decât să ne lăsăm purtaţi de aceste cuvinte atât de bine alese…

    Cine este Elena Ferrante? Nimeni nu ştie! Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere din Italia. Cărţile au fost publicate, iniţial, în limba italiană, apoi traduse în engleză, daneză, franceză, germană, spaniolă, română etc. A fost numită, de revista „Time” în 2016, una dintre cele 100 de persoane de pe planetă care au putut schimba viaţa oamenilor. A reuşit să îşi menţină identitatea ascunsă încă din anii 1992. Adesea, în corespondenţa cu redactorul, se referă la ea ca fiind „mamă”. Alte lucrări ale misterioasei autoare sunt: „Amore molesto”, „I giorni dell’abbandono”. Ferrante afirmă: „cărţile, odată ce au fost scrise, nu au nevoie de autorii lor”.

Ce spune SAN FRANCISCO CHRONICLE? „Ferrante scrie sub semnul urgenţei, cu aviditate şi pasiune”.

    „Prietena mea genială” este primul volum al Tetralogiei Napolitană. Debutează printr-un index al personajelor care m-a ajutat să-mi fac o imagine mai clară asupra operei, în funcţie de vârsta eroinelor. Se deschide cu un prolog care prezintă dispariţia Linei (Raffaellaei) Cerullo, acum mamă iubitoare. Fiul acesteia, cunoscându-i obiceiul de a pleca cu zile de acasă şi de a reapărea pe nepusă masă, nu dă importanţă acestui fapt. Trecând deja două săptămâni, telefonează celei mai bune prietene a mamei sale, Elena Greco zisă şi Lenù. Aceasta îi spune că Lina nu se află la acolo şi că nu ştie unde ar putea fi. Îl întreabă dacă lucrurile femeii se mai află în casă, iar Rino constată cu stupoare că toate au dispărut. Mai mult, chipul mamei a fost decupat din pozele de familie. Elena îşi aminteşte atunci de dorinţa Linei ca într-o zi să „se volatilizeze” din acea lume. Lenù are, însă alte planuri: nu vrea să o uite pe prietena sa şi „am deschis computerul şi am început să scriu fiecare detaliu al poveştii noastre, tot ce mi-am amintit”. Astfel începe aventura noastră, dragi cititori. Mai întâi suntem aruncaţi în…

copilăria celor două femei în care cei mari, în aşteptarea zilei următoare, se mişcă într-un prezent în urma căruia există ieri sau alaltăieri sau, cel mult, săptămâna trecută: la restul nu vor să se gândească”, „cei mici nu ştiu semnificaţia lui ieri, a lui alaltăieri şi nici a lui mâine, totul e asta, acum: strada e asta, uşa e asta, scările sunt astea, asta e mama, ăsta e tata, asta e ziua, asta e noaptea…păpuşa mea ştia mai mult ca mine”. Lina a intrat în viaţa Elenei pe când erau în clasa I. A dat-o peste cap pe fetiţă prin faptul că Raffaella era foarte rea, aruncând chiar cu sugativă şi împroşcându-şi colegii şi profesoara cu cerneală. Dincolo de acestea, nu ducea lipsă de inteligenţă: pentru fiece întrebare adresată de învăţătoare dădea răspunsul corect. Lina era fiica cârpaciului, iar Elena a portarului de la primărie. Legătura dintre cele două s-a sudat în momentul în care îşi aruncă una alteia păpuşile în pivniţă. Bănuind că e mâna lui Don Achille, „căpcăunul din poveşti”, Lina o ia pe Elena să ceară socoteală bărbatului. Urcă, deci treptele la etajul lui Achille şi îi cere păpuşile. În faţa curajului acestei fetiţe, le lasă bănuţi pentru a-şi cumpăra altele noi, iar „Lina s-a comportat într-un mod neaşteptat. S-a oprit să mă aştepte, şi când am ajuns-o din urmă, mi-a dat mâna. Gestul acesta a schimbat pentru totdeauna totul între noi”.

    În cartierul plin de intrigi din Napoli cresc aceste două fetiţe. Viaţa nu este una uşoară pentru ele căci „lumea noastră era aşa, plină de cuvinte care ucideau: crupul, tetanosul, tifosul exantematic, gazul, războiul, strungul, molozul, munca, bombardamentul, bomba, tuberculoza, supuraţia. Multe frici…”, „nu-mi amintesc să fi crezut vreodată că viaţa care ni se oferise era foarte urâtă. Viaţa era aşa şi gata, creşteam cu obligaţia de a le-o face dificilă celorlalţi înainte ca ei să ne-o facă dificilă nouă”. Lina o influenţează pe Elena în toate, iar aceasta de pe urmă se hotărăşte că, neputând să fie mai bună decât prietena ei, măcar va încerca să ocupe întotdeauna locul secund, să îi arate că e specială „m-am dedicat studiului şi multor altor lucruri dificile, străine de mine, doar că să ţin pasul cu copila aceea groaznică şi sclipitoare…Sclipitoare pentru mine”. Anii trec, se apropie examenul de finalizare a studiilor. Ambele îl trec, dar cea care merge mai departe, la şcoala medie, e Elena fiindcă părinţii Linei, în special tatăl, considerau că locul femeii nu era cu nasul într-o carte. Aşa se face că Lina va lucra alături de fratele mai mare în magazinul tatălui său. Continuă să înveţe latina şi greaca singură. Înţelege mult mai repede decât Elena lecţiile. Încearcă să îşi ajute fratele, creând  noi modele de pantofi, dar tatăl se înfurie şi mai că îl omoară în bătaie pe tânăr.

     Elena se dedă studiului, refuză cererea de a se logodi cu băiatul pe care îl plăcea şi ajunge dependentă de persoana Linei „eram obişnuită să mă simt a doua în tot şi de aceea eram sigură că ei, care dintotdeauna era prima îi era totul clar: mersul, timpul…m-am abandonat cu bucurie”. O secvenţă care pe mine m-a impresionat a fost aceea care le surprinde pe cele două fetiţe hotărându-se să plece pe jos până la mare, dar vremea le e pe o  potrivă „ce era dincolo de cartier, de perimetrul lui hipercunoscut?”.

    Adolescenţa celor două nu e lipsită de evenimente. În vreme ce Elena urmează gimnaziul, devine premiantă şi se îndrăgosteşte de acelaşi băiat al copilăriei. Lina primeşte iar şi iar lovituri de la viaţă. Nu se plânge şi rămâne aceeaşi, descoperind pe alocuri şi fericirea. Devine obsesia unui tânăr bogat şi înfumurat care o ameninţă cu moartea dacă nu se căsătoreşte cu dânsul. Ce va face să îi răspundă cu aceeaşi monedă şi care e locul Elenei între aceste rânduri? Rămâne de citit…

     Călătoria noastră cu trenul va continua, dar fără mine. Nu vă pot lua, dragi cititori, decât până la o anume staţie. Va trebui să schimbaţi trenul de îndată. Luaţi un bilet şi vedeţi ce urmează!

    Romanul „Prietena mea genială” este bildungsroman. Ne arată viaţa a două fete venite din mediul ostil al Peninsulei Italice de după cel de Al Doilea Război Mondial. Dânsele văd moartea, bucuria, tristeţea şi dragostea. Acţiunea este una complexă, iar opera este relatată la persoana I de naratorul-personaj omniscient şi omniprezent. Cea care ne prezintă toate aceste amintiri este Elena (remarc că pseudonimul autoarei este Elena, de unde îmi şiroiesc mai multe întrebări prin cap J ). Volumul abundă în descrieri spaţiale care introduc lectorul în universul său „în spatele nostru se înălţau un deluşor cu foarte mulţi copaci şi câteva rare constrcţii dincolo de liniile ferate lucitoare. În faţa noastră, peste şosea, se întindea o stradă plină de gropi care înainta de-a lungul lacurilor.”. Relaţia dintre cele două fete captivează prin inocenţa şi prin curajul, forţa prieteniei lor „E frumos, am spus în şoaptă, să vorbeşti cu alţii/ Da, dar numai dacă atunci când vorbeşti, e cineva care răspunde…Suntem încă prietene?/ Da./Atunci îmi faci o favoare?/ Aş fi făcut orice pentru ea…nu m-aş fi întors înapoi nici dacă e frig, nici dacă ploua”. Ele sunt caracterizate atât direct, cât şi indirect. Tot romanul ar fi, în fond, o caracterizare.

    Mi-a luat toată cartea pentru a-mi da seama cine este acea „prietenă genială”. Nu pot să neg, dar finalul m-a lăsat cu inima gata- gata să-mi iasă din piept şi vreau să citesc volumul următor cât de curând.

    Dragi cititori, luaţi-vă câteva minuţele din timp şi puneţi-vă întrebările: „Cine este cel mai bun prieten al meu?” şi „Aş dedica o întreagă carte acestei persoane speciale numai şi numai pentru a o face de neuitat?”.

Lectură Plăcută!!!

Nota mea: 10/10 stilouri

pandora MCartea Prietena mea genială, de Elena Ferrante, a fost oferită pentru recenzie de Editura PandoraM. Cartea poate fi achiziţionată de pe site-ul editurii.

Autor: Crina Stanciu

by -
8

Untold Festival 2016-Cluj-Armin van Buuren, Faithless, Nervo, Tiesto, Harwell, Martin Garrix, Lost Frequencies.

Into a world too realistic, full of sadness we will find another dimension where the music dominates the streets. Yes, we talk about Untold. Are you ready for it?

    Un festival care a ţinut mii de persoane treze timp de 4 zile (4-7 august). A avut loc în Cluj, un oraş care animă la delăsarea de tot ceea ce se petrece acasă ori la serviciu.

     Untold a fost duşul cu apă rece din timpul verii. Te lăsa pradă unui somn fără de  vise de la orele 10 AM şi te trezea brusc pentru a dansa şi a socializa de la orele 5 PM. Festivalul a fost bine organizat, îţi dădea senzaţia că ai pătruns într-un alt univers în care puteai lenevi într-un hamac, arunca într-un bazin cu mingi multicolore ori râde până la epuizare. Artiştii care urcau pe scenă nu te lăsau un moment să fii euforic: la fel ca păpuşarii, manevrau publicul după bunul plac. Voi aminti  doar câteva nume din cele care au urcat treptele Arenei şi anume Armin van Buuren, Faithless, Nervo, Tiesto, Harwell, Martin Garrix, Lost Frequencies.

    Probabil vă întrebaţi cum arăta ziua unui pitic din Untold. Ei bine de la orele 12AM pe uşă scria: PLECAT SĂ EXPLOREZ J . De ce spun „explorare”? Untold a fost motivul pentru care m-am aflat pentru prima oară în Cluj. Giuvaierul a fost reprezentat de acest oraş. Este un loc plin de cultură şi tradiţii, în care descoperi catedrale, biserici ortodoxe, greco-catolice ori protestante. Vitraliile, orga, desenele de pe ziduri conferă un adevărat spectacol privirii unui împătimit sau unei împătimite. Remarcăm cum arhitectura ne poartă în trecut, departe de ropota oraşelor mult prea active ori de somnolenţa celor prea melancolice. Ce m-a impresionat pe mine a fost felul în care erau construite clădirile. Pur şi simplu nu ştiam unde să-mi întorc capul.cluj

    Nu uit de panorama pe care o oferă parcul Cetăţuia sau de grădina botanică plină de trandafiri, de specii de arbori care mai de care mai exotici. Acestea, dragi cititori, aduc zâmbetul pe buze celor pasionaţi de natură, de viaţă, de traiul liniştit.cetatuia

    Cei care doresc a nu pleca cu desaga goală din Cluj, care doresc să se distreze şi să îşi cultive intelectul în acelaşi timp, au ocazia de a vizita Muzeul de Artă, pe cel Etnografic al Transilvaniei. Acolo se află oaza multora dintre noi. Noi care vom fi luaţi pe sus de operele lui Grigorescu, Ştefan Luchian, Tonitza. Astfel învăţăm paşii românilor, saşilor, maghiarilor. Luăm de la fiecare un rând şi alcătuim o carte.14074378_1345328985485673_117301678_o

    În această călătorie întâlneşti fel de fel de persoane, schimbi opinii, afli lucruri noi fără efort. Totuşi, depunem  puţin efort în a ne exterioriza şi socializa. La fel a fost pentru mine, dar am reuşit să înving acest impediment şi am descoperit Clujul la picior (şi cu autobuzul) cu ajutorul unei hărţi, a câtorva pliante, unor oameni de toată lauda care mi-au ghidat pe ici şi pe colo paşii.

    Cum era noaptea în Cluj? Plină de surprize. Arătam brăţările Untold  şi treceam graniţele unui alt tărâm plin de muzică şi lumini multicolore. Arena te chema din nou şi din nou.

    Pe drumul de întoarcere am dat de experienţa călătoriei cu trenul alături de un necunoscut care a avut răbdarea de a mă asculta povestind cele petrecute, iar eu curajul de a o face. După cum vedeţi am reuşit să fac acest lucru şi în scris.

Ne revedem la anul Untold!!! Poate că o să ne vedem şi noi, dragi cititori, pentru a face cunoştinţă cu Tiesto, cu oamenii din Cluj şi cu acest oraş încărcat de poveşti trecute, prezente şi…chiar viitoare.

by -
11

Volumul „Omul Ilustrat”este o colecţie de mini povestiri centrate pe Spaţiului cosmic.

Omul ilustrat, de Ray Bradbury

Titlul original: „The Illustrated Man”

Editura: Paladin

Traducere de: Iulia Anania

An apariţie: 2016

Număr pagini: 279

Aveţi o listă de cărţi şi nu ştiţi multe despre autor, colecţie. Nu ştiţi ce volum să vă alegeţi şi…brusc, aţi văzut ceea ce trebuia: un titlu ieşit din comun.

Ce se întâmplă când un om ajunge pe o altă planetă şi întâlneşte acele mingiuţe vorbitoare şi strălucitoare? Cum poate supravieţui o persoană în cosmos, fără familie, ori familia fără dânsa? Prin intermediul unor desene mişcătoare, volumul de faţă prezintă vieţi, moarte, cataclisme, suişuri şi coborâşuri, un drum pietruit care duce spre vrute şi nevrute – început şi final. Lectorul va fi aspirat de îndată în lumea creată de Bradbury, unde va plânge şi va zâmbi. E ciudat cum poate un SF să schimbe o percepţie de mult bătută în cuie…

Ray Bradbury s-a născut pe data de 22 august 1920 şi a decedat la 5 iunie 2012 în Los Angeles, California.  A fost un scriitor american de romane SF, fantasy, horror şi mister. Cele mai cunoscute sunt „451˚ Fahrenheit” şi „Cronicile marţiene”. El şi-a petrecut tinereţea citind şi scriind, afirmând de mic  că va urma „una dintre arte”. Afară de scris s-a preocupat de desen şi actorie. Unul dintre „mentorii” săi literari a fost Edgar Allan Poe, de unde şi dorinţa tânărului de a crea volume pe teme horror. Alte influenţe au fost operele lui H.G.Wells, Jules Verne şi Edgar Rice Burroughs.

Pentru contribuţia adusă industriei filmului, autorul a primit o stea pe Hollywood Walk of Fame la numărul 6644. În anul 1971, un crater de impact de pe Lună a fost numit „Craterul Dandelion” de către astronauţii misiunii Apollo 15 în amintirea romanului lui Bradbury, „Dandelion Wine”.

Volumul „Omul Ilustrat”este o colecţie de mini povestiri centrate pe Spaţiului cosmic. Acestea sunt dezvăluite lectorului cu ajutorul personajului principal care îl întâlneşte cu totul şi cu totul întâmplător pe misteriosul Om Ilustrat „ştiam numai că era înalt, cândva musculos, dar acum, dintr-un motiv sau altul, începuse să se îngraşe. Avea braţele lungi şi mâinile groase, însă capul lui, aşezat pe corpul său masiv, avea faţa ca aceea a unui copil”.

Corpul său e plin de desene care mai de care mai interesante, triste ori pline de bucurie. Acestea îi fuseseră tatuate pe piele de o bătrână venită din viitor „am căutat-o vară de vară, timp de cincizeci de ani…când o să dau de vrăjitoarea aia, o omor.”. Omul Ilustrat se culcă, iar imaginile de pe acesta prind viaţă şi iau  forma a 18 poveşti.

Prima dintre imagini revelă o familie care trăieşte într-o casă în care roboţii şi aparatele sunt cele care fac curăţenie, spală copiii şi îi distrează. Cu toate acestea, camera de joacă a celor mici devine distructivă: le arată acestora ceea ce îşi doresc, mai mult, dă viaţă gândurilor, dar aduce şi moartea celor dragi „cu mult înainte de a şti ce e moartea, i-o doreai cuiva. La doi ani trăgeai cu pistolul de jucărie în capetele oamenilor”. „Degetele i se răsfirară şi o nouă ilustraţie i se deşteptă la viaţă în palmă”.

Caleidoscop” prezintă căderea astronauţilor pe diversele planete ale Sistemului solar. Aceştia îşi dau seama că moartea nu e atât de departe: îşi vor pierde suflul înainte de impact. Ceea ce le-a rămas este să îţi spună fiecare oful „gura. Mă revolt. E revolta mea şi doar a mea. La naiba, n-am nimic de pierdut…nava ta a fost o navă proastă, iar tu ai fost un căpitan prost şi sper să te faci praf când te loveşti de Lună”, „când viaţa se sfârşeşte, e ca o pâlpâire a unei pelicule strălucitoare de film, o secundă pe ecran, toate supărările şi patimile sunt condensate şi iluminate o secundă în spaţiu, şi înainte să poţi să strigi: „A existat o zi fericită, o zi proastă, colo o faţă rea, dincolo una bună””.

Printre favoritele mele a fost „În pielea celuilalt” care vorbeşte despre o realitate în care lumea s-a stabilit pe Marte, şi-a întemeiat o familie, şi-a creat o comunitate. Furtuna vine odată cu o navă spaţială din care va coborî „omul alb”. Acesta îi anunţă pe locuitori că Pământul a cunoscut Al Treilea Război Mondial. Mii de oameni au fost ucişi, oraşe, sate dărâmate, tot ce a mai rămas fiind speranţa la un alt început pe Marte. Ceea ce m-a impresionat au fost gândirea „marţienilor”, legile, conduita „acum fără nicio îndoială, toată acea civilizaţie fusese transformată în confetti şi presărată la picioarele lor.”

„Omul” descrie venirea lui Iisu Hristos pe fiecare planetă: odată credinţa bine înrădăcinată va triumfa mereu „s-a dus pe apa Sâmbetei totul, toate cele în care obişnuiam să credem…puterea divină şi toate acelea. Şi crezi că de asta mergem din stea în stea, ai, Martin? În căutarea sufletelor pierdute, nu? Încercăm să fugim de pe planeta noastră cea rea pe una bună? ”, „sărmanul om…va merge mai departe, de pe o planetă pe alta, căutând şi tot căutând, mereu va ajunge cu o oră mai târziu sau cu o jumătate de oră, sau cu zece minute, sau cu un minut…şi va continua tot aşa, crezând că poate găsi exact ceea ce a lăsat aici, pe această planetă, în acest oraş…”.

Ploaia continuă” arată moartea şi tortura psihică văzute pe Venus. Inşii aveau nevoie de Domurile Soarelui pentru a trăi. Vremea pe planetă era mereu aceeaşi: mohorâtă. Oamenii doreau căldură, confort şi de-ale gurii. Nu găseau decât în aceste locuri rare tot ceea ce căutau. În plus exista şi pericolul de a fi capturaţi şi ucişi de venusieni „era o ploaie deasă…o fântână, o biciuire a ochilor, un curent submarin la nivelul gleznelor. Era o ploaie care îneca toate ploile şi amintirea ploilor.”, „ţineţi minte vechea tortură?…îţi picură o picătură de apă în cap la fiecare jumătate de oră. Înnebuneşti aşteptând-o pe următoarea. Ei bine, aşa e Venus la scară mare”. Cea mai mare temere este aceea de a se da bătuţi.

Ce are să se întâmple pe parcursul celorlalte povestiri?

„Era aproape miezul nopţii. Văzusem tot ce era de văzut. Poveştile fuseseră spuse, se încheiaseră; se încheiaseră pentru totdeauna…am alergat în josul drumului, în lumina lunii. N-am privit înapoi”.

„Omul Ilustrat” vă aşteaptă să îl citiţi, să îi descoperiţi opera. Cartea face parte din categoria SF fantasy. Nu mai citisem vreun volum de acest gen şi am fost plăcut surprinsă că m-a prins destul de bine tema conturată. Romanul este o povestire într-o povestire. Firul narativ îi leagă pe protagonist şi pe Omul Ilustrat. Ca o pânză de păianjen se răsfiră într-o hartă de personaje. Descrierile spaţiale şi ale persoanelor sunt frumos conturate. Gândirea omului are o fineţe aparte „un simplu vas pentru sufletul arzător pe care ni L-a dat Dumnezeu. Dacă mâine aflu că leii de mare au, dintr-o dată, liber arbitru, intelect, că ştiu când să nu păcătuiască, ştiu ce este viaţa şi nu separă justiţia de milă, nici viaţa de dragoste, aş construi o catedrală sub mare”, „există un Adevăr pe fiecare planetă. Toate sunt parte din Marele Adevăr. Într-o zi se vor lega toate, ca piesele unui puzzle. Adevărul de aici este la fel de autentic ca Adevărul de pe Pământ şi stau unul lângă celălalt. Şi vom merge în alte lumi, însumând părţile Adevărului ”.  Naratorul este omniscient şi omniprezent, deschizând şi încheind opera la persoana I singular, iar în cuprinsul acesteia este dominantă persoana a III-a. Nimic nu e real şi, totuşi, pare ca o dezvăluire a viitorului…E de bine? E de rău? Veţi citi şi veţi afla.

Lectură plăcută!!!
Editura Paladin-logo

Cartea Omul ilustrat, de Ray Bradbury este oferită spre recenzie de către Editura Pladin. Aceasta poate fi comandată de pe site/ul Editurii Paladin. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

“întotdeauna dorinţa este aceea care ucide”…

„Sacrificiul din miezul iernii” de Mons Kallentoft-„merele, mirosul de mere…nu mă lăsa în albul ăsta-ngheţat”

Editura: Trei

Titlul original: „MIDVINTERBLOD”

An apariţie: 2011

Traducere: Doru Mareş

    Pe parcursul vieţii, oamenii îşi pun tot felul de întrebări, printre care şi: „Cât timp voi trăi?”, „Merit să fiu în viaţă?”, „Ce urmează după moarte?”. Ei bine…unele răspunsuri se găsesc şi în volumul de faţă „spune-mi măcar atâta: ce ţi-am făcut?”. Ni se arată o moarte rece şi caldă „Cine e? Voi? Tu? Sau morţii? Oricine-aţi fi, spuneţi-mi că veniţi ca prieteni. Că aduceţi dragostea.”. Este ca un vârtej care ne ţine fără suflare. La un moment dat ne lasă în voia sorţii, simţim gheaţa paginilor, teroarea celui decăzut. Treptat acesta se resemnează cu faptul că realitatea în care trăim nu este un parc de distracţii, că viaţa a lăsat în urmă victima şi…apare căldura, iar detectivii au început ancheta: plină de zbucium, mister. Moartea devine un simbol în romanul lui Kallentoft, o crăiasă ce domină Suedia şi pe locuitorii săisacrificiul din miezul iernii 1. Tic-tac…ceasul bate neîncetat şi cititorul nu ştie cine e păpuşarul ce minţile i-a luat.

     Mons Kallentoft, născut la data de 15 aprilie 1968, este un autor suedez şi jurnalist. A crescut în Ljungsbro şi trăieşte în Stockholm. Romanul de debut a fost „Pesetas”(2000), recompensat cu premiul Asociaţiei Scriitorilor Suedezi. Kallentoft a scris opt volume despre detectiva Malin Fors, protagonista operei „Sacrificiul din miezul iernii”, care face parte dintr-o serie dedicată celor patru anotimpuri ale anului.

     „Sacrificiul din miezul iernii” se deschide cu prologul şi arată ceea ce gândeşte victima unei nelegiuiri. Aceasta ştie că nu mai are vreo cale de scăpare. E singură într-o lume plină de indiferenţi şi zboară cu visele altundeva „merele, mirosul de mere…nu mă lăsa în albul ăsta-ngheţat”. Întorcând alte câteva pagini, dăm şi peste eroina cărţii, Malin Fors, inspectoare la poliţie. Ne este arătată o zi banală din viaţa sa: după ce a făcut un duş, şi-a băut cafeaua, s-a îmbrăcat şi a plecat la comisariat. Nu uită de telefonul mobil, portofel şi „pistolul. Apendicele acesta nelipsit”. Lectorului îi este descris personajul ca având un metru şaptezeci „bretonul blond, părul îi încadrează pomeţii proeminenţi şi-i acoperă fruntea până deasupra sprâncenelor subţiri”. Malin trăieşte alături de fiica sa, Tove fiindcă „despărţirea îi lăsase un gust dulce-amărui…Jan”a plecat spre Bosnia.sacrificiul

     Ziua de lucru a început cu…o crimă. Nu una orişicare. Un bărbat obez a fost găsit fără vlagă, atârnând de trunchiul unui copac „un spectacol deloc distractiv”, iar „jocul e clar…noi împotriva lor”. Nimeni nu ştie cine este şi de ce i s-a întâmplat acest lucru. Totul e destul de confuz, iar ancheta se desfăşoară, parcă, cu încetinitorul. Mai întâi este interogată persoana care a găsit victima. Ulterior este realizată autopsia de către Karin Johannison „criminalul s-a folosit de un obiect contondent şi a lovit şi figura, şi cutia craniană cu o violenţă ieşită din comun, până când nu a mai rămas decât această masă informă de carne”. Va fi întocmit şi un raport „compus din mai multe voci, din a ta şi din ale altora. Cele pe care le auzi şi cele pe care nu le auzi”. Detectivii îşi împart sarcinile, iar lucrurile se pun în mişcare fiindcă „dacă o asemenea problemă precum cea de astăzi rămâne fără răspuns, poate schimba viaţa întregului oraş”, „trebuie găsit răspunsul la întrebarea cine.

     Presa se luptă pentru a obţine cât mai multe informaţii, iar criminalul stă şi…priveşte din umbră. Nu este singurul! Victima însăşi este în expectativă şi o urmăreşte pe Malin, pe cei din jur pentru a vedea dacă poliţiştii vor reuşi ori ba „în sinea mea, ştiam că terminasem de trăit. Nu mulţumit eram, ci obosit…e bine, e atât de bine să fi scăpat de toate grijile celor vii!”, „Haide, Malin. Caută mai departe.”.thriller

    Cadavrul este identificat: Bengt Andersson, zis şi Bengt Balonu’. O persoană căreia nimeni nu-i acordă atenţie, trecem pe lângă ea fără să-i dăm importanţă. Singurul eveniment care pare a o aduce în “lumina reflectoarelor” este nimeni altul decât MOARTEA “luaţi pe sus de frică, de furie ori de disperare, oamenii păreau gata să comită cele mai de neînchipuit fapte”, “blândeţea este o invenţie a corpului…moartea este aceea care ne mângâie, ca să fim de acord cu sosirea ei.”.

            Cum vor reuşi Malin şi ceilalţi detectivi să soluţioneze cazul? “întotdeauna dorinţa este aceea care ucide”…

     Romanul lui Kallentoft este relatat la persoana I de un narrator-personaj (subiectiv), omniscient, omnipresent. Este urmărit firul anchetei desfăşurat în jurul lui Bengt Andersson. Acţiunea este una complexă, iar cititorul este introdus într-o altă realitate, a tenebrelor. Vântul năprasnic al iernii, felul în care autorul se joacă cu ceea ce simte victima, cu natura şi fenomenele sale, declaraţiile persoanelor ţin locul sării şi piperului în operă. Verbele folosite animă volumul. Ne este descris caracterul lui Malin, în mod indirect “Malin era în acelaşi timp colerică, amabilă, egocentrică şi politicoasă”. Nu lipsesc descrierile spaţiului “în aerul îngheţat care îngreunează respiraţia, dincolo de crengile îngheţate ale mestecenilor, zăreşte gura întunecată a tunelului pentru pietoni…vilă renovată, construită în anii cincizeci”. Ceea ce m-a impresionat şi speriat în egală măsură e faptul că Bengt e personaj, că acela  lipsit de viaţă prezintă fapte din trecut, conştientizează ce a devenit şi doreşte ca cineva să ridice mâna şi să spună: “Ştiu vinovatul”. Unele defecte se prezintă sub forma acestei înlănţuiri de idei şi întâmplări care ameţesc lectorul.

   Cine să fie, cine să fie ucigaşul şi de ce l-a ales tocmai pe Bengt ca “mascotă” “toţi oamenii aceştia care privesc lumea prin crăpătura uşii…De ce s-or fi temând?”.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Nota mea: 7,5/10 stilouri

Autor: Crina Stanciu

o realitate care m-a zdruncinat lexem cu lexem.

Fluturi de Irina Binder (volumul 3)

Editura: For You
Nr. pagini: 284

    Când eram mici cu toţii ascultam poveştile spuse de părinţi. Aşteptam cu înfrigurare continuarea; oare ce anume avea să se întâmple? Părinţii, însufleţiţi de curiozitatea noastră ne descriau în cuvinte cum Făt-Frumos a salvat-o pe prinţesă. Citind rândurile „Fluturilor” mi-am adus aminte de acele momente. Povestea cărţii nu a fost pentru mine o fantezie, ci o realitate care m-a zdruncinat lexem cu lexem. A fost ca şi cum aş fi păşit în adevărata lume, în realitatea care acaparează şi nu ne lasă pradă viselor de care suntem atât de legaţi. Persoana care a realizat toate acestea este Irina Binder.

    Primele volume ale seriei le-am citit cu un an în urmă, în perioada Bacalaureatului când aveam senzaţia că lumea mi se prăbuşea în cap. Nu ştiam ce anume voiam să fac mai departe, aveam emoţii şi am simţit nevoia unei lecturi eliberatoare, uşoare care să mă destindă. Astfel am întâlnit personajul Irina şi am înţeles semnificaţia unor „Fluturi”. Al treilea volum l-am aşteptat cu inima mică cât un purice; voiam să ştiu ce va urma. Acesta debutează cu imaginea protagonistei care aflase adevărul din spatele „prietenului imaginar” şi că prietena cea mai bună murise. Este în impas, pierduse trei vieţi: pe a Luminiţei, pe a lui Robert şi a prietenului imaginar. Picătură de durere după picătură, culminând cu uitarea de sine „învăţasem că nu ne aparţin nici măcar oamenii pe care îi iubim cel mai mult…putem fi abandonaţi fără niciun preaviz”. Irina se simte părăsită de cei apropiaţi „azi nu mai am nimic. Ce ciudată e viaţa asta!…Rămâi singur şi pustiit. Nu te mai ai nici măcar pe tine, fiindcă tu te-ai risipit iubind şi dăruindu-te tuturor”.

Fluturi

    Robert îi cere acesteia să îi ierte greşelile, dar tânăra nu vrea să audă nimic. Ea se va întoarce la Snagov; vrea să-i fie alături Cezarei, fiica lui Matei. Constată că nu mai are sentimente pentru acesta, nu îi mai pasă de minciunile lui „o femeie înşelată…va fi mereu complexată, nesigură, temătoare, precaută…ne străduim să fim frumoase şi perfecte pentru bărbaţii noştri, iar ei ne pot uita de îndată ce au ieşit pe uşă…de dragul lor ne schimbăm mult şi renunţăm la o mare parte din noi”. Este puternică, încearcă să păstreze aparenţele faţă de prietenii de familie, dar se simte goală pe dinăuntru „în afară de oamenii care mor din cauza accidentelor sau de bătrâneţe, ceilalţi mor de supărare, am spus. Atunci când supărăm un om, contribuim la moartea lui”, „pe parcursul vieţii înveţi de toate. Înveţi să trăieşti, dar şi să mori câte puţin, cu fiecare pierdere, cu fiecare eşec, cu fiecare renunţare, cu fiecare vis abandonat”. Aflăm cine a fost Luminiţa, ce s-a petrecut în familia acesteia şi distanţarea la care a fost supusă de mică. Nu doar atât, ne sunt descoperite mai multe rânduri despre personajul Angel care, puţin câte puţin, s-a legat de această tornadă a fluturilor. Pe tot parcursul operei, autoarea nu conteneşte din a ajuta lectorul la căutarea sinelui „merită lumea mai mult decât meritaţi voi…merită să vă sacrificaţi şi să renunţaţi doar ca să vă încadraţi în tiparele ei absurde?…lumea e plină de ipocriţi care fac tocmai lucrurile pe care le condamnă la alţii!”.

    Dragostea devine un simbol, ideal care se transformă într-o bombă şi care explodează la finele cărţii. Ceea ce Irina simte pentru Robert nu este atât de uşor de şters din minte şi din inimă „vreau sufletul, nu trupul”, „omul în care am crezut şi pe care am descoperit că nici măcar nu-l cunosc”, „suntem dependenţi de iubire şi nu ne place singurătatea”. Prietenia este o altă constantă în volum „oameni care te iubesc cu adevărat pentru ceea ce eşti, nu pentru ceea ce ai şi pentru oportunităţile pe care le văd în prietenia cu tine”. Simona, Timeea şi Angel rămân alături de Irina în cele mai negre momente şi nu o lasă să decadă. Ce se va alege de toate aceste personaje? Robert şi Irina vor avea curajul de a-l lăsa în urmă pe Matei? Rămâne de citit.
  

        „Fluturi” este relatat la persoana I, de naratorul obiectiv, realist, omniscient. Acţiunea urmăreşte un singur fir narativ: viaţa Irinei plină de suişuri şi coborâşuri. Personajul principal este unul complex: Irina este mai puternică decât majoritatea femeilor de vârsta sa, având grijă de o întreagă familie şi mai puţin de sine. Vrea să îi ajute pe ceilalţi, dar se neglijează. În primele volume pare a fi un zeu care planează deasupra tuturor, dar ni se arată contrariul: are, ca orice persoană, defecte bine punctate prin introspecţie şi caracterizare directă „sunt conştientă de calităţile mele, dar şi de defecte. Nu sunt o femeie ieşită din comun.”. Ceea ce mi-a atras atenţia e felul în care autoarea a introdus, pe ici şi pe colo, întâmplări petrecute altor personaje care au dat o mai mare forţă celor scrise. Minusuri ar fi descrierile spaţiale care sunt sumare şi utilizarea expresiilor în limba engleză care reduc din impactul pe care un volum scris integral în limba română l-ar avea.

    Un roman care dă de gândit: prezintă o viaţă „realizezi cât de mult te-ai irosit în viaţa ta. Realizezi cât de puţin valorează casa, maşina şi lucrurile pentru care ai muncit, uitând să-ţi trăieşti viaţa. Abia atunci realizezi cât de mult valorezi tu”; elemente de introspecţie reflectate de obiceiul protagonistei de a-şi nota gândurile în jurnal şi de a se autoanaliza; arată o iubire „Am simţit fluturii ăia blestemaţi care nu te lasă să uiţi toată viaţa senzaţiile acelea minunate…simt fluturii ăia ori de câte ori îmi amintesc vocea lui”.

Lectură plăcută dragi cititori!!!
Nota: 9/10

Libraria librex.roCartea Fluturi de Irina Binder (volumul 3) este oferită pentru recenzie de Librăria Librex. Cartea poate fi comandată de pe Librăria Librex Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei, vă puteţi abona la newsletter, dar puteţi urmări şi pe pagina de facebook.

Autor: Crina Stanciu

by -
9

Personajul principal: Anita Blake, poreclită şi Călăul. Nu este un simplu om, ci o reanimatoare. Îi aduce pe cei decedaţi la viaţă ca zombi prin ritualuri şi descântece

“Plăceri interzise”, de Laurell K. Hamilton-dantelă, sânge şi trandafiri albi

Titlul original: „Gulity Pleasures”

Traducere şi prefaţă: Florin Mircea Tudor

An apariţie: 2006

Editura: Tritonic Horror

Număr de pagini: 367

recenzie

      Cum să descriu ce am simţit citind acest volum? Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-o cameră cu pereţi albi, fără mobilier. Brusc, totul se schimbă, iar pereţii se prăbuşesc. Sunteţi lăsat în beznă, dar nu pentru mult timp deoarece se apropie furtuna cu tunete şi fulgere. Încercaţi să găsiţi un loc unde să vă ascundeţi. Plouă torenţial şi se aud paşi. A început focul de arme. Care să vă fie adăpostul dacă nu filele unei cărţi plină de lexeme ce vă împrăştie în mai multe direcţii, iar inima o ia la galop. Cine este  persoana care ne-a învăluit, ca într-un giulgiu, în mister?

     Laurell K. Hamilton, născută la 16 februarie 1963 în Heber Springs, Arkansas. A obţinut diplome în literatură americană şi biologie, a lucrat ca voluntar la un adăpost de animale. Romanul de debut a fost „Spells of Wonder”(1989); au urmat seria „Anita Blake” (1993), „A Kiss of Shadows”(2000).

     „Plăceri interzise” ne relevă o lume cu totul aparte în care vampirismul este legalizat, poliţia nu se ocupă doar de cazurile referitoare la fiinţele umane, dar şi de acelea care privesc umbrele nopţii. Există zombi, ghouli, oameni care se transformă în lupi, în şobolani, reanimatori.

      În primul rând este prezentat personajul principal: Anita Blake, poreclită şi Călăul. Nu este un simplu om, ci o reanimatoare. Îi aduce pe cei decedaţi la viaţă ca zombi prin ritualuri şi descântece:placeri interzise 2

    „aveam în maşină tot ceea ce-mi trebuia, inclusiv puii de găină. Am scos crucea de argint de sub bluză şi am lăsat-o să atârne deasupra…aveam câteva pistoale…un Browning de 9 milimetri…gloanţe placate cu argint… argintul nu avea să omoare vampirii, dar îi putea descuraja”. În plus ajută poliţia să descifreze crimele care se petrec în lumea supranaturală. Ce creaturi urăşte cu tot dinadinsul? Vampirii. Când primeşte manadatul corespunzător, Anita este mai mult decât bucuroasă să aducă sfârşitul celor „nemuritori”. Toate acestea se petrec până în momentul în care unul dintre aceştia îi trece pragul biroului şi solicită ca ea să investigheze moartea unor vampiri-supremi din oraş. Se loveşte de refuzul acesteia.

     Stăpâna vampirilor, Nikolaos, nu va fi prea fericită de turnura pe care au luat-o evenimentele şi va exploata punctul slab al Anitei: dragostea pentru prieteni. Anita este invitată de prietena ei la o petrecere. Locul nu îi este spus, dar îşi va da seama că este vorba de clubul „Plăceri interzise”, condus de vampirul-suprem Jean-Claude „şuviţele de păr uşor cârlionţate se încurcau în gulerul de dantelă al unei cămăşi de modă veche. Manşetele din aceeaşi dantelă albă acopereau mâinile palide, cu degete lungi”. El e cel care îi întinde capcana şi o însemnează ca fiind slujitorul său uman. Când află  Nikolaos despre ceea ce a făcut, îl închide într-un sicriu ferecat cu o cruce, iar pe Anita o obligă să descopere ucigaşul altminteri prietena ei, Catherine, va avea de suferit.Placeri interzise 1

     Cartea nu se opreşte aici! Continuă cu scene pline de acţiune, de suspans şi ilustrează personaje care mai de care mai diverse: un bărbat golit de sentimente al cărui ţel în viaţă este să distrugă tot ceea ce consideră a fi o provocare, un tânăr dependent de viaţa din întuneric, un rege care vrea să îşi elibereze poporul. Ce se va întâmpla mai departe? Cine este ucigaşul? Ce se petrece între Jean-Claude şi Anita „Jean-Claude mi-a trimis o duzină de trandafiri albi”când vei avea cu adevărat răspunsul la întrebare, vino să dansezi cu mine”? Rămâne de văzut şi de citit…

      „Plăceri interzise” este ca un vârtej care nu conteneşte a se opri. Este narat la persoana I, iar naratorul este subiectiv. Se urmăreşte viaţa Anitei, ce simte ea, ceea ce vedem în volum este arătat prin prisma felului ei de a percepe lumea din jur. La început am fost recalcitrantă din cauza temei romanului şi personajelor: vampiri. Citisem multe astfel de cărţi, dar niciuna atât de colorată în evenimente şi actori. Ceea ce m-a impresionat este cum a fost construită această persoană, Anita, care la un moment dat este curajoasă, apoi temătoare, dură cu cei din jur, caldă cu cei dragi „Nu poţi salva pe toată lumea. De fapt, sînt zile în care nu poţi salva pe nimeni. Fiecare trebuie să se salveze întâi pe el însuşi, apoi te poţi ocupa şi de altcineva”, „dacă porţi haină ca să maschezi pistolul, te topeşte de căldură. Dacă ţii pistolul în poşetă eşti ucisă pentru că nicio femeie nu poate găsi ceva în propria-i poşetă în mai puţin de douăsprezece minute. O adevărată regulă”, „am mai luat un singur lucru în pat cu mine, un pinguin de pluş pe nume Sigmund. Nu dorm cu el prea des, doar din când în când, după ce încearcă cineva să mă omoare”.Laurell.K.Hamilton

     Acţiunea se desfăşoară într-un ritm alert fiind ca o bombă cu ceas ce se declanşează la nesfârşit „fie că Zachary îmi simţi panica, fie credea că ştiam ceva ce el nu ştia, o luă la fugă o dată cu mine. Când unul dintre noi se poticnea, celălalt îl trăgea în sus şi continuam să alergăm”. Relaţia dintre Jean-Claude şi Anita este plină de umor şi sarcasm „Anita, te simţi bine?/ Chiar grozav!/ Cred că e sarcastică…Nu poate fi rănită prea grav dacă face glume, continuă el”, Durerea, greaţa…aproape au trecut. Cum aşa?…Dacă ai fi murit, stăpâna ne-ar fi pedepsit…Închise uşa şi l-am auzit trăgând zăvorul…Vocea îi pătrunse printre zăbrele, profundă, aproape debordând de râs: Şi poate pentru că te plac”.

    Unul dintre dezavantajele volumului ar fi acela al capitolelor mult prea scurte: trec prea repede de la o secvenţă la alta şi bulversează pe alocuri. Descrierile sunt sumare, autoarea concentrându-se pe eveniment, pe acţiune şi sentimentul pe care îl degajă textul. Este unul dintre acele volume care menţin viu interesul cititorului făcându-l să îşi mai scurteze orele de somn. Sper să vă placă!

Lectură plăcută!

Notă: 8,5/10

Autor: Crina Stanciu

by -
14

,,...Eu sunt Alex, se prezentă bărbatul, venindu-i în ajutor...instinctul de conservare îi şoptea că cei ca el nu aparţin unei singure femei”

Îngerul întunecat de Mihaela Strenc

Editura: Quantum Publishers

Număr de pagini: 229

An apariţie: 2016

     „Îngerul întunecat” este volumul care m-a trezit din această letargie a verii. M-a condus într-o lume pe care doar aparent o cunoşteam: eram sigură că ştiu totul despre ceea ce este Bucureştiul…Se deschide cartea la prima pagină şi cititorul este împins în mijlocul unei bătălii dintre negru şi alb. Să vă imaginaţi că sunteţi într-o pădure: pe de o parte este întunecată, de-a dreptul sinistră, iar pe de alta e plină de culoare.  Cineva îmbie lectorul să se aşeze pe un scaun rotativ şi îi arată fel şi fel de imagini: la unele râdem în hohote, iar la altele plângem şiroaie. Acest scaun se învârte neîncetat şi inima o ia la galop. Al cui este meritul dacă nu al autoarei Mihaela Strenc pe care o vom descoperi puţin câte puţin în filele cărţii.

    Înainte de toate, volumul ne arată personajul principal: Ana. La prima vedere este o tânără cât se poate de obişnuită: locuieşte singură în casa păriţilor săi, lucrează ca recepţioneră la un hotel şi de abia s-a despărţit de cel care părea a-i fi alesul. Viaţa acesteia nu se rezumă doar la aceste câteva cuvinte! Ana este o Veghetoare din casa Norilor, iar misiunea sa este de a-i apăra pe „cei adormiţi” de strigoi care „nu erau decât nişte creaturi răzbunătoare ce trebuiau izgonite, ca un fel de personaj secundar ce apare câteva minute în cadru şi apoi se evaporă nu se ştie unde”, suflete rătăcite şi de orbiuri „entităţi malefice create de oameni înzestraţi cu o mare forţă mentală…lipsite de conştiinţă de sine”.

     Pentru a fi parte a Veghetorilor trebuie să respecte regulile neamului său şi pe conducător, printre care şi aceea de a se căsători cu o persoană din familie. A crezut că Sebastian era acela, dar s-a înşelat. Universul avea altceva plănuit: după o noapte de beţie alături de prieteni, se trezeşte în apartamentul unui necunoscut „într-o clipită îşi încropi câteva scuze cu ajutorul cărora să se descotorosească de acesta cât mai rapid: a băut prea mult, nu se simţea bine etc.Când uşa se deschise însă, îşi uită pe loc discursul pregătit şi înghiţi în sec, holbându-se la bărbatul din faţa ei…Eu sunt Alex, se prezentă bărbatul, venindu-i în ajutor…instinctul de conservare îi şoptea că cei ca el nu aparţin unei singure femei”.

     Fuge grăbită la serviciu şi constată că inelul ce avea gravat însemnul casei ei lipsea. Hotărârea de a se întoarce la apartamentul lui Alex îi va pecetlui soarta. Ana se va îndrăgosti de acesta fără a-şi da seama; va petrece din ce în ce mai mult timp alături de el „Ce este? o întrebă…De ce te-ai întristat?…Noi doi…Nu putem fi împreună”. Sunt diferiţi: el este „liber şi trăia după propriile sale legi, indiferent de multe ori la regulile de conduită, pe care le considera o pierdere de vreme.”, iar „pentru Ana, ce-şi petrecuse un sfert din viaţă încercând să respecte cu stricteţe toate cutumele, firea lui reprezenta o mare enigmă”. O mână invizibilă îi ţine legaţi.

     Tânăra nu ştie adevărata faţă a lui Alex şi va începe să se schimbe: e sleită de forţe, mai pală la faţă, ca şi cum cineva i-ar consuma toată lumina şi vede fantasme. Alex, pe de altă parte, este plin de viaţă şi fericit. Ce descoperă Ana despre el? Este fiul decăzut al conducătorului ce a dansat tangoul întunericului un pic prea bine. Alex are nevoie de tânără pentru a supravieţui, dar se păcăleşte singur. Ea îl transformă „iubirea e un sentiment transformator, singurul care-l poate preface pe om în înger sau în demon”. Pentru Ana el este drogul şi pentru Alex, dânsa este viaţa. Ce se va alege de cei doi? Puteţi afla într-un singur fel: citind.

     Opera Mihaelei Strenc este bine construită şi e narată la persoana a III-a de un narator omniscient, omniprezent. Acţiunea se desfăşoară pe două planuri: cel al realităţii, al Bucureştiului şi cel al fantasticului, reprezentat de visele pe care le are Ana. Mi-a plăcut enorm faptul că autoarea a preluat în lucrare, mitul zburătorului care apare, de asemenea, în „Luceafărul”eminescian.

       Cu ajutorul descrierii autoarea ne trimite într-un alt fel de Bucureşti „era una din acele zile mohorâte de toamnă, când frunzele cad, amestecându-se cu stropii de ploaie căraţi de vânt în toate direcţiile. De la ferastra blocului nu se vedea decât un zid transparent de apă ce te separa de restul oraşului, închizându-te într-o lume paralelă unde nu exista decât o cameră cu pereţi albi, o canapea veche acoperită cu o husă găurită, o masă demodată şi o bibliotecă burduşită cu volume îngălbenite”. Gestica, gândurile transpuse pe hârtie trasformă volumul într-o adevărată introspecţie ce reflectă felul de a fi al Anei. Amuzamentul nu e dat la o parte „Ţi-am spus de zeci de ori că te iubesc, vrei să-ţi fac şi-un desen?”.

     O carte aparte, asemuită cu un dans. Haideţi şi noi dragi cititori să participăm la el pentru că, aşa cum o arată şi autoarea, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Nu există, e o demenţă”.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Nota: 9/10

Quantum Publishers Logo


Cartea Îngerul întunecat de Mihaela Strenc a fost oferită pentru recenzie de către Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Crina Stanciu

by -
10

...mă aflu în sera de portocali, pe latura sudică a casei, de unde se vede o parte a peluzei înconjurate de pomi fructiferi noduroşi”

Moştenirea de Katherine Webb

An apariţie: 2011

Editura: ALLFA

Număr de pagini: 428

Titlu original: „The Legacy”

Traducere: Anca Buja

     Fiecare carte îşi are propriile atuuri şi defecte, propriile caracteristici. Cel mai important rămâne faptul că orice volum lasă în sufletul cititorului un sentiment, ca o pală de vânt care ne zdruncină, ca o mireasmă ce se lipeşte de noi pentru câteva zile sau câteva săptămâni. Ne face să ne amintim din nou şi din nou o anumită imagine, o replică, un surâs al personajului atât de iubit. Cartea „Moştenirea” şi-a lăsat o amprentă asupra mea pentru mai bine de câteva zile şi m-a făcut să mă simt din nou mică; m-a dus în livada bunicilor în faţa acelui măr, dar ceva era schimbat de astă dată: jumătate era plin de fructe coapte, de un roşu aprins, iar cealaltă de un roşu stins, învechit. Oare de ce? Pentru că aşa este şi cartea de faţă, împărţit în două lumi: una prezentă şi zdruncinată de firele trecutului, alta trecută şi sfârşită de propriul prezent.

      Katherine Webb s-a născut în anul 1977 la Kent, în Marea Britanie. A studiat istoria la Durham University şi a locuit la Londra şi la Veneţia, unde a lucrat printre altele, ca bibliotecară, chelneriţă şi vânzătoare într-un magazin de costume. Câteva volume scrise de aceasta sunt: „The Unseen”, „The English Girl”, romanul de debut fiind „Moştenirea” care a primit premiul Book of the Year în anul 2009.

      Începutul operei este un prolog care descoperă povestea lui Caroline, personajul nostru din anul 1905, care se trezeşte tulburată şi se ridică „şovăielnic în picioare” pentru a constata că „copilul era tot acolo, în pat”. Se pare că tânăra nu este fericită de ceea ce se întâmplase, îi este ruşine că a adus acest micuţ pe lume „ruşinea era ca un nor…ca fumul, întuneca totul”. Caroline consideră că a făcut o greşeală şi găseşte soluţia în abandonarea copilaşului. Îl pune cu grijă într-o faţă de pernă şi pleacă în ploaia torenţială. Nu doreşte să îi facă rău acestuia şi hotărăşte să îl lase „între rădăcinile împletite ale unui fag” pentru a-l găsi o altă familie, dar va uita ea vreodată ce a făcut? „va purta asta înăuntru ca pe o cangrenă:Dar, aşa cum nu mai exista nicio cale de întoarcere, nici nu mai era sigură dacă era capabilă să înainteze”.mostenirea

       Suntem aduşi, mai apoi, în prezent. Le întâlnim pe cele două surori, Beth şi Erica. Ele se întorc la conacul bunicii lor Meredith pe care l-au primit drept moştenire. Beth şi Erica sunt destul de diferite: Beth este temătoare şi melancolică, zâmbind doar în momentele petrecute alături de fiul ei, Eddie;  Erica, pe de altă parte, este mai deschisă, curajoasă, dar mult prea dezordonată în viaţă – schimbă des locuinţele şi locurile de muncă. Una dintre ele e măcinată de trecut, iar cealaltă de prezent. Ele decid să locuiască o vreme în vechiul conac pentru a pune toate lucrurile la punct, să facă lumină în lumea lor şi în ceea ce a fost lumea lui Meredith. Punctul de cotitură este apariţia lui Dinny, un prieten din copilărie, care redeschide o rană pentru Beth şi o dragoste pentru Erica. Beth nu e deloc fericită să îl revadă deoarece o face să-şi aducă aminte de faptele din trecut şi, mai cu seamă, de diapariţia unui vărului său. Cu fiecare filă povestea se încurcă şi nu ştim ce are să urmeze: oare Beth şi Dinny au ucis o persoană, de ce Erica nu îşi aminteşte nimic şi ce legătură au toate acestea cu Caroline şi copilul abandonat în 1905? Uitaţi-vă în iaz! Cred că este în iaz! Eram toţi la iaz!…Unde este Henry, Erica?”.katherine Webb

       Casa la care s-au întors surorile a fost cândva a lui Caroline. O tânără zâmbitoare care s-a îndrăgostit, şi-a urmat soţul dincolo de New York,  pe teritoriile indienilor Cherokee, „După ce a părăsit regiunea familiară a statului New York, aşezările au devenit tot mai rare…au trecut prin păduri atât de dese şi de întunecoase…”. Viaţa dincolo de conac e dificilă pentru Caroline. Iubirea nu va putea înfrânge moartea şi îşi va pierde mult prea repede soţul.

     Copilul nu demult prezentat va reapărea în prezentul Ericăi şi al lui Beth sub diferite forme, cu indicii şi prea multe semne de întrebare. Nu voi dezvălui mai mult; vă invit să plonjaţi şi dumneavostră în lacul amintirilor creat cu atâta măiestrie de Katherine Webb.mostenirea webb

       Romanul este narat la persoana a III-a. Naratorul este obiectiv, omniprezent şi omniscient. Intriga nu lasă de dorit şi transmite cititorului informaţii, reliefând enigme care trebuie elucidate. Firele narative se întretaie într-un joc al cuvintelor, al anilor, trecut şi prezent. Personajele sunt bine conturate, iar autoarea se concentrează asupra trăirilor acestora, gesturilor, mimicii, gândurilor „nu se mai sprijină de maşină, se îndreaptă şi-şi încrucişează mâinile. Pare dintr-o dată defensiv, iar eu remarc că Beth n-a coborât din maşină ca să vorbească cu el. Evită să-l privească şi-şi tot aranjează capătul fularului”, „când i-am spus că Dinny este aici, a înmărmurit…părea să nu mai respire”, „să păstrez vorbele pe care mi le-a spus doar în capul meu. Să-mi aparţină”. Descrierile m-au atras de la primele pagini, pur şi simplu nu am mai dorit să îmi iau ochii de pe pagină de teamă să nu pierd ceva „măcar e iarnă. Întotdeauna venim aici pe timpul verii…conacul Storton, înspăimântător şi masiv, de culoarea norilor joşi de azi. Un imobil victorian în stil neogotic, cu ferestre cu lemnărie verde, scorojită şi plină de muşchi. Mormane de frunze uscate lângă pereţi şi muşchiul care se întinde în spatele lor, până la tocurile uşilor şi ferestrelor de la parter”, „mă aflu în sera de portocali, pe latura sudică a casei, de unde se vede o parte a peluzei înconjurate de pomi fructiferi noduroşi”, „la poalele dealului, acolo unde copacii dispar, pământul se surpă într-o groapă rotundă, ca o prăpastie. O groapă de excavator, plină de păducel, porumbar şi soc, înmănuncheate între ele de curpen”.

Lectură plăcută dragi cititori!!!

Notă: 9/10 stilouri

Autor: Crina Stanciu

Sursa imagini: pinterest.com

 

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Citeşte Capitolul 6
Citeşte Capitolul 7
Citeşte Capitol 8
    Capitol 9

    Gura lupului se deschidea încet, corpul îi era format din mai multe căsuţe. Privirea tânărului nostru se desfăta cu mii de culori, mai pregnante fiind cele de maro, albastru şi stacojiu. Brusc, uşile căsuţelor se deschiseră şi o mare de creaturi se năpustiră afară. Erau şi oameni, minotauri, şerpi vorbitori, pitici roşii, galbeni, negri, verzi, monstruleţi îmblăniţi cu ochii mari cât  cepele. David putu auzi dicuţia a doi oameni-lup:
    -Te-a zăpăcit şeful astăzi?
    -Nici nu îţi poţi închipui! M-a pus să merg de zeci de ori în al nouălea pătrat. Nu pricep…şerpii au început să se mişte. Se pregăteşte ceva.
    Cei doi s-au oprit în dreptul lui David, l-au măsurat din priviri. Când au observat mâna băiatului au înmărmurit. Cu grijă s-au aşezat în genunchi şi au spus solemn:
    -Stăpâne! Bine ai revenit!
    -Alexandros, Abindos, zise David cu voce joasă. Ridicaţi-vă căci în faţa voastră mă aflu eu, stăpân aici, iar în cer, slujitor Domnului. David se cutremură de vorbele zise: Stai puţin…ce am spus?
    -Este chemarea sângelui băiete. Nu ai ce să-i faci. Aşa va fi de acum înainte. Îţi vei aminti lucruri şi vei fi purtat de destin unde va trebui. Nu-ţi fie teamă, spuse Serghei în timp ce-i ciufulea părul lui David. Hai să mergem.
    David se uită încă o dată la oamenii-lup. Aceştia îl priveau curioşi pe băiat. Păreau a-i aştepta ordinele.
    -Îmi pare bine că v-am cunoscut, dar trebuie să plec. Ne mai vedem, spuse David în timp ce păşea treptele unei căsuţe maro.
    -Următoarea oprire: Aeris. Vă rugăm să vă ţineţi bine! tună încă o dată acea voce feminină şi trenul dispăru.
    Lăsaţi în urmă, cei doi oameni-lup îşi ziseră:
    -O să  fie o altă epocă. O să fie înfloritoare?
    -O să fie splendidă?
    -O să fie a noastră şi a dreptăţii! O să fie a Jokerului! ţipară ei.

    -De ce se numeşte trenul aşa? Andreas? întrebă David în timp ce se aşeza pe un scaun de piele. Căsuţa era destul de aglomerată; peste tot forfotea de animale, păpuşi din lemn care se jucau lângă mama lor, licurici, umbre, strigoi, câte şi mai câte.
    -Băiete pui prea multe întrebări…Of! Trebuie să mai şi răspund la ele, n-am ce-i face. Jokerul îşi aminteşte cel mai târziu. Andreas e un nume ce provine din greaca veche. Derivat de la „aner”, „omul” şi „andros”, „al bărbatului”. Se traduce prin „curajos, bărbătesc, al bărbaţilor”. Ne trimite cu gândul la Noul Testament, la filele care îl descriu pe apostolul Andreas sau Andrei. A fost primul discipol care s-a alăturat lui Iisus Hristos. „Cel dintâi chemat” a adus cuvintele Domnului la malul Mării Negre.
    -România, spuse David.
    -Bingo, avem un câştigător, bătu din palme Serghei. Pe voi ce vă învaţă la şcoală?
    Tânărul nostru era deja departe cu gândurile: de ce România? De ce această ţară, atât de mică şi de neimportantă pentru Marile Puteri. Pentru a-şi domoli fluxul de informaţii , David  îşi fixă privirea pe o hartă îngălbenită de vreme.
    -Bag seama că va mai veni o afurisită de întrebare. Să dăm cărţile pe faţă băiete. Harta la care te uiţi cu atâta jind de vreo 5 minute este a Mirajului. Mirajul este un talmeş-balmeş pe româneşte. Este o lume formată din mai multe lumi.
     -Văd nişte simboluri, cifre şi litere care indică ceva…seamănă cu cele din cartea lui Victor.
-Îţi dai seama sau cel puţin aşa sper…
-Nu poţi să îmi spui nimic pentru că  trebuie să descopăr singur, spuse bosumflat tânărul.
-Nu e vorba că nu vreau să îţi spun…
-Regulile? Ordinea?
-La naiba cu toate! ţipă Serghei. Nu! Dacă încerc să îţi spun ceva, nu o să se audă nimic. Buzele se mişcă, dar de auzit nu se va auzi nimic.
-Aha. Poţi să încerci? Doar o dată? îl rugă tânărul.
-Bine. Este vorba de…dar nimic nu se auzea. Buzele lui Serghei se mişcau, dar cuvintele nu veneau, erau adumbrite de tăcere.
-Ce lume, ce nebunie, aşa cum zicea şi Francis Bacon „Tăcerea este virtutea nebunilor”.
    Serghei se  opri  şi ridică nepăsător din umeri. Fetiţele de lemn de mai devreme încetaseră a se juca şi veniseră mai aproape de David. Una dintre ele îl atinse pe băiat pe mână şi zâmbi. Ochii îi sclipeau, erau albaştri, iar părul îi era drept şi arămiu.
    -Tu eşti el?
-El cine?  întrebă David.
-Salvatorul, jokerul, continuă aceasta. În acea clipă toate privirile celor din tren îl fulgerară pe David. Unii păreau a fi trişti,  alţii fericiţi. Un grup de oameni-lup veniră la tânăr şi, la  fel ca mai devreme, căzură în genunchi în faţa acestuia.
-Vă rog ridicaţi-vă. Nu sunt nimic. Nu sunt el.
-Ha ha. Mama zice că aşa  ai făcut şi  înainte. Îţi vei aminti, spuse fetiţa. Îţi vei aminti şi atunci vei veni şi vom  fi din nou bine.
-Cum adică mama ta zice?
Fetiţa zâmbi jucăuş şi arătă cu mâna spre capul ei.
-Mirajul e gândul, gândul eşti tu. Tu, stăpâne. Avem nevoie de tine, mai spuse ea începând a plânge.  Ne e dor de tine şi se aruncă la picioarele lui David.
    Băiatul era de-a dreptul uimit de reacţia  fetiţei. O ridică şi  o aşeză la el în braţe. David nu-şi amintea ca cineva să-i mai fi spus vreodată că are nevoie de el şi doar de el.
-Cum te numeşti? o întrebă David cu emoţie.
-B…b…b…
-B? Hai, nu e greu. Buburuză poate? Zâmbeşte; ai un surâs frumos. Vrei să plâng şi eu?
Fetiţa se cuibări mai bine în braţele tânărului. Trecu încă puţin timp, se calmă şi spuse:
-Brendi. Numele meu este Brendi.
-Un nume frumos, pentru o fetiţă frumoasă, zise David zâmbind.
-Sunt un gorun. Un gorun din…dar încă o dată, nu se auzea nimic din ce încerca fetiţa să spună.
-Următoarea staţie este Driade, se auzi din difuzor.
-Nu e nimic. O să aflu eu. Îmi promiţi că nu o să mai plângi?
-Nu pot să promit ceva ce voi încălca. Se anunţă vremuri grele. Vom pierde şi vom câştiga…nu vreau să mă pierd.
-Brendi. E staţia noastră. Ia-o pe sora ta şi vino, se auzi mama fetiţelor din dreptul porţilor de lemn.  Îmi pare rău stăpâne. Aşa e Brendi, mai vorbăreaţă.
    Brendi coborî din braţele lui David, o luă de mânuţă pe sora ei şi spuse:
-Ea este Clei, sora mea. O să te aşteptăm după ce îţi vei aminti. Ne e dor de tine.
Porţile de lemn se deschiseră, iar fetiţele plecară. David se uită stupefiat la acea familie care se îndepărta şi iar se îndepărta. „Da, trebuie să-mi dau seama ce sunt toate cifrele şi literele acelea. Vreau să ştiu. Vreau să le fiu aproape” îşi spuse acesta. Trenul se puse din nou în mişcare şi peste câteva momente fu anunţată o altă staţie pe care David nu o putu înţelege.  Nici nu îşi mai bătea capul; avea un handicap care se numea alfabet şi se cerea remediat. Mai că începu să râdă la acest gând: el, el care  ştiuse alfabetul românesc mai repede decât oricare alt copil…tocmai el trebuie să elucideze taina altui rând de litere fiindcă…nu ştia să citească.
-Coborâm imediat, zise Marcus.
David şi Serghei se ridicară de pe scaune. Porţile s-au deschis. Se aflau într-o gară aproape normală. Bineînţeles că trecătorii erau neobişnuiţi, dar asta nu era tot. În faţa tânărului se ridica un oraş tăiat parcă dintr-o carte de poveşti. Casele erau făcute din lemn şi piatră, cu acoperişuri din paie, pe alocuri se zăreau palate, magazine,  clădiri mari şi mici, dar toate săpate în culmile unui munte. Ce era lumea asta nici el  nu-şi putea da seama. Ce era lumea aceea unde oamenii lăsau rubine de mărimi inimaginabile la porţi şi îşi zâmbeau unul altuia cu atâta căldură că ar fi topit şi un aisberg?
    Cei trei bărbaţi se urcară într-o birjă care o luă cu repeziciune din loc. Aceasta nu era pusă în mişcare de cai, ci de nişte veveriţe gigantice care aveau picioarele de ghepard. Birjarul era un om maimuţă care le ceru trei blide pe cursă. La toate acestea Serghei nu putu să se abţină şi comentă în barbă: „Hoţi la drumul mare” dar îi dădu, totuşi, bărbatului suma dorită.
-Gata. Suntem pe strada  „Trei palme”, îi anunţă birjarul.
David se trezi pe o alee îngustă şi văzu un semn pe peretele unei clădiri care strălucea roşiatic.
-Ah, de când nu l-am mai văzut pe Mititel. Crezi că mă mai recunoaşte bătrâne? ţipă Serghei dându-i  o palmă în coaste lui Marcus. Cel din urmă, cam supărat, spuse printre dinţi:
-Cupă. Ai mare noroc că eşti de neînlocuit că de nu… Nu pot să îţi pricep amuzamentul şi toanele. Mirajul nu e miraj! Tu eşti miraj.
-Ar trebui să o iau ca pe o insultă sau ca pe un compliment? Întrebă Serghei ducându-şi teatral mâinile la inimă.
-Ia-o cum vrei, zise Marcus scoţând din buzunarul cămăşii o cutie de gumă Huba Buba din
care scoase o lamă, o desfăcu şi o băgă repede în gură.
-Vreţi şi voi? întrebă el.
-Mănânci Huba Buba? ziseră la unison Serghei şi David şi pe loc începură a râde cu hohot.
-Discriminare. Cât de matur din partea voastră! Râdeţi de minotaurul cu Huba Buba.
    Cuvintele acestuia nu avură efectul dorit, cei doi abia mai putându-se ţine pe picioare de râs. Într-un final, Serghei îşi şterse lacrimile de la ochi şi-l bătu prieteneşte pe Marcus pe spate.
-Mi-a fost dor de tine Marcus, spune serios Serghei.
-Mie nu, zise Marcus în timp ce umfla un balon de gumă.
-Cât de caustic eşti, spuseră în acelaşi timp Serghei şi David. Cei doi se priviră uimiţi. Tăcerea fu întreruptă de Marcus care înainta ţanţoş cu balonul său:
-Aşa tată, aşa fiu.
    Serghei şi David îşi zâmbiră ştrengăreşte, îl opriră pe Marcus şi îi sparseră balonul. Minotaurul era acum plin de gumă. Părul i se încurcase în aceasta şi pufni supărat.
-Gheaţă Marcus, de  gheaţă ai nevoie. Acesta se opri brusc în faţa unui magazin cu stolurile trase.
-Am ajuns. Faci onorurile Serghei?
Serghei bătu de trei ori la uşă. Aşteptă vreo zece secunde şi o luă de la capăt, de şase ori de astă dată. Uşa se mişcă puţin şi apărură  ca din neant doi ochi verzi şi o gură. Uşa începu a vorbi:
-Cine mă deranjează când dorm? Aţi văzut indicatorul?
David se uită la vitrina magazinului. Pe geamul acestuia se afla lipită o bucăţică roşie de hârtie în acelaşi limbaj necunoscut. Tânărul se uită la uşă. Aceasta căsca şi se ştergea supărată la ochi.
-Mă scuzaţi. E vina mea. Eu nu pot să citesc ce scrie în vitrină, iar ceilalţi nu şi-au dat seama.
Uşa plictisită îşi privi unghiile. Scoase o pilă din broască şi începu să le pilească. Când văzu că reuşise ceea ce şi-a propus, ochii îi poposiră asupra lui David. Se măriră şi apoi tuşi.
-Pe mine să mă scuzaţi, zise aceasta ridicându-se cu tot cu balamale. Făcu o plecăciune şi se dădu la o parte, strigând: Mititel trezeşte-te! A venit!
    Din magazin se auzi cineva înjurând, mai multe oale sparte şi scaune date brutal la o parte. Un coş de nuiele ieşi rostogolindu-se, urmate îndeaproape de mai multe căni şi borcane care s-au răspândit pe mica străduţă. În prag se afla acum o pisică neagră cu ochi de smarald, îmbrăcată în pantaloni scurţi, turcoaz, cu şosete roşii până la genunchi şi cu un tricou negru pe care era scrisă în româneşte o replică din serialul „Game of thrones”, „Iarna se apropie”. Pe cap avea o pălărie de cowboy. Aceasta stătea cu lăbuţele încrucişate, privindu-i sfidător pe cei trei.
-Ce vreţ…începu ea cu o voce răguşită, dar cuvintele i se pierdură pe limbă de îndată ce observă mâna lui David.
-Vai, zise aceasta…Vai, vai să-mi fugă smântânica din farfurie, dar ce avem noi aici, spuse pisica ducându-şi lăbuţele la gură. Începu a ţopăi de la stânga la dreapta alarmată.
-Nu văd eu bine sau e sir David? Staţi puţin  să-mi scot ochelarii. Pisica îşi puse degrabă o pereche de ochelari ale căror lentile se asemănau, mai mult sau mai puţin, cu nişte capete de şobolan. Se uită mai atent la tânăr şi zâmbi cunoscătoare. David se gândi „Ce pisică ciudată…”. Parcă citindu-i minţile, pisica se răsuci de două ori în aer şi se aplecă, făcu o plecăciune spunând:
-Sunt motan sir, iar dumneavoastră trebuie să învăţaţi să vă ascundeţi gândul de cei din jur. Sunteţi….Comment peux-je vous expliquer? Eh… A! O ţintă facile…Pardon! O ţintă uşoară.
-Hai Mititel, ridică-te! David nu e  aici să  îţi comande, cel puţin nu încă.
– Cupă , te respect, dar de ridicat nu mă ridică nimeni  afară de sir David.
-Ridică-te şi spune-mi cum pot să-mi ţin gândul numai pentru mine, zise David în timp ce îşi scotea căciula şi-şi trecea degetele prin părul ciufulit.
Motanul se ridică, îşi scutură pantalonii de un praf care nu era acolo şi îi răspunse băiatului cu un surâs poznaş:
-Ştii alfabetul?
-Nu.
-Atunci nu avem ce discuta. Cheia, arătă motanul cu degetul spre văzduh, e litera noastră. Bănuiesc că  nu pentru asta aţi venit la Mititel, râse acesta uşor.
-Ştii pentru ce am venit Mititel. Băiatul are probleme cu statuile, spuse Serghei.
-Câte?
-Trei până acum, zise bărbatul îngustându-şi ochii.
-Mai are. Aţi venit unde trebuie. Vă rog poftiţi înăuntru, spuse acesta dându-se în lături.
-Aveţi nevoie de mult mai multe lucruri decât v-aţi putea închipui! Continuă motanul.
-Lucruri pentru ce anume? întrebDavid.
-Pentru a le face faţă noilor „prieteni”, zise  Mititel închizând uşa în urma celor doi.
Atelierul lui Mititel era un adevărat haos: peste tot se găseau hârtii mototolite, resturi de mâncare, borcănaşe cu prafuri de diferite culori. Pereţii erau de culoarea caramelului, având încrustate pe alocuri mici cupe. Din acest peisaj nu lipseau scrumierele ticsite de trabucuri neterminate, ambalaje de gumă Orbit. Ceea ce atrăgea  atenţia era peretele din spate, tapetat cu material roşu şi care avea pe suprafaţa sa mai  multe butoane verzi, albastre şi galbene. În rest,  se mai puteau distinge patul cu baldachin de culoarea cenuşii, urmele de gheare de pe mobile şi un computer micuţ care…clipea. Urmându-i privirea, Mititelu îşi dădu seama ce-l intrigă pe David:
-Ah! Văd că l-ai descoperit pe Bob, zise entuziasmat Mititel. Trezirea Bob! Avem nişte oaspeţi importanţi! ţipă acesta. Fără vreo avertizare computerul se deschise şi zâmbi către tânărul nostru zicând:
-Scuzaţi-mă vă rog. Eram în stand by. Mă numesc Bob şi sunt cel mai complex şi puternic calculator  de  arme şi viaţă construit vreodată.
-Aham, tuşi Mititelu. Eşti singurul calculator de ame. Bob nu-ţi mai da aşa aere! Fii tu însuţi.
-Dar…e sir David aici!
-Oui il est sir David, mais…
-Je m’en fiche de ce que tu crois! Stăpâne Mititel nu îmi încetini biţii.
-Na, asta-i bună! Te rog, Bob, deschide-mi-l pe patru pe patru.
-Acum, acum.
Peretele îmbrăcat în roşu se sfărâmiţă.

VA URMA!!!

by -
12

Kit Black de Monica Ramirez

Număr de pagini: 124

Traducere din limba engleză realizată de autoare

Editura: Tritonic

Colecţia Caşmir

„Kit Black”, ce nume ieşit din comun…Mă întreb oare la ce se referă…Sigur e personajul principal! Da, şi este un personaj masculin, iar „Black” e o poreclă pentru un pirat înfiorător şi are o poveste tragică ce îi urmăreşte paşii, cu aventuri şi comori găsite pe insule exotice. Nu uit de corabie şi de acel steag în alb şi negru ce anunţă pe cei de pe mare: pericol.kit black

Ei bine, m-am cam lăsat dusă de val pentru că am judecat carte după titlu şi copertă: Kit Black este o tânără curajoasă, steagul nu e descris, dar am ghicit povestea tragică, amuzantă, nefericită şi fericită de la care nu am putut să îmi mai dezlipesc privirea timp de două seri. A fost ca şi cum autoarea m-ar fi transportat cu ajutorul cuvintelor undeva…lângă o cascadă ascunsă în inima unei păduri amazoniene. Totul e calm, dar se apropie furtuna care ne zguduie personajele ce s-au conturat în apă şi în jur desluşim doar frânturi de iubire, aşteptare, durere, curaj ce se adună într-o singură persoană: „KIT BLACK”.

Cine a adus volumul la lumină? Monica Ramirez, o autoare care a locuit în SUA şi care s-a hotărât să revină în România. Este bucureşteancă, absolventă a liceului de coreografie, a „Creative Writing” şi membră a „Romanian Crime Writers Club”. A scris 11 volume din care a publicat 7.

Romanul nostru ne introduce într-un an, 1821, şi un Ajaccio, în Corsica. Vedem printre  rânduri „crestele munţilor bleu pal, acoperite cu un fin strat de zăpadă străpungeau apele Mediteranei precum dinţii ascuţiţi ai unui rechin imens. Păşeam pe străzile înguste ce se desfăşurau într-un labirint întortocheat de-a lungul pieţei portului”. Aflăm că personajul principal este o fată de 20 de ani cu „ochi albaştri şi un chip drăguţ…foarte înaltă, cu jumătate de cap mai înaltă decât majoritatea bărbaţilor băştinaşi…cu păr bălai…temperament vulcanic”  şi care se îmbrăca ca un bărbat pentru că „băieţii beneficiau de mai multă libertate”. Este orfană de tată „Walter Black, ucis într-o bătălie îngrozitoare pe mare” şi locuieşte împreună cu mama ei, Madeleine Culbert „o prostituată dependentă de opium”. Cine îi mai este alături? Unchiul Roger „cârmaciul şi mâna dreaptă ” a tatălui său. Ce îşi doreşte ea? Libertatea oferită de  mare, dar pentru aceasta are nevoie de bani pentru a-şi cumpăra sabie şi cizme.

Pe când traversa străzile micului oraş zăreşte doi bărbaţi îmbrăcaţi în uniforma Marinei franceze. Cel care îi captează atenţia este… Armand Etienne Dupuis cu „părul dat peste cap şi strâns la spate…părul castaniu…faţa îi era bronzată, scoţându-i în evidenţă ochii de un verde ca jadul. Era perfect”. Ce face aventuriera noastră? Se dă drept un frate  mai mare şi îi propune lui Armand ca, în schimbul unei pungi de bani, să petreacă o noapte împreună cu sora sa, iar tânărul pare să nu observe că bărbatul cu care vorbeşte, e de fapt o femeie. Zis şi făcut, dar nimeni nu avea cum să anticipeze că cei doi se vor îndrăgosti fără scăpare. Kit a nostră îşi dă seama că şi-a vâdut inima şi îi aruncă banii lui Armand în faţă exact când acesta îi propune să-i devină amantă. Ea pleacă pe o corabie în lume şi…pare că Armand nu ar fi existat. Kit devine căpitan de vas, iar el un soldat şi un soţ „el nu putea rămâne. Iar eu nu mă puteam duce după el”. Trec luni, ani…oare s-au uitat? Nu ştiu dragi cititori, vă las pe dumneavostră să aflaţi J.

Opera este narată la persoana I, iar ritmul este unul alert: la un moment dat ne aflăm într-un 1821 călduros pentru ca peste câteva pagini să descoperim că au trecut ani. Personajele sunt bine conturate şi fiecare are o caracteristică aparte: iubire, curaj. Descrierile spaţiale nu sunt nici ele mai prejos „în mijlocul grădinilor, am găsit o seră înconjurată de fântâni arteziene şi statui, un fel de templu floral în miniatură în cinstea Zeiţei Afrodita”. Nu ştiu cum am terminat aşa de repede cartea…Sper să vă placă aventura lui Kit şi aşa cum zice Monica Ramirez „Fiecare călătorie începe cu primul pas! Vedeţi-vă mereu ţelul cu ochii minţii, credeţi în el şi apoi împliniţi-l. Succes!”.

                                                                       Lectură placută!

                                                                   Nota mea: 8.5/10 stilouri

stilou-1

Editura TritonicCartea Kit Black de Monica Ramirez a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Crina Stanciu

by -
8

Cine a fost Jaqueline? Fiica lui Janet Lee Bouvier şi Jhon Bouvier III „John Black Jack”, un „agent de bursă”. Ea îl considera erou pe Charles de Gaulle datorită refuzului celui din urmă de a se preda mareşalului Philippe Petain.

Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă de Barbara Leaming

Editura: Corint

Număr de pagini: 410

Traducerea din limba engleză: Lidia Gradinaru

An apariţie: 2015

         Aţi avut vreodată sentimentul că v-aţi găsit modelul în viaţă doar citind puţin câte puţin din viaţa unei persoane? Mai mult, să ştii că nu e ficţiune, ci realitatea a ce s-a petrecut de-a lungul unor ani grei pentru statele europene. Era o epocă de capăt, un climax al statutului femeii care nu va mai fi privită ca un simplu instrument zâmbitor pe lângă bărbat; ea va fi  oaza unde cunoştinţele se adună, se adună şi…se transformă. La această oază nu e mereu soare şi fericire. Dimpotrivă! Sunt şi furtuni, întuneric, durere şi suferinţe, vise bătute de soartă. Cum le poţi face faţă? Ar trebui să întrebăm o specialistă care nu doar le-a privit ca pe un film de cinema, ci le-a trăit până la ultima suflare. Vorbim despre Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis şi despre cea care ne-a descoperit-o cuvânt cu cuvânt pe una dintre cele mai de seamă Prime Doamne ale Statelor Unite ale Americii.

        Barbara Leaming este o cunoscută autoare de bestselleruri care a scris o serie de biografii dedicate unor personalităţi ale lumii politice şi artistice, printre care amintim: familia Kennedy, Winston Churchill, Marilyn Monroe, Katharine Nepburn, Roman Polanski.

       Volumul debutează cu un cocktail ce avea loc în Rhode Island la finele anului 1945. Ne este prezentată protagonista, Jaqueline Bouvier în vârstă de  „16 ani şi păr cârlionţat.  Ea ascultă cu atenţie vorbele unui băiat fără a-l întrerupe sau a-i pune opiniile sub semnul întrebării pentru că ideea era să pară destul de inteligentă pentru a stârni interesul unui bărbat, însă nu atât de inteligentă încât să-i pericliteze egoul. S-a prefăcut că o interesează subiectul, dar nu a comentat nimic.”

     Jackie Kennedy           Cine a fost Jaqueline? Fiica lui Janet Lee Bouvier şi Jhon Bouvier III „John Black Jack”, un „agent de bursă”. Ea îl considera erou pe Charles de Gaulle datorită refuzului celui din urmă de a se preda mareşalului Philippe Petain. Pe lângă familie, despre care mai aflăm că s-a destrămat din cauza divorţului şi orientării ideologice, mai aflăm că Jaqueline a fost o persoană simplă, curioasă, dornică de noutate, care a învăţat în internatul doamnei Porter „care se străduia să pregătească tinere, majoritatea de rasă albă, protestante şi bogate, în esenţă pentru aceeaşi viaţă pe care o duseseră mamele lor”. Aceasta era Jaqueline care „călărea, scria, desena, citea mult şi juca in piese la şcoală, dar era unicul ei scop în viaţă acela de a se căsători”.

         Ea va merge la colegiu şi imediat ce se iveşte ocazia va pleca pentru un an de studiu în Europa. În Franţa Jaqueline ieşea cu scriitori, aristocraţi cu titluri, diplomaţi tineri, aspiranţi în politică. Începe mai apoi să lucreze la redacţia Vogue din New York, este gata gata să se căsătorească cu John Husted Jr,  un agent de bursă în vârstă de 24 ani, dar îşi dă seama că a face lucrul de faţă ar însemna capitularea ei. Îl cunoaşte pe Kennedy la cină acasă la nişte prieteni, se revăd în 1951, dar Jackie nu se simte atrasă de acesta. Anii trec.”Îşi dă seama că nu voia să ajungă o gospodină la cratiţă, sau soţie mondenă. Totuşi, nu îi era clar ce voia. Acum, credea ea, ştia. Îşi văzuse viitorul în persoana indiferentului şi ciufulitului Jack Kenndy. El era Băiatul Interesant şi Băiatul Sexy într-un singur ambalaj irezistibil. Toată viaţa ei, Jackie a fost foarte pretenţioasă, foarte mândră. Înclinată să creadă că i se cuvenea să aibă lucruri exact atunci când le dorea, a aşteptat până a găsit exact genul de bărbat cu care ar fi vrut să se mărite. Iar când acel bărbat s-a dovedit a nu fi foarte nerăbdător să facă pasul, ea nu a avut odihnă până când în sfârşit el l-a făcut.”

Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusa de Barbara Leaming (2)

         Ceea ce m-a frapat a fost felul de a fi al lui Kennedy: în ciuda bolii de care  suferea, în momentul când ţinea un discurs nu lăsa să se vadă o urmă a durerii care îi acapara viaţa „El nu s-a oprit niciodată într-un anumit punct, întotdeauna mergea înainte spre ceva mai înalt.”, ”Când, din ce în ce mai mult, a constatat că era necesar să se folosească de cârje, s-a străduit să le ascundă de cei care intrau în biroul lui. Din perioada în care candidase prima dată pentru Congres cu sloganul „Noua generaţie oferă un lider”, ţinuse foarte mult să se asocieze în mintea alegătorilor cu impetuozitate şi vigoarea tinereţii.”, „se străduia să se poarte în faţa lumii ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Se învăţase, prin autodisciplină, să convieţuiască cu durerea”.Totuşi nu a fost unul din soţii model pe care Jackie spera să îl aibă „ Acum, ea dorea mai mult ca orice rădăcini, stabilitate, o viaţă normală în care soţul meu vine acasă de la muncă în fiecare zi la ora cinci, avea să-şi petreacă weekendurile cu mine şi copiii pe care sper că îi vom avea.” El nu părea a şti ce înseamnă cu adevărat o familie: pe de o parte o avea pe Jackie alături, dar pe de alta trimitea scrisori de dragoste femeilor pe care le cunoştea, nu „că a înşelat-o era grav, ci că toată lumea ştia şi pe urmă ea trebuia să apară alături de el.” Jaqueline Bouvier a fost o femeie puternică care m-a lăsat fără grai: în ciuda a toat ceea se spunea despre ea „prea mult status şi nu suficient quo” „a mers, aşadar, la datorie, la luptă şi la trudă”, şi-a susţinut copiii, a învăţat pentru ea şi pentru cei din jur. A fost o pictură în mişcare pe care autoarea a surprins-o cu măiestrie în anii de iubire, de tristeţe.

        Cartea scrisă de Barbara Leaming este o găleată cu apă rece aruncată în faţa tuturor femeilor. Arată ce a putut să însemne o viaţă de om pentru o decadă, un secol şi o istorie. Naraţiunea e, bineînţeles la persoana a III-a, plină cu noţiuni şi personaje marcante ale istoriei. Realitatea e bine ţinută în frâu de un adevărat păpuşar care a arătat nu doar cum se comportă o persoană, ci o epocă. Cele aflate din carte sunt izvoare de informaţie, de cunoştinţe care mi-au cum arătat ce, cine, cum era cândva.

Lectură plăcută!

Nota: 9/10 stilouri

stilou-1

editura-corint

Cartea Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă de Barbara Leaming a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Crina Stanciu

Surse imagini: pinterest.com

%d bloggers like this: